IN MEMORIAM
NICOLAE BOARU – 70 (28 decembrie 1949-9 octombrie 2013)
Interviu cu Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga”
Ploiești
La 15 ianuarie 2010, cu prilejul aniversării Mihai Eminescu (160 de ani de la nașterea poetului), prof. Nicolae Boaru (cel care a fost vreme de 16 ani directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” Ploiești) și o delegație a Consiliului Județean Prahova au trecut Prutul, oprindu-se la Cimișlia, ”capitala” raionului cu același nume, unde, în urmă cu opt ani, a fost înființată o filială (un ”pui” – cum îi place profesorului să-i spună) a Bibliotecii Județene, care a oferit aproape 200 de cărți bibliotecii orășenești din Cimișlia, precum și o ediție integrală cu CD din facsimilele Eminescu ale Bibliotecii Liceului ”Mihai Eminescu” din localitate. În interviul următor, prof. Nicolae Boaru ne-a vorbit despre impresiile sale de călătorie și despre folosul cultural al acestei deplasări.
Teatrele, parcurile și bulevardele Cernăuțiului și Chișinăului
R.: Domnule profesor, cine v-a ordonat, iarăși, să treceți Prutul?
Nicolae Boaru: Îmi sunt foarte dragi moldovenii noștri de dincolo de Prut sau de Putna. Adică, aceia care au fost prinși de Ohrana țaristă și de arbitrarul ticălos al unui creion bont, dus nemilos pe hartă, care a rășluit câteva zeci de kilometri din Nordul Bucovinei. Înainte de a vă ”da samă” de călătoria mea cu folos sufletesc la Cimișlia pentru sărbătorirea lui Mihai Eminescu, îmi exprim nădejdea că vreodată, cine știe când, două orașe colinare, splendide ca așezare, istorie, cultură și natură, Chișinăul și Cernăuțiul, vor face parte din geografia citadină românească. Te-ai mândri cu Calafatul, cu Mizilul, cu Agigea, dar Cernăuțiul eminescian, cu insignele lui impunătoare de cultură – teatru, operă, bibliotecă –, și Chișinăul, cu bulevardele lui largi, bornate de platani seculari, cu parcurile lui ample, cu teatrele și piețele policrome pot intra în competiție câștigătoare chiar și cu Bucureștiul atâtor mahalale cu lustru fals.
”Unionistul” diplomat
R.: ”Hai să dăm mână cu mână”… și să secăm Prutul, cu grăbire, dintr-o sorbire!
N.B.: Da, sunt ”unionist” și pace! Adică nu prin război sau ”manu militari” să redobândim minunatele vetre vechi de cultură strălucit românească, ci printr-o diplomație fină, pentru exercitarea căreia, până acum, vinovat sau nu, n-am avut energia morală și vrerea patriotică de a o utiliza. De ce merg mereu în Moldova transpruteană și cea de dincolo de Putna? În primul
rând, pentru a dona cărți filialei noastre din Cimișlia. Orașul este înfrățit cu Ploieștiul, iar raionul cu județul nostru. Schimburile culturale, din învățământ și chiar economice, au fost numeroase, constatabile și in efectul bun pentru viața culturală și consilierea sau orientarea economică a raionului din Moldova de dincolo.
Biblioteca fără nume și limba secundă
R.: Cum se prezenta situația în zonă înaintea ”debarcării” dvs.?
N.B.: Noi am găsit o bibliotecă orășenească fără nume (sau Biblioteca Orașului Cimișlia), scrisă moldovenește, adică cu chirilice (!), cu 30 000 de cărți, dintre care doar 400 erau în limba română (!), 18 000 erau cu caractere chirilice, conținut românesc și grafie slavă, restul de 10-12 000 în rusă. N-ar fi o nenorocire – dimpotrivă – să știi o limbă străină și să cunoști prin ea clasicii literaturii aceleia. Numai că ”limba” nu este străină, ci cea de stat și obligatorie, iar limba română era secundă. Și nu era română. Intra în enormitatea, grotescă și jignitoare, a limbii (”nici graiului măcar”) moldovenești. Și datorită nouă, astăzi situația stă
exact la antipod. Mai că aș dori ca tinerii să citească și puțin Dostoievski sau Tolstoi în limba rusă!
Circuitul culturii în natură
R.: I-ați dat un nume bibliotecii?
N.B.: Am reușit să impunem numele bibliotecii (Biblioteca Orășenească ”Nicolae Iorga”), să creăm o sală întreagă ca filială a Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” din Ploiești și să asigurăm cu carte, multe cărți, ”circuitul culturii în natură”. Cărțile, ca țigările sau alcoolul.
R.: Eu n-am trecut Prutul până acum. Cred că dvs. îl puteți trece înot după atâtea traversări… Dar mai sunt și vameșii. Ei ce zic? Simt românește?
