Dupa Epistola catre Evrei, Iisus Hristos Se infatiseaza cu jertfa Sa in fata Tatalui si apoi Se asaza de-a dreapta Lui, dar jertfa Lui are o vesnica putere sa curateasca pe cei ce cred (Evr. 1, 4; 9, 17-24; 10, 12). Apocalipsa exprima acest paradox al valabilitatii permanente a jertfei Sale si al maririi Sale, prin chipul Mielului junghiat care imparateste (Apoc. 5, 12).
Dintr-un punct de vedere, Hristos a intrat cu sangele Sau la moartea Sa si jertfa aceasta si-a aratat inceputul puterii ei prin inviere. Tatal o primeste cu mirosul ei de buna mireasma de cand se aduce, si in esenta ei spirituala se permanentizeaza din momentul primirii ei, aratata in invierea lui Hristos, in care se arata si puterea mantuitoare de care S-a umplut Hristos din acel moment aflat in comuniune deplina cu Tatal ca om. Dar pentru noi oamenii si pentru iconomia mantuirii Fiul ramane dupa Inviere cu trupul Sau, inca nu total pnevmatizat, deci intr-un plan mai aproape de noi, din care ni se putea face vizibil cand voia. O cerea aceasta trebuinta ca ucenicii sa se convinga despre invierea Lui si sa primeasca trimiterea la propavaduire in vederea intemeierii Bisericii.
Diferiti teologi catolici si protestanti opineaza ca Invierea si Inaltarea coincid, caci aparitiile pot fi ale lui Hristos cel inaltat dupa inviere. Numai Luca a pus, dupa acesti teologi, o distanta intre Inviere si Inaltare. Dar e de intrebat: de ce aparitiile inceteaza dupa un numar de 40 de zile? De ce nu continua cel putin cat traiesc Apostolii? Nu vedem alt raspuns decat in faptul ca, in timpul aparitiilor, Hristos era cu trupul intr-un mod mai putin pnevmatizat. Unii socotesc ca nu trebuie vorbit deloc despre o inaltare la cer, cum nu trebuie vorbit nici de o coborare la iad, pentru a se lua putinta de a se invinui crestinismul de viziune a mitologica a unei lumi in trei etape, cum face Bultmann. Dar lumea aceasta, iadul si cerul nu sunt trei etaje spatiale, ci trei moduri diferite de existenta.
Socotim ca motivul mai profund pentru care amintitii teologi identifica Invierea cu Inaltarea este ca pentru ei Hristos ne mantuieste deplin prin satisfactia adusa lui Dumnezeu, sau prin ispasirea suportata de la Dumnezeu prin moartea pe cruce, iar dovada ca Dumnezeu S-a declarat impacat prin aceasta se arata in unicul act al invierii lui Hristos, nu intr-o serie de acte savarsite de Hristos, prin care lucreaza in moduri si de la niveluri deosebite direct la sfintirea si indumnezeirea noastra.
Potrivit Noului Testament, Hristos ridica umanitatea Sa la deplinatatea puterii prin, care lucreaza asupra noastra, prin cele patru momente succesive: coborarea la iad, Invierea cu trupul, Inaltarea la cer si sederea de-a dreapta Tatalui. Inaltarea la cer si sederea de-a dreapta Tatalui reprezinta deplina pnevmatizare si indumnezeire a trupului Sau omenesc, deplina umplere a lui de infinitatea dumnezeiasca, deplina ridicare a lui la starea de mediu transparent neimpiedicat al iubirii infinite a lui Dumnezeu in lucrarea ei indreptata spre noi. Fara indoiala aceasta nu inseamna si topirea trupului lui Hristos in infinitatea dumnezeiasca.
Rastimpul dintre Inviere si Inaltare a avut, pe langa rosturile amintite, si pe acela de a asigura pe ucenici prin acte sensibile (Hristos mananca cu ei), ca a inviat, si prin cuvinte, ca va fi cu ei pana la sfarsitul timpului, deci despre comuniunea Lui cu ei si cu Biserica Sa.
Inaltarea nu scoate pe Iisus din comuniunea cu cei ce vor crede in El, ci duce, dimpotriva, aceasta comuniune la deplinatatea unei interioritati reciproce cu acestia, datorita pnevmatizarii culminante la care ajunge trupul Lui prin inaltare.
Inca din faza dintre inviere si inaltare trupul lui Iisus intra si iesea prin usile incuiate si „Se afla impreuna cu ucenicii Sai totdeauna” nu venind, ci „mai degraba aratandu-Se cand voia,. Prin inaltare Isi trece trupul in planul unei pnevmatizari asa de desavarsite – fara sa inceteze de a-l avea – incat nu Se mai arata vizibil, ci Se saaasluieste invizibil in cei ce cred in El. Este o prezenta de adancime si de inaltime spirituala, care se poate face sensibila in diferite grade de intensitate, dupa gradul puterii de sesizare spirituala sau de credinta al celui ce I se deschide Lui si prin aceasta Il „vede” si Il simte in sine.
