close
PoeziePromovate

ÎNTOARCEREA POETULUI

ÎNTOARCEREA POETULUI
de Ioan ALEXANDRU (n. 25 decembrie 1941 — m 16 septembrie
2000); nm: un mare Poem al unui al meu mare preasfânt Prieten.

Drumul înapoi nu se poate uita
Calea focului spre cenuşile mume
Drumul înapoi în risipă drumul
În voia valului Trebuie doar să te fi
Pierdut şi valul te ia fără de ştire
Eşti dus eşti purtat Veghea se luminează
Rana ştiutului se întunecă Nu
Se-mpotriveşte nimic, totul curge-ntr-acolo
Curge muntele şi abisul steaua curge către
Stingerea sa curge amurgul şi viforul
Curg ploile spre seminţele lor: norul
Curge spre nefiinţă vine marea spre ţărm
Şi se cască urâtul foşnetul ploii la trecerea
’N fruct şi acesta în leagănele luminii

Curge noaptea-n capcanele zilei ziua se scurge
’N nisip şi roua fântânii în roţile secetei…
Curge fluturele-n mister şi Etherul spre
Neştirea izbânzii

Trebuie doar să te laşi în voia cestor
Valuri maci de foc ce chinuie ţinuturile
Să-ntorci capu-i de ajuns şi apare prietenul
Cu sărutul din urmă

Drum îndărăt nu e greu drumul spre
Vechea vatră la truda piramidelor

„eram robi dar aveam oalele pline cu carne
Şi puteam oh cât de fără grijă dormi şi muri”.

Pustia-i grea pustia-i trudă Pustia este
Fără drum şi pământ Nu-i ceas în ea
Şi focul dinăuntru prea e aproape

Ca să se poată ocoli. Izvorul pururi pur
Nedesfăcut aşteaptă jalea mea să-l jeluie mereu
Pustia-i grea pustia-i trudă Pustia este mila
Pustia este Ioan – Pustia-i mila în Pustie
Pustia plânge în pustii Pustia-i maica ce veghează
Ca fiul ei să iasă din Pustii
Pustia nu-i decât Ieşire Pustia nu-i decât un
Imn deschidere este Pustia fără margini
Răsărit, A fi.
În pustie nu-i somn şi vis nu poate

În pustie ce-i da este da, ce-i nu este nu
În pustie nu-i nicicum Nu-i decât marea astă bucurie
Un univers de clopote a năvălit

Şi plâng acolo toate pe vecie
Şi nici măcar nu plâng şi nici măcar nu tac
Ci numai curg fără-ncetare şi eu din miezul
Lor răsar lumină lină lumânare.

Trag clopotele-n răsărit trag clopotele
În Pustie aici este un singur schit
Şi-o singură împărăţie Trag clopotele veşnic trag
Clopotul veşnic În Pustie E numai plâns înnăduşit
În preacurată liturghie Pustia nu-i
Decât un schit În noaptea asta
Veşnicească şi clopotele pururi trag
Căci nu-i cine să le oprească.

Eu sunt schitul şi pustia Eu sunt
Şi clopotul pustiu Şi cine îmi aude graiul
Rămâne greu rămâne viu

Trag clopotele arede plâng Curg clopotele
În Pustie Pustia e un clopot orb ce-şi caută
Vederea în Pustie.
O noapte veşnică O, Răsărit, O focuri pururi
Fără nume Trag Clopotele negre şi e vânt
Şi cineva se naşte-n lume.

Şi iarăşi Clopotele vin cu focurile despletite
Şi se lipoesc de capul meu
În graiuri nemaidesluşite.
Pustia este maica celui care umbla
Ca pe uscat pe mare Singura noapte ce rodea
Pustia singură era Pustie pururi fecioară
Naşte ţi se-nchide iar Pustia
Limpede rodeşte numai când focul o umbreşte

A fost o zi a fost un ceas Când grea
Pustia a rămas. Focul pustielor ascuns
Celălalt foc l-a fost pătruns Izvorul tainic
Din pustie a fost râvnit de veşnicie
În miez de noapte când ieşea Din sine
Şi se pustia în dansu-acela nemişcat
S-a dezvelit şi s-a lăsat Izvorul-aici
S-a fost deschis şi Trăsnetul în el
S-a-nscris, O, sfântă nuntă în Pustie
Lumini veneau în luminie
Lumină lină luminând Pustia zămislea
Cuvânt Căci universul nu era decât
Un mort ce nu murea Acolo-n Răsărit primară
Pustia vieţuie fecioară. A plâns o vreme
Şi-a plecat Şi urmele s-au spulberat
Pustia iarăşi pustieşte Îngerul limpede vesteşte
C-o creangă ruptă dintr-un crin miezul pustiei
E virgin

