Interviu cu sculptorul Valentin Vârtosu
Reporter: Mă bucur să vă cunosc și aș dori să aflu mai multe despre dvs. chiar de la sursă.
Valentin Vârtosu: Sunt Valentin Vârtosu. Cu multă bucurie am ajuns în Ploiești. Am o stare specială acum, după deschiderea simpozionului, care – din câte am înțeles – s-a realizat cu multe sacrificii. Dar e tare bine că ați reușit să continuați, chiar dacă la ediția aceasta suntem doar trei autori. Sunt venit nu demult de la o tabără de la Voluntari, la care am participat în septembrie și octombrie. Într-una dintre duminici, am făcut o excursie în Parcul din Ploiești. Multe dintre lucrările de-aici îmi sunt cunoscute, îmi sunt cunoscuți autorii. Chiar mă gândeam când am venit: tare mi-ar plăcea să fiu și eu aici, să lucrez și eu o piesă. Mai ales că aș avea alături mulți dintre prietenii mei, din lumea pe care o cunosc. Și iată că s-a-ntâmplat această poveste frumoasă! Avem parte de zile excepționale. Până acum a mers treaba foarte bine. Știu exact cum va arăta lucrarea. Dea Domnul să fim sănătoși și să ajungem la capăt cu bine!
Omul din Soroca sau despre o revoluție în sculptură
R: Am aflat că locuiți în Chișinău. Sunteți reprezentantul Moldovei transprutene la Tabără… Cum vă simțiți în această postură?
V.V.: Arta, ori de la Chișinău, ori de la București, atunci când e suflet în ea, bucură și impresionează la fel de mult. La mine, e bucuria facerii sculpturii. Da, sunt din Chișinău. De fapt, de la Soroca, mai precis din Slobozia-Cremene a Sorocii, dar locuiesc de o bună perioadă de timp, cu familia, în Chișinău. Acolo am atelierul, acolo am viața mea de artist. Mă simt bine, într-o lume plină de prieteni, de colegi.
R.: Afirmați odată că o sculptură nu se face ca o revoluție. Ați fi amabil să detaliați?
V.V.: Da, s-au tot întâmplat revoluții prin Chișinău, că doream și noi să scăpăm de tutela imperiului. Odată, într-o publicație, a apărut o zisă de-a mea, cum că ”sculptura nu se face ca o revoluție”, adică nu ”repejor”, nu așa ca prin ”strechini”, cu agitație, cu violență, ci pe îndelete, cu multă chibzuință, cu multă bucurie și cu multă inimă.
R.: Am înțeles. Dar dvs. intenționați să înfăptuiți o revoluție în sculptură?
V.V.: Cred că fiecare dintre artiști declanșează și construiește o mică revoluție în evoluția sa. Dar, cum spuneam, cu răbdare, cu migală, cu stăruință, cu dăruire.
”Sculptorul din flori”
R.: V-ați autodefinit ca ”sculptor din flori” și autodidact…
V.V.: Da, exact. E o poveste mai veche… ”Sculptor din flori” sunt pentru că n-am parcurs un drum așa cum l-au avut mulți dintre prietenii mei. Este adevărat că am tot mers să dau la facultate, de vreo șapte ori. Nu s-a-ntâmplat să pătrund acolo și, după o vreme, am notat eu undeva, într-un CV al meu… (după un timp de reflecție) Îmi aduc aminte că eram cu un prieten, Ion Zderciuc – care are și el o lucrare aici, realizată la prima ediție, dacă nu mă-nșel – la o expoziție comună în Iași, unde am notat pe un afiș: ”sculptor din flori”. ”Din flori”, pentru că nu sunt construit într-o formulă anume și n-am avut o evoluție asemănătoare majorității colegilor mei, într-un fel de crescendo, ci sunt un autodidact. Este adevărat, pe urmă am urmat și o facultate, și masterul, am și ore de sculptură la școală, cu copii, și anume la Liceul ”Ion și Doina Aldea-Teodorovici”, cu Profil Arte, din Chișinău. Le sunt profund recunoscător domnului director al liceului, Iurie Donțu, și doamnei director adjunct, Lilia Prisăcaru, care s-au străduit mult să mă aducă acolo. E o lume frumoasă, în care mă simt foarte bine. Așa am construit eu lucrurile, ca un sculptor din flori.