Aceasta prezenta este simtita de cei ce cred ca o prezenta personala a Lui dincolo de orice mijlocire corporala vizibila. Mai mult chiar, cei ce simt prezenta lui Hristos, nu o simt numai in ei insisi, ci si in altii si uneori si in jurul lor, sau pretutindeni, dar nu ca un trup urias, extins spatial, ci ca trupul personal dar invizibil al lui Hristos, asa cum l-a avut in viata Sa pamanteasca, in proportiile umane obisnuite, dar totusi deplin transparent. Altii, care n-au progresat la acest grad de simtire a prezentei personale a lui Iisus, simt efectele prezentei Lui; simt aceasta prezenta ca o putere care-i indeamna si le ajuta la ganduri si fapte curate, bune, ca producand in ei o stare de pace, de bucurie, o simtire a legaturii lor cu infinitatea iubirii personale a Lui ce iradiaza de dincolo de ei. Aceasta stare de pnevmatizare culminanta a trupului lui Iisus nu consta numai in putinta de a se salaslui si de a se face simtit ca trup purtat de Persoana lui Hristos, plin de putere ajutatoare spre bine in toti cei ce cred, ci si in suprema intimitate cu Tatal. Iisus Se afla acum si cu trupul unde Se afla cu dumnezeirea, pe tronul dumnezeiesc, pe treapta supremei autoritati, pentru faptul ca e plin si in trup in mod desavarsit de infinitate a vietii si iubirii dumnezeiesti. Fiul lui Deus NU MAI TRAIESTE O CHENOZA, O GOLIRE DE SLVA in umanitatea sa ci si umanitatea sa este plina de slava dumnezeiasca. Dumnezeirea a coplesit cu totul trupul Sau, mai bine zis transpare si iradiaza neimpiedicate prin el, fara sa-l desfiinteze. Dumnezeu este om, omul este Dumnezeu, fara sa inceteze de a fi si om si Dumnezeu; omul este Dumnezeu fara sa inceteze sa fie om, Dumnezeu este om fara sa inceteze sa fie Dumnezeu.
In Hristos, omul este Dumnezeu, Care sustine universul si-l conduce spre indumnezeirea in care Se afla El. „Domnul S-a suit la cer si folosindu-Se de un nor, ca de un car de lumina, S-a urcat in slava si a intrat in Sfanta Sfintelor cea nefacuta de mana si S-a asezat de-a dreapta maririi, in ceruri, facand framantatura noastra impreuna-sezatoare si impreuna-Dumnezeu. Sederea „de-a dreapta Tatalui” a Fiului cel intrupat arata ca Tatal Ii da Acestuia chiar primul loc in conducerea lumii spre indumnezeire, in lucrarea de aducere a ei la unirea cu Dumnezeu, la umplere a ei de infinitatea dumnezeiasca, intr-o relatie de iubire netrecatoare cu Dumnezeu. Expresia „la dreapta maririi” sau „la dreapta lui Dumnezeu” din Epistola catre Evrei (1, 3; 10, 12) este explicata in sensul amintit de Sfantul Apostol Pavel in 1 Cor. 15, 25-27: „Caci El trebuie sa imparateasca pana ce va pune pe toti vrajmasii Sai sub picioarele Sale, iar vrajmasul cel din urma va fi moartea. Caci toate le-a supus sub picioarele Lui. Dar cand zice Scriptura ca toate I-au fost supuse Lui, invederat este ca afara de Cel care I-a supus Lui toate”. Tinta ultima a lucrarii lui Hristos este sa invinga moartea universala, adica sa ridice creatia din starea de slabiciune extrema pe care o produce despartirea ei de izvorul vietii, care este Dumnezeu, inseamna intarirea spiritului nostru din Duhul dumnezeiesc ce iradiaza din El, in asa masura incat sa invinga suprematia auromatismului unei natUli invartosate care duce la moarte. Iar aceasta se face plin ridicarea oamenilor in comuniunea desavarsita cu Dumnezeu cel personal, si infinit in puterea Lui spirituala.
