close
Personalități

IN MEMORIAM ION STRATAN (I)

Nino despre Nini (1)

Unul dintre cei mai importanţi poeţi contemporani, Ion Stratan (n. 1 octombrie 1955, la Ploieşti – d. 19 octombrie 2005 Ploiești) este deţinător al unor premii importante de poezie. Amintim doar premiul Uniunii Scriitorilor din România – 1994, Premiul Academiei Române – 1995, pentru volumul „Ruleta rusească”, şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti – 2001, pentru volumul „Spălarea apei”. Într-un octombrie a fost consemnată atât nașterea cât și plecarea la cele veșnice a charismaticului poet.

Cu puțină vreme înainte de a părăsi lumea aceasta, Ion Stratan şi-a editat cel de-al 33-lea volum, care poartă titlul ”Cartea ruptă”. „Cartea ruptă” caută să facă o legătură între persoană şi sacru, între cer şi pământ, între suflet şi inimă. Dihotomia intelect – sentiment a lui T.S. Eliot poate fi luată în calcul, dar poemele sunt tensionate şi sumbre, ironia este abia sesizabilă, iar umorul lipseşte aproape cu desăvârşire. Este o carte de maturitate, o carte la împlinirea celor 50 de ani. ”Această este dăruită cu inima întreagă celor care iubesc poezia şi pe marii <<visători>>”, ne mărturisea Ion Stratan.

Următoarele cărţi ale sale (care, din nefericire, nu au mai văzut lumina tiparului) urmau să fie antologii, traduceri, interviuri. Una dintre acestea, ”articool – e”, cuprinde articolele pe care Ion Stratan le-a scris, vreme de 30 de ani, pe teme literare şi sociale.

Titlul acestui interviu, pe care mi l-a acordat cu puțină vreme înainte de ”plecarea” sa, este sugerat de apelativele lui Ion Stratan (Nino) şi Nichita Stănescu (Nini). Este pentru prima dată când Ion Stratan acceptă să acorde un interviu în care să vorbească despre legătura sa de suflet cu Nichita Stănescu.

Fermecător în paradox şi în lacrimă”

Rep.: Cum se găseşte poetul în primăvară?

Ion Stratan: Dragă prietene, în virtutea amintirii noastre, de peste 30 de ani, a lecturilor comune şi a sensibilităţii prahovene, între ale cărei limite ne-am regăsit, întotdeauna, amândoi, ştiu că de la început de martie, de atâta vreme, mi se face (şi ni se face) dor de Nichita Stănescu.

Rep.: Tocmai în virtutea amintirii şi prieteniei noastre, te-aş ruga să-mi faci un favor.

I.S.: ?

Rep.: Nu mi-ai vorbit niciodată despre legătura ta de suflet cu Nichita. Despre întâlnirile voastre. Este drept, nici eu nu te-am stârnit. Din delicateţe, cred. Nu ştiu să-i fi vorbit cuiva despre asta. Mă gândesc la faptul că, dacă te-ai hotărî să vorbeşti, am putea afla lucruri noi despre spiritul nichitian.

I.S. (după un timp de gândire): N-am evocat prea des clipele întâlnirii şi alăturării de gândirea vie a lui Nichita, de spiritul lui liric cuceritor, de farmecul, dăruirea şi risipa existenţială a poetului născut aici. Când l-am cunoscut, la sfârşitul anilor ’80, era într-o perioadă de singurătate şi izolare, părăsit, pentru zări mai bune, de comilitonii Constantin Chiriţă sau Gheorghe Tomozei. Mie nu-mi place că se absolutizează relaţia unuia sau altuia cu Nichita. De exemplu: de la pictorul Bandac, până la Aurelian Titu Dumitrescu, fiecare crede că deţine monopolul (”adevărului”) despre Nichita. Nu m-am prevalat niciodată în public de recomandarea lui – ”Ion Stratan, spirit deschis, cu alonjă intelectuală, fermecător în paradox şi în lacrimă, speranţă dintâi a poeziei noastre”. Problema este în ce măsură un prieten a fost, să zic aşa, o lumină pentru Nichita Stănescu, aflat, la 50 de ani, în pragul cuceririi Cununii de Aur de la Struga, dar deprimat şi dezamăgit existenţial, pregătind trilogia tragică ”Opere imperfecte”, ”Noduri şi semne” şi ”Epica Magna”. Ideea evocării lui Nichita Stănescu merge pe un dublu drum: mai întâi, reinventarierea persoanei vii, şarmante şi paradoxale din mijlocul atelierului său poetic; mai apoi, analizarea, revizitarea – cum se spune azi, în limbaj postmodern – şi, într-un anume sens, reinventarea operei sale poetice, care apare multora drept aparţinând unui Eminescu al secolului XX.

