Pe Ivan Patzaichin l-am cunoscut la sfârșitul lui mai 1996. Colaboram la un post de televiziune (Telecable) și la o publicație (ZIUA – Ediția de Prahova), ambele din Ploiești. La sugestia directorului artistic de la Telecable, am făcut câteva deplasări la Snagov, înainte și după Jocurile Olimpice de la Atlanta, dar și două deplasări la Mila 23, localitatea tulceană în care s-a născut cel mai mare canoist al tuturor timpurilor, unde am realizat mai multe reportaje pentru televiziune. Din nefericire (și în împrejurări pe care nu este cazul să le menționez aici), filmele s-au pierdut. Tot ce a mai rămas în urma acelor incursiuni sunt câteva materiale scrise și publicate în acea perioadă. Dar nu tot ce am scris s-a păstrat. Pe parcursul acestei luni vă voi prezenta câteva texte salvate.
Din păcate, incursiunile noastre în universul marelui campion se vor sfârși aici. Din ciclul ”Ivan și prietenii săi”, un interviu cu doi elevi de-ai lui Ivan, vicecampioni olimpici.
Marcel Glăvan și Antonel Borșan retrăiesc momentele finalei de la Atlanta
Vicecampionii olimpici la canoe dublu 1000 m ”au luat croșeul”
Echipajul care reprezintă România în proba de canoe dublu pe distanța de 1000 de metri este alcătuit din doi ”băieți” tare simpatici: Glăvan și Borșan sau, dacă doriți, Marcel și Antonel. Ei au fost ”argintați” după încheierea finalei olimpice de la Atlanta. Marele Ivan Patzaichin, antrenorul coordonator al Lotului Olimpic de Caiac-Canoe, este foarte mândru de ei. I-am întâlnit la Snagov. Din vorbă în vorbă, am ajuns și la finala olimpică… pierdută de Marcel și Antonel. Merită să consemnăm – pentru savoarea acestuia – fragmente din dialogul purtat cu cei doi. A, să nu uităm: Marcel Glăvan este pe cale de a fi asimilat prahovean, logodnica sa – prezentă la dialogul nostru – fiind originară de pe meleagurile noastre! De unde se vede că modelul propus de antrenorul său de la lot, Ivan Patzaicin, și acesta căsătorit cu o ploieșteancă, își demonstrază eficiența.
Reporter: Domnilor, ați realizat o excelentă performanță, dar noi, cunoscându-vă valoarea, pretindem totul de la dvs.! Aur vrem, numai aur! Cum de ați pierdut după ce, la 500 de metri, conduceați cu o barcă și jumătate?
Marcel Glăvan: Nu știu, zău, ce s-a întâmplat de-am pierdut în halul acela! După terminarea cursei, am și plâns! A fost ceva ce nu-mi pot explica…
R.: Dar dvs., domnule Borșan, ce simțeați în acele momente ale cursei?
Antonel Borșan: Eu, fiind în spate, mai trag cu coada ochiului. Dar acum (atunci – n.r.) mi-am propus să nu mă uit, ca să nu fiu influențat. Puțin, eram fixat pe canoea ungurească, de care mă temeam, pentru că în serii n-am tras sută la sută. Pe ultimii 50 de metri i-am simțit și pe ”nemți” lângă noi, am încercat să ”ridicăm” și… n-am mai putut! (tulburat) Și pe moment, atunci, vă spun sincer că așa de ”hăbăuc” eram, de nu știam ce era cu mine.
R.: S-a-mpotmolit barca?
A.B.: Nu ne așteptam de la nemți să ne facă figura asta. Îi bătuserăm ”la unguri”, îi bătuserăm și la ei acasă, la Duisburg…
M.G.: Ca la box: am luat… croșeul”.
R.: Stați puțin, vă rog! Nemții în ce parte erau?
M.G.: În stânga.
R.: Și dvs. în ce parte v-ați uitat?
A.B.: (cu ciudă): În dreapta, la unguri, că-i știam mai buni!
R.: Aaoleeu! Aaasta a fost, v-ați uitat numai într-o parte!
A.B.: Da, fir-ar ei de nemți! Dacă ne-am fi uitat în ambele părți, am fi putut controla cursa.
M.G.: Până-n vară am mers catastrofal. Nu ne așteptam la un loc pe podium! Noi speram să venim în primii șase. A fost mare stresul la Atlanta! Știți cum e la caiac-canoe. Dă-i cu calificări, dă-i cu recalificări… Am venit la început și am intrat la sfârșit.
A.B.: Stăteam în panică. Prima cursă a fost o descărcare de adrenalină pentru noi.
R.: Uuuuf! V-a mai spus cineva vreodată că sunteți minunați?
M.G.: Noi suntem modești…
A.B.: … ca și antrenorul nostru, nenea Ivan.
R.: Aș dori să port și eu puțin una dintre medaliile dvs.!
M.G. (după ce își aduce medalia de la mașină, îl ”încununează” pe reporter): Sunteți un reporter popular și ne-a plăcut că v-ați ocupat de noi. Așa că… purtați-o cu noroc!
R.: (emoționat, cu medalia atârnându-i pe piept și un nod în gât): Da? Bun… Mulțumesc!
A.B.: La noi… ajung greu ziariștii!
R.: Păcat. N-aveți un imn la dispoziție?
M.G.: Uite că la asta nu ne-am așteptat! Dar putem să ”inventăm” unul! (Cei doi, alături de alți ”întreprinzători” dintre cei prezenți, încep să cânte ”Deșteaptă-te, române!”).
Reporterul este ”tăiat” de emoție. Își privește medalia și un steag imaginar cu tricolor! Murmură imnul.
25 ianuarie 1997
(Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU)