Oh,
Oh, drumu-ndărăt drumul spre casă
De pe meleaguri străine
Când brusc se hotărăşte totul
Fără ştirea ta şi trebuie să te întorci
Trebuie să vii să fii să părăseşti
Ceea ce nu s-a dat decât celui ce-i prisoseşte

Oh, drumu-ndărăt – naşterea răsăritul în lume
Părintele de veghe în unghere lampa trasă
La porţi vântul de iarnă îşi clatină
Crucea străin e târziu toţi dorm veşnic departe
Păstori şi steaua porniră şi craii Câţi vor ajunge
Câţi să dea de veste? Şi cui se va vesti întâi
Lumile zac împotmolite Acolo toate
Neştiute pier sterile maici cu fiii prea nevrednici ce
Deveniră fulgere aurii prin gloria-neştire stinsă
’Nainte de-a se prevesti
Oh, drumu-ndărăt drumul spre casă
De pe meleaguri străine.

Roţile se desfăşoară de la sine,
Roţile curg îndărăt; tot ce-ai strâns
Tot ce-ai apucat să îndeşi în desagă
Trebuie dat, risipit la întoarcere

Apar pe la vechi cunoscute răscruci
Aceiaşi cerşetori şi-ţi iau şi te iau:
Aceasta-i partea mea acesta-i graiul meu –
Pentru mine-i bucata asta de imn pentru
Mine e viscolul, pentru mine anume ai strâns
Roua perlei acestei… Oh, cât de mult îmi
Doream să-mi atârn urna asta exotică
În ungher la oglindă. Acesta-i capul meu
Aceasta-i calea mea. Al meu fumul, amea
Flacăra, da, ţipătul, rana, orbul şi Paradisul
Linia-ochi şi tăcerea furtună, veacul de
Fier şi cenuşa purpură…
Da aşa vin, cerşetorii, se ivesc la întoarcere
Pe la vechi răscruci, la vestitele târguri şi poduri
Şi te despoaie.
Şi tu treci mai departe pustiu, devastat căci doar

Hotârâtă-i întoarcerea.

Curge valu-ndărăt curge veacul şi marea,
Curge jocul bătrân, curge noaptea-pustie
Curge pământu-napoi spre spre străvechea robie.
Înapoi sub bici îşi spune asinul. Înapoi la
Ieslea plină de somn şi căldură…

Îndărăt faceţi loc vreau acasă la sân
La măicuţa la ţâţă laptele foc de pe munte
Prea-i vârtos pentru buzele mele!

Acasă-aşadar în bârlog, la străvechiul jug, în stră-
Vechile straie de rob pe câmpia putredă de oseminte…

Drumu-ndărăt e uşor drumul spre moarte.
Nu-i oprelişte nu-i nimic vama e-n grabă
Trecerea cum ştim gratuită.
Drumul spre-ai tăi cum s-a spus
Între ai tăi (stai la taifas şi moara macină
Baba se scarpină şi-n doi timpi azima-i gata
Şi laptele fiert. Oh, şi te duci în poveşti
Şi povestea te duce şi-n zori eşti ajuns
Cu tărâţe la porci)…

Trebuie doar să te laşi uşurel în voia valului
Şi poemul se-ntoarce la păianjenii şi broaştele sale

Aici sunt numai munţii şi numai aspre
Piscuri, numai Ether, furtuni şi fulgere
Şi adăpost nimic, nu-i grai de om, nu-i nimeni
Pustiu, strigi – oriîncotro – e numai maica noapte
Şi cerul împânzit şi nesfârşit.
Şi se văd vai, foarte departe peste prăpăstii

Focuri vii, focuri încinse şi în jurul lor
Umbrele zeilor. Da. Ei sunt acolo-n munţii
Lumii. Cei mai abrupţi şi neştiuţi!

Urcuşu-i greu şi neîntrerupt nu-i timp de-a
Sta, de-a te opri – opritu-i prăbuşire
Neîntrerupt trebuie vai, să urci. Nu-s decât
Munţi, piatră pustie, piatră amarnică şi rea
Îţi sfarmă coatele şi pieptul, trupul e
Numai răni şi nu se-aud departe decât lupii
Şi urletele leilor nebuni ieşiţi din marile
Pustiuri şi-aduşi în munţi ca leac al lor.

Nu-i decât frigul oh şi dorul, Focul
Nestins al Dorului de-a fi, de-a pipăi
Cu sângele, de-a strânge cu carnea
Osul nimicului în pumni.