Marfa Petrovna la Terasa ”Nichita”

Rep.: În ce împrejurare l-ai cunoscut pe poet?

I.S.: L-am întâlnit personal prin intermediul prietenului meu Traian T. Coşovei şi al iubitei lui Nichita, care urma să-i devină soţie, Dora. Nichita glumea: ”Veniţi, prieteni, s-a redeschis terasa Nichita!”. Era îmbrăcat în cămaşă militară, în care e fotografiat şi pe ”Epica Magna”, cu pantaloni de doc crem şi uriaşi pantofi ”Adidas” în picioare. Traian (T. Coşovei – n.r.) m-a prezentat ca un poet în preajma debutului (dacă aş fi ştiut cât va mai dura, nici n-aş mai fi pomenit de aceasta), ploieştean şi cârcotaş când ţi-e lumea mai dragă. Nichita s-a învârtit în jurul mesei, ne-a servit cu cafea şi ne-a întrebat dacă avem – cum zicea el – Marfa Petrovna, adică poezii noi, să i le prezentăm. Am citit pagini din volumul care urma să apară în 1981, ”Ieşirea din apă”. Nichita avea un triplu plan (cel puţin ”triplu”): să tipărească ”Epica Magna”, să obţină, în perspectivă, premiul de la Struga şi să-şi completeze colecţia de monede romane prin schimburi extenuante şi vizionare, pe care numai imaginaţia lui feerică le punea într-o ordine care e de fapt a visului.

Emil Bobu a fost propus spre râşnire”

Rep.: Cum decurgeau întâlnirile voastre?

I.S.: Pentru a elimina orice neînţelegere, trebuie să spun că nu am băut niciodată cu Nichita până la epuizare, n-am petrecut nici o noapte în casa acestuia şi nu am atacat nici un subiect frivol, discuţiile concentrându-se asupra poeziei şi literaturii. Aş fi vrut ca prietenii ce se revendică in absentia, de la Constantin Crişan la academicianul Eugen Simion, să-i fi adus atât suport moral cât i-a adus mai modestul student din Ploieşti, prin dialoguri, scrisori şi glume nonconformiste care înseninau atmosfera. La lansarea volumului „Ieşirea din apă”, Nichita mi-a făcut cinste cu o omletă, spunând în glumă: ”O modestă trataţie pentru volumul tău. Păcat că n-au cafea aici, la restaurant. Nici la Partid nu mai au”. La care m-am trezit spunând: ”Am auzit că şi tovarăşul Emil Bobu a fost propus spre râşnire!”. La Cenaclul de Luni, care era extrem de critic, unde, precum ştii bine, am fost de atâtea ori împreună, am îndrăznit să-l numesc pe Nichita un adevărat maestru al acelor vremi, chiar cu riscul de a-mi tăia craca de sub picioare – cum se spune – în faţa domnului profesor Nicolae Manolescu, care avea un diferend personal cu Nichita şi care-i desfiinţase volumul ”Epica Magna”. La aniversarea a 50 de ani, i-am luat un interviu lui Nichita Stănescu, interviu pe care l-am publicat în ”Flamura Prahovei”, în timp ce marii lui prieteni şi admiratori de azi, de la M.N. Rusu la Mircea Dinescu şi mai nou inventatul Gociman, băteau câmpii pe la colţuri că Nichita le-a recomandat poeţilor să se ducă la strung.

(sfârșitul primei părți)

(Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU)

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.