R.: Cineva vă mai definea și ca pe un naiv al sculpturii…
V.V.: Da, îmi place să mă desfășor în ”câmpul” ăsta de activitate și creație pe muchie de cuțit, între profesionism și naivitate, de sinceritate, până la urmă, în tot ce faci. De-asta ziceam tot timpul că prima idee care vine e de la Doamne-Doamne și noi, ca oameni, cumva începem prin a o construi, a o așeza așa cum simțim că este mai bine. Prima idee e de la Bunuțu. Și este bine s-o urmezi. S-or întâmpla lucruri frumoase.
Un anumit instrument de măsură
R.: V-am auzit rostind: dorumetru. Maestre, ce este un dorumetru? Sunt convins că operatorul nostru, Doru Iacovescu, va fi numai ochi și urechi…
V.V.: Dorumetru, da… E o poveste de suflet a mea. Se întâmpla în 2005, la Tescani. În urma unei expoziții ”Saloanele Moldovei”, mi-au acordat un premiu și am fost într-o tabără de creație acolo. Pictură și sculptură. Eu am lucrat o piesă numită ”Dorumetru”. De-acolo vine povestea dorumetrului. Zic eu, e un mecanism care măsoară dorul. Și nu unul simplu, ci dorul de țară. Așa cum îl simțim noi, în inimile noastre, cei care suntem în afara hotarelor țării, din păcate… Și tot am lucrat pe acești dorumetri, în diferite construiri, în diferite așezări, care mi-au tot pricinuit alte și alte stări. Intenționez să continui această serie de lucrări inspirate de acel dor veșnic de țara mamă.
R.: Vorbiți-ne și despre lucrarea din parcul ploieștean…
V.V.: Aici lucrez tot un dorumetru. M-am lăsat dus de blocurile de granit. Chiar vorbeam cu un coleg de-al meu, când i-am arătat fotografia celor trei blocuri. Mi-a zis: ”Valentine, ce crezi? Ce vei face? Asta-i piatră de Cosăuți. Te încumeți?”. Cosăuți e un loc acolo, lângă Nistru. Zic ”Da”. Să dea Domnul să fie totul bine. E o stare specială pe care ți-o creează granitul. Marmura e molcuță, e ca o femeie. Granitul e muntele. Însuși muntele. Se construiește o relație specială între autor și granit. Vă voi spune mai multe despre lucrare mai spre final, când va prinde contur și… viață. Mie-mi place. Îmi place cum mă simt eu aici, în Ploiești, cu lucrarea care pe care o fac.
Imago mundi
R.: Vreau lumea într-o imagine. Într-o singură imagine.
V.V.: Da. Ziceați că ați citit undeva, în lume, despre un cactus…
R.: Da, spuneați că ”lumea e un cactus mare”.
V.V.: A fost o perioadă, mai la început, în care am lucrat cactuși, pe care i-am personificat. Am zis că sunt artiști, că sunt bețivii satului, că sunt scribi, că sunt actori. Mi-ar fi plăcut să vedeți aceste lucrări. Sunt lucrări care parcă, după trecerea timpului, nu-ți mai plac la fel de mult ca atunci când le-ai realizat. Astea-s dintre cele care îmi plac mereu.
R.: V-aș ruga să vă referiți și la această ediție a taberei.
V.V.: Cu drag. În primul rând, vreau să zic, încă o dată, că mă bucur foarte mult că sunt aici. Mă bucur că am construit o relație cu piatra. Mă bucură lumea care mă-nconjoară. Și, sigur, echipa. Da, consider că eu și colegii mei alcătuim o echipă. Sunt doi artiști excepționali, un pic mai tineri ca mine, dar – spunea cineva – poate le vei fi de ajutor, să învețe. Învățăm tot timpul unul de la altul, dar starea pe care o transmiți prin opera ta, prin piesa pe care o lucrezi e aceeași, și la o vârstă mai înaintată și la una mai puțin înaintată. E o stare de spirit pe care o poartă orice artist în suflet.
R.: Vă mulțumim din suflet și promitem să ne revedem până la final…
V.V.: Doamne-ajută!
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