Acolo sus, în Golul cel din urmă
Acolo să ajung. Să ştiu: Tu eşti acolo
Ştiu, te văd Tu eşti cel care este Tu
Eşti cel ce rămâne şi cel ce nu va fi
Când răsturnată roata lumii eu voi fi
Centrul osiei şi Tu pe margini centrul
Fără margini
O sete oarbă stăruie în mine de-a pune pasu-
Acolo sus, de-a dibui în miez de noapte
Miezul acela fraged şi plăpând din care

Izvorăşte soarta. Acolo-n focul mărilor
De-a da peste cenuşa aceea linişte, și-n care
Sar puii sterpelor furtuni
Acolo unde nu mai curge decât necursul
Acolo unde stă imperiul nimicului cel mare
Predestinat şi nenăscut
Acolo mână-mă nebunul dezlănţuit
În mine de nebun! Demonul poartă
Foc ce poartă trupul acesta şubred
După voia lui Oriîncotro mă-nvârt
Acelaşi singur eu mă ţine-n gheara
Lui primară.
Oh, de-aş putea rămâne, sta
Oh, de-aş putea încremeni o clipă
Măcar o noapte ah, un ceas s-aud ceva
Să văd să pot pricepe măcar cu
Urna ce voi fi! De unde oh, şi încotro
Bătrâne! Nu-s decât fugă agonie
Nu-s decât creştere nu pot decât
Să tind, nădăjdui, Misterium tremendum.
Doamne, măcar murind să pot sfârşi
Să înceteze fuga asta! Focul acesta
Să-şi găsească rod!
Stai locului, opreşte-te!
Oh, arde întruna, arde în văpaie
Clocot, potop, curândă nebunie
Opreşte-mă!
Vreau să mă-ntorc.

Voi dormi lung şi drumul va fi liber
Voi sta întins pe spate nemişcat
Voi fi atât de liber şi-atât de singur
Şi fi-voi numai liră-drum
Străbate-voi luminile ştiute
Nu mă voi duce, voi fi dus
Nu voi urca ci coborî-voi
Precum ninsoarea pe pământ
Un înger limpede ce ninge voi fi
Ca steaua luminând aproape cât
Mai de departe
Va fi desigur iarnă grea
Voi coborî mă voi întoarce
Şi voi fi iar la vatra mea.
Acolo unde toţi urmaşi din moşi strămoşi
În jurul focului stau muţi
Stafii acolo în neştire umbre năluci
La foc în vatră strânşi
Tot neamul meu de Daci războinici
Fiii lor blânzi şi blonzi haiduci.
Preoţi în temple mari de piatră, săpate
Adânci în peşteri în Carpaţi,
Acolo zeul mut Zamolxe
Şi preotesele venind mânate de
Erinii pe calea tracă din Grecii
Unde sunt fraţii, unde sora?
Unde sunt sfintele lor firi
Unde e maica ce ne-nvăţa plânsul
Unde-i groparul cel bătrân
Nebunul cu a sa neturmă
De capre negre unde-o fi?
Unde-i Ioan de lemn şi Ionul Danii
Unde e Lelea-Anică şi Preotul bătrân
Unde-i Diacul, unde-i unchiul Gheorghe
Putea-vei tu Fotina ca să-mi spui?

Ce-i cu aceste cruci prin cimitire
Aceste reci inscripţii cine sunt?
Nu-i decât noapte nu-i decât tăcere
Turmele jeluie de deal –
Din Apuseni răsare sfântul Soare
Se mută iarna cerul vai şi El
Şi miazănoapte încotr i-acum?
Şi cine-i noul nostru Imn?
Ce-l povestim ’naintea nopţii…
Veni-vor mulţi ca să mă vadă
Prieteni străvechi ce i-am uitat
Se vor uita miraţi în lacrimi şi
Vor spune – să-l lumineze Cel-de-Sus –
Veni-vor mulţi, cum spun, veni-vor
Neamuri, din tot Ardealul vor veni
Căci nu e sat să nu fie de-ai noştri
Plecaţi în pribegii de mult.
Veni-vor mulţi şi mulţi străini desigur
Căci sunte doar o cumpănă
Suntem la cea mai limpede răscruce
Unde aşteaptă mulţi cerşind
Mulţi fără vetre şi nădejde
Mulţi dintre cei ai Lui din oastea mare-a Lui.
Şi se vor trece ploi şi anii
Şi se vor trece mari furtuni
Şi Mirelui îi va fi milă şi-n milă
S-o milostivi şi când va fi în toiul nunţii
De cel întors va pomeni.

Ioan Alexandru este unul dintre cei mai mari poeți creștini români. Numele său real a fost Ion Sandor. Tânărul creștin s-a născut în ziua de 25 decembrie 1941, când în Biserică era prăznuită Nașterea Domnului, în localitatea Topa Mica, judetul Cluj, și a trecut la cele veșnice în ziua de 16 septembrie 2000, în orașul Bonn, Germania.

Marele poet creștin Ioan Alexandru a fost iubit de toți marii mărturisitori ai vremii sale. Petre Țuțea, vorbind despre Ioan, va spune: “Doi oameni laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu și Ