Motto: ”Veritabila esență a ființei umane este bunătatea. Există și alte calități ce decurg din educație, cunoaștere, însă este esențial, dacă se dorește ca cineva să devină cu adevărat pe deplin o ființă umană și să confere un sens propriei existențe, ca acea ființă să aibă o inimă omenoasă.”
Dalai Lama, Laureat al Premiului Nobel pentru Pace
Încet-încet, ne dăm seama că a ieși din cercul strâmt al condamnării la alienare, la înstrăinarea în special față de celălalt, devine un pariu tot mai dificil, însă și tot mai necesar, într-o societate fragmentată și deopotrivă fragmentaristă la extrem.
Și discursul etic, orice discurs fie el oricât de ”minimalist”, precum cel al lui Alasdair MacIntyre din ”After the Virtue” (”Tratat de morală. După virtute”) se ciocnește de aceleași capcane și piedici, ca și preceptele dogmatice creștine. Altfel spus, devine tot mai complicat să predici tinerilor un stil de viață seren și anti ”competitiv” atunci când evoluezi într-o lume de concurență și încleștări acerbe, contaminată de un performatism steril și încrâncenat. Tehnologizarea în exces și apariția la concurență cu omul a inteligenței artificiale au exacerbat, indirect, inadecvarea oricărei predicări morale sau etice în raport cu o lume entropizată. Pastoralele oricărei confesiuni devin puțin câte puțin implorări de înduplecare a proniei cerești, care însă nu se mai lasă atât de ușor înduplecată.
Personal, sociologia post modernă a lui Zygmunt Bauman, m-a marcat profund, deși stilul său fragilizant și minimalist nu corespundea, la prima vedere, nevoii mele de edificare, de profetism vulcanic, pe care orice tânăr inițial tinde să o resimtă. Deși un evreu laic la bază, sociologul post-marxist amintit, odată cu auto-exilul său în Marea Britanie, și-a schimbat complet stilul de a medita și de a scrie. Poate că i s-ar fi întâmplat asta și în Polonia natală, însă probabil că exilul i-a accentuat în mod grav dilemele și suferința lipsei de acces la o ”temeinicie înrăuritoare” la care ar fi visat. Probabil că remarca cea mai zguduitoare din opera (”Morality, Imortality and Other Life Strategies”) se referă la faptul că deplina, ultimativa autentificare a proiectului nostru de viață, a ”destinului personal” survine abia atunci când suntem pregătiți, fie și doar la modul simbolic, să ne dăruim viața, la modul cel mai gratuit cu putință, cuiva, indiferent cine ar fi acea persoană sau dacă s-ar adeveri că ar merita jertfa sau nu. Bauman n-a conferit o explicită sacralizare acestei propensiuni spre autentificare prin sacrificiu, însă e vădit că opțiunea pentru acest tip de auto-perspectivare în fața morții depășește limitele uzuale ale unei gândiri de tip laicist sau utilitarist. Este tot un fel de consacrare a unui fel de a fi ”împreună cu” și ”împreună întru” pe care îl evocam mai deunăzi cu privire la noima mentoratului în ochii ambilor ”parteneri de ideal”. În acest sens, să ne amintim, de pildă, și dramaticul final din romanul lui Hermann Hesse ”Jocul cu mărgelele de sticlă”. Maestrul sau mentorul nu are curajul sau nu-și permite să recunoască faptul că încercarea la care ar trebui să se supună, în mod ritualic la final, îl depășește ca potențial. Imaginara împărăție a Castaliei în care se derulează parcursul inițiatic evocat de Hesse are reguli rigide și pentru ca transmisia flăcării veșnice să fie încununată de succes este obligatoriu ca maestrul să nu se plângă, să nu-și recunoască vreo înfrângere, să nu încuviințeze renunțarea sa ”jurământul originar” față de utopia inerentă a auto-căutării destinale: ”Nu trebuie nicidecum să năzuiești către o învățătură desăvârșită, Prietene, ci către propria ta desăvârșire. Dumnezeirea se află în tine însuți, nu în noțiuni și în cărți. Adevărul este trăit, nu predat de la catedră. Fii gata de luptă, Joseph Knecht. Bag de seamă că aceasta a și început”.
Este evident că acest gen de obsesie pentru adevăr și auto-regăsire/autentificare nu era ”descoperirea” lui Hesse. Undeva în manuscrisele lui Eminescu puteam deja afla un asemenea îndemn la rebeliune și angajament personal: ”Nu e carte să înveți/ Ca viața să aibă preț/ Ci trăiește, chinuiește / și de toate pătimește / Ș-ai s-auzi cum iarba crește”.
În zilele noastre, ce-i drept, tinerii mai ridică rar ochii spre cer, cu atât mai puțin încearcă să deslușească pulsul ierbii, ”să fie înlăuntrul fenomenelor”, cum ar fi spus Nichita Stănescu (”Intrarea în muncile de primăvară”). Tocmai de aceea, exigența autentificării personale la care făcea referire Bauman are cu atât mai multă pregnanță într-o ”lume dez-vrăjită”, cum ar spune Gauchet.