Dumnezeu vrea ca lumea sa fie adusa la Sine printr-un om, prin trupul omenesc devenit mediu deplin transparent al infmitei Sale puteri de viata si de iubire; vrea s-o aduca prin Fiul Sau preaiubit, pe Care in acest scop L-a facut om, pentru ca, prin El, iubirea Sa infinita fata de El sa o reve,’se spre toti oamenii si spre lumea cu care sunt solidari prin creatie. Prin aceasta atrage la Sine pe cei care vad in cinstea suprema acordata lui Hristos ca om, spre ce cinste sunt chemati si ei Sa urce. Iar omul Hristos nu Se foloseste in lucrarea de conducere a noastra spre indumnezeire decat de metodele Sale, metode de intarire a spiritului impotriva a ceea ce e opus libertatii lui: biruirea patimilor din oameni si a mortii din ei, prin intarirea lor insisi si prin conlucrarea lor, dupa chipul in care le-a biruit in Sine. Deci El continua sa-Si exercite lucrarea Sa imparateasca, imbinata cu cea de Arhiereu si de jertfa, sa-Si exercite puterea Sa ca un Miel injunghiat. Sunt metode de convingere, nu de sila; metode de castigare a oamenilor prin iubirea Sa din care nu lipseste impreuna-patimi re a Sa cu ei. Prin aceasta El Se adreseaza libertatii lor si vrea sa intareasca libertatea lor in efortul de a lucra prin ei insisi la invingerea robiei lor. El ii ajuta sa invinga rautatea dintre ei prin rabdare, prin blandete, prin delicatete, pe care li le comunica din El Insusi.
Aci este sensul ramanerii Sale intr-o stare de jertfa permanenta si al comunicarii acestei stari si noua, prin impaltasirea de trupul Sau jertfit si de sangele Sau varsat. El conduce ca un om, dar ca un om umplut de puterea si slava dumnezeiasca infinita, care nu sunt insa o putere si o slava ce se exercita in silirea oamenilor, intr-o trufie fata de ei, ci intr-o iubire si o blandete care vrea sa le dovedeasca neincetat ca-i considera fratii Sai intru umanitate si vrea sa-i ridice la aceeasi putere si slava a libertatii si a iubirii la care Se afla El. Ridicat la slava si la autoritatea de Dumnezeu, Omul-Hristos ramane totusi om si inca cel mai adevarat si omul-model la care trebuie sa ajungem cei ce credem in El. Crezand in impreuna-Lui-patimire cu noi, care este in acelasi timp puterea Lui ce patrunde fiinta noastra si o inalta, credinciosii Ii cer in acelasi timp neincetat „mila” Lui, acordandu-I si toata slava:
„Doamne miluieste”. In aceasta expresie este si recunoasterea Lui ca Stapan al nostru, dar si recunoasterea ca acest Stapan e nesfarsit de milos si de iubitor si deci de apropiat de noi.
Cand metoda aceasta isi va fi incheiat opera, atunci si Iisus ca om Isi va fi incetat slujirea imparateasca, trecand toate sub imparatia Tatalui (1 Cor. 15, 28), sau Isi va fi incetat aceasta putere imparateasca ca demnitate exclusiva a Lui, intrucat si toti cei ce credem vom fi ajuns impreuna-imparati cu El, impreuna-imparati peste patimile inrobitoare, deci la o slava a libertatii desavarsite in relatia iubitoare cu Hristos.
Dar daca in pnevmatizarea culminanta a trupului Domnului, e implicata nu numai starea de desavarsita indumnezeire si intimitate deplina a Fiului ca om cu Tatal, ci si capacitatea Lui de a Se salaslui in noi cu toata puterea iubitoare si cu toata viata infinita a dumnezeirii, sederea de-a dreapta Tatalui se conciliaza cu salasluirea Lui in noi. Ea e o salasluire comuna a lui Hristos si a Tatalui in noi. El a devenit un mediu deplin transparent al dumnezeirii Lui si al Tatalui pentru noi, pentru ca a devenit, si ca om, deplin transparent si deschis Tatalui.
Salasluirea deplina are loc numai in inimile celor ce iubesc pe Dumnezeu, dupa ce s-au curatat de egoismul pasiunilor, prin implinirea poruncilor Lui, deci s-au deschis si s-au facut transparenti Duhului Sfant din Hristos si orizontului pnevmatic infinit in care Se afla Hristos. Numai in felul acesta ei devin „cer” al lui Dumnezeu, sau depasesc despartirea intre subiectul uman ingrosat si devenit aproape obiect si cel divin si ridica toata existenta in aceasta stare de unitate in Duh. „Daca Ma iubeste cineva, pazi-va Cuvantul Meu si Tatal Meu Il va iubi pe el si vom veni la el si Ne vom face locas” (In. 4, 23). De salasluirea aceasta si de conditionarea ei prin iubirea noastra, depinde atat de exclusiv inaltarea noastra, ca fara ele putem participa la Invierea Domnului, dar nu si la Inaltarea Lui, nu si la unirea cu El pentru veci. Cei ce nu vor avea parte de Inaltare, nu-L vor avea in ei, ci numai vor sti de El.
Astfel, Inaltarea lui Hristos cu trupul la cer si sederea Lui de- a dreapta Tatalui inseamna ridicarea Lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred. In aceasta sta puterea si slava suprema la care S-a urcat Hristos prin Inaltarea la cer. „Trupul domnesc”, ridicat nu numai la cer, ci „la cerul cerului”, „mai presus de toata autoritatea si stapanirea si de tot numele si demnitatea”. care e numit de Isaia „muntele lui Dumnezeu si casa lui Dumnezeu asezata pe varful tuturor muntilor, salasluieste in acelasi timp in intimitate a cea mai profunda a celor ce cred si se face vadit in intimitatea celor ce s-au curatit de patimi, ca „loc” prin care si din care izvoraste toata puterea de sfintire si de indumnezeire a noastra. Aceasta paradoxala coincidenta intre tronul dumnezeiesc si intimitatea noastra se datoreste faptului ca insusi trupul omenesc al Domnului sade pe tronul dumnezeiesc.
Occidentul crestin s-a departat de aceasta intelegere a Inaltarii Domnului cu trupul la suprema putere si slava, ca la suprema eficacitate a Lui, prin Salasluirea Lui concomitenta in noi. Pentru el Hristos a devenit, prin Inaltare, un Stapan, un Domn exterior, care iarta in baza puterii de a ierta obtinuta prin jertfa Lui, asigurandu-ne o fericire in viata viitoare. Catolicismul a putut astfel sa-I dea lui Hristos in Biserica un loctiitor, iar protestantismul a lasat pe fiecare ins cu „libertatea” lui in afara de lucrarea lui Hristos in oameni, care e o falsa libertate, odata ce e o libertate neeliberata de trufie si de patimi. Numai o libertate in Hristos si dupa chipul libertatii lui Hristos, ca eliberare de patimi si de trufie, insemnand unirea cu Acelasi Hristos si avand chipul lui Hristos imprimat in toti cei ce cred in El, se conciliaza cu unitate a tuturor in credinta si in intelegere, aflandu-se toti in ambianta aceieiasi iubiri a lui Dumnezeu, care hraneste si iubirea lor fata de El si pe cea intre ei. Pentru crestinismul de la inceput, asa cum a fost mentinut in Ortodoxie, Inaltarea trupului Domnului la cer e inaltarea noastra insasi, inaltarea din patimile noastre, in unitate a cu El, inaltarea inceputa pentru noi prin inaltarea Domnului, dar avand sa se continue pana la desavarsirea ei. „De aceea ne bucuram, praznuind Invierea si Inaltarea si asezarea (in locul suprem) a firii noastre si inceputul invierii si al inaltarii tuturor celor ce cred”. Caci „de Invierea si de Inaltarea Mantuitorului nostru ne impartasim si ne vom impartasi toti. Fara indoiala, intimitate a noastra, sau a Bisericii, in care Se afla salasluit Hristos dupa inaltare, nu este ea insasi „tronul” unde Se afla Tatal cu Fiul. Tatal cu Fiul sunt totdeauna deasupra intimitatii noastre, pentru ca sa poata veni in ea de acolo. Tatal cu Fiul „vin” prin Duhul Sfant in intimitate a noastra, sau vin intr-o masura tot mai mare, sau pot sa nu vina; nu inima noastra este ultimul loc de unde izvoraste prezenta Tatalui si a Fiului. Tronul dumnezeiesc e suprema treapta a existentei, treapta de suprema transcendenta, sau izvorul si fundamentul ultim si nesfarsit unde toate isi au inceputul si cauza. Dar acolo e si starea de suprema pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comuniunea deplina a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh.
Pe de alta parte „venirea” lui Hristos si a Tatalui de pe tronul Lor in intimitate a noastra, nu-i o mutare a Lor de la un loc la altul, ci numai patrunderea Lor, sau a supremului fundament si izvor al existentei, in noi, sau punerea noastra in legatura nemijlocita cu acest fundament viu sau izvor fara sfarsit al existentei, fara ca acest fundament viu si nesfarsit al existentei sa inceteze de a ramane deosebit de noi.
Crestinismul rasaritean, punand atata accent pe prezenta lui Hristos si a Tatalui in fiinta intima a credinciosilor prin Duhul Sfant, afirma o eficienta nemasurata a Lor, sau a Sfintei Treimi, in credinciosi inca din viata aceasta, daca acestia se straduiesc pentru curatirea lor de pacatele si de patimile care ii inchid in ei insisi. Prin aceasta credinciosii sunt tinuti in unitate si condusi pe calea sfinteniei, dupa asemanarea sfinteniei trupului lui Hristos, a carui stare de pnevmatizare culminanta e o stare de iradiere a Duhului Sfant, aflat in deplinatatea Lui in acest trup desavarsit transparent.
Rezultatul acestei lucrari a lui Hristos in inimi, prin Duhul Sfant, este Biserica; sau ea rodeste ca Biserica. Nu se poate desparti intre ea si Biserica.
Parintele Dumitru Staniloae
(crestinortodox.ro)