N.B.: Mergând noi de cel puțin trei-patru ori pe an cu câte două-trei sute de cărți pe puțin de fiecare dată, ne-am bucurat nu numai că n-am mai avut probleme la vamă (unde ni se cer de către vameși și cărți pentru ei, de parcă ar fi țigări sau alcool), dar și să vedem cum crește cu mii de cărți fondul bibliotecii. Iar alte constatări bune vin dinspre evidența că, vorbindu-se din ce în ce mai mult românește (mai sunt și uscături, răi, care – refuzând rusa – zic că aleg ”moldovița”), sunt căutate cărți românești.
Româna, ”moldovița” și engleza
R.: Este de presupus că există și o cerere de carte vizând anumite interese culturale imediate. Cerere de care trebuie să țineți seama în alcătuirea donațiilor. În ce măsură reușiți să faceți față solicitărilor?
N.B.: Un afluent serios al cererii îl reprezintă programa școlară, unde sunt studiați clasicii literaturii române, obiectul principal al solicitării miilor de elevi și deci al grijii noastre în alcătuirea donațiilor. ”Răspunsul” nostru este prompt, de fiecare dată. Paradoxal, generațiile june nu mai pot fi bănuite de cunoașterea preponderent (exclusivă nici atât) a limbii ruse. Ei știu și vorbesc limba română (unii numind-o ”moldovița”) și engleza. Orientarea e netă. Vectorul este cert spre România și Uniunea Europeană, în niciun caz spre Moscova sau comunism. Așa se explică multe, începând cu votul lor, dar și cu vicleana nediscutare, de către edecurile politicii românești, a atitudinii net și inclement anticomuniste a lor.
Noi și ei
R.: Riscați o comparație între românii de aici și cei de dincolo de Prut?
N.B.: Priviți-i! În unele cazuri ei ne dau lecții de patriotism, de unionism (pentru ei sunt aceleași lucru, patria înseamnă uniune), de respingere, de facto și de jure, a sechelelor și marionetelor comuniste. Noi nu avem curajul, răbdarea, memoria, civismul, obiectivitatea, interesul de a disocia și de a releva valențele democrației de mizeria (vorba cuiva) utopiei totalitare comuniste. Noi suntem mai culți – nu-i așa? -, mai duși în lume, mai diplomați, moldovenii noștri dragi, năpăstuiți și cam părăsiți, sunt înapoiați, sentimentali (neraționali), mai provinciali…
Investitură spirituală și noblețe identitară
R.: Una peste alta, vă declarați satisfăcut de rezultatul incursiunilor dvs. dincolo de Prut și Putna?
N.B.: Foarte. De aceea, cu puțină, insidioasă tendențiozitate, includ obligatoriu în donație lucrări de istorie contemporană și modernă românească și universală, apărute în ultimii ani, adică negrevate de ipoteci și mărci ideologice, sporesc numărul titlurilor care strâng între două coperte dezbateri contemporane, probleme de comunicare modernă, lucrări de sociologie și politologie, băștinașe sau traduse. Din punctul acesta de vedere și deloc inconștient, donația mea poate fi judecată și ca un infim aport la deslușirea ideologică a cetățenilor de acolo, la instruirea tineretului în cele mai importante și limpezitoare dezbateri contemporane privind stânga-dreapta, la îmbogățirea sistemului lor preferențial. Aceasta nu înseamnă că prioritare nu-mi sunt și chestiunile noastre (cele ale intelectualilor români) de suflet. Dicționare, enciclopedii, ediții ale limbii române, superbe sau acurate din clasicii noștri, cele mai de neocolit sau de invocat în creșterea pe dinăuntru, întru adevăr și lumină, a adolescentului și tânărului care merită investitura spirituală și noblețea identitară.
Titu Maiorescu, ignoratul
R.: Când veți mai merge acolo și cu ce prilej?
N.B.: Sper să particip (sunt invitat) și la cinstirea memoriei marelui poet Grigore Vieru (14 februarie) și la aniversarea a 170 de ani a lui…Titu Maiorescu. Uitați de ce îmi sunt dragi basarabenii noștri, printre altele: au ei această anacronică… provincială slăbiciune, care e în fond vibrația unui suflet înalt sentimental, spre poezie, spre orfismul marilor cântăreți ai cuvântului. Cât despre cinstirea lui Maiorescu… Putem să numărăm pe degete marile licee din țară și alte instituții care vor catadicsi să-l amintească, nu să-l celebreze pe întemeietorul ”instituției” spiritului critic la români. Moldovenii noștri o fac fără sentimentul niciunei obligații. Au și așa atâtea griji și ”atâta jale-n casă”. Dar au și dragul acela de viață, nădejdea creștinească, cultul pentru eroii neamului (Ștefan, în primul rând), omagiul resimțit ca un catalizator interior pentru creatorii folclorici sau culți. (februarie 2010).
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