Trebuie să recunosc că pentru buddhiști, mai ales pentru cei tibetani, renunțarea la plăceri, în sensul curent al termenului, a părut dintotdeauna mai ușoară. Toate elementele scenografice concurau la acest gen de ”renunțare formativă” de pariu cu eternitatea, de deliberată anulare a nimicniciei, a banalității și inutilului hedonist: așezarea patriei lor, relieful, tipul de locuire, de relaționare inter-umană, chiar ideea că unul din patru-cinci tibetani decidea să se călugărească. Totuși, Dalai Lama a fascinat și fascinează pe mult mai mulți oameni, chiar pe vedetele ultra-răsfățate și adulate de la Hollywood. Este semnificativ mai ales faptul că principiul plăcerii, cel puțin așa cum l-a postulat Sigmund Freud, își pierde orice fel de relevanță într-o doctrină extatică precum buddhismul tibetan. Tristețea sau nefericirea nu sunt ”alungate” în mod artificial, precum în utopiile populiste din Occidentul european, ci pur și simplu nu își găsesc locul. De altfel, depresia nici nu era cunoscută sau tratată drept o boală, ci a fost mereu văzută de către buddhiști mai mult ca o devianță spirituală ce putea fi alungată prin regăsirea ”păcii sufletești”, evident pe calea marcată de cele patru ”antidoturi”: credință, căutarea scopului, efort și putere de adaptare. Dalai Lama a profesat dintotdeauna ideea simplă dar greu realizabilă conform căreia ”nu este nicio nevoie de temple, nicio nevoie de filosofii complicate”, ci doar de a ne poziționa în așa fel încât creierul nostru și inima noastră, cum ar spune Sanctitatea Sa, să fie ”templele noastre”.
Pe semne că Mircea Eliade nu a fost în chip întâmplător fascinat de Tibet și de India, că nu a ales să se consacre unei inițieri spirituale după ademeniri ale tinereții și ca teza sa de doctorat să o consacre doctrinei Yoga. Îmi revin în memorie unele discuții cu prieteni din tinerețe, precum cele cu matematicianul Mihai Caragiu sau cu filosoful Alin Cristian (care până la urmă a ales să locuiască și să lucreze în Taiwan). Ei, mai ales, erau fascinați de tradiționalele inițieri ”secrete” ale tibetanilor, cunoscute sub numele de ”kalachakra tantra”. Aceasta se referea îndeosebi la căutarea unei forme de Iluminare prin ceea ce ei numeau ”crearea unei forme corporale divine”. De altfel, somptuoasa procesiune interioară a inițierii adolescenților tibetani avea în vedere că ascetismul monahal al tibetanilor admitea conviețuirea călugărilor și călugărițelor împreună, însă nu era în aceasta niciun fel de orgiasm mascat, ba dimpotrivă. Întrucât întregul demers inițiatic viza din capul locului înțelepțirea, tinerii asceți se formau cumva alchimic pentru a redirecționa, de pildă, ”lichidele intime” (masculine și feminine), din zonele inferioare ale corpului către creier, în așa fel încât ”orgasmul” era exclusiv spiritualizat. Sub amprenta și având în centru un guru, discipolii formau un ”cerc magic”, experimentau o ”mandala vie”.
Desigur, vremurile s-au schimbat, căutarea fericirii cu orice preț a ajuns să însemne mai mult o constrângere la intrarea într-un ritm social convenabil și plauzibil. Vorbim deja la modul cotidian de Indicatori Globali ai Fericirii și avem un Raport Anual ONU asupra Fericirii, care ar beneficia, aparent, de o așa-numită ”abordare holistică” incluzând date economice, psihologice, sociologice și mai ales statistice cu privire la starea de bine. Atunci când mergem însă puțin mai în profunzime, ne dăm seama că sub influența sociologiei contemporane, fericire este asociată mai degrabă cu o înlănțuire de ”emoții plăcute”, resimțite și elogiate frecvent ca ”bucurie intensă”. În realitate, suntem foarte departe de acea stare de ”eudaimonia” la care se raportau vechii greci, pe urmele lui Aristotel din ”Etica nicomahică”. Cu alte cuvinte, vreau să spun că acea căutare a fericirii era în centrul demersului educațional al mentoratului practicat pe atunci, mai ales odată cu epoca lui Socrate și Platon. Ei puneau în special accentul în cursul profesării doctrinei lor pe auto-control, curaj, sentimentul dreptății, pietate și înțelepțire, care toate împreună ar fi urmat să ducă la o viață cu adevărat împlinită. Onoarea și plăcerea erau astfel absorbite într-un concept mult mai profund și mai elaborat care, cum ar fi spus filosoful ceh Jan Patočka, urma să conducă, în cele din urmă, la emergența unui cetățean fericit, însă fericit implicit prin a trăi într-o iubire pentru cetate și a i se dedica integral (a se vedea în special cărțile sale ”Platon și Europa” și ”Grija pentru suflet”).
Dintr-o asemenea perspectivă, mentoratul dobândește valențe inițial nebănuite, o complexitate de-a dreptul sublimă, pe care striviți sub angrenajul demonismului tehnologic de azi am fi tentați să o scăpăm din vedere sau să o ignorăm pur și simplu.
Sever AVRAM
Extras din volumul în pregătire ”Ultima halucinație de pe Muntele Măslinilor”
Tablete precedente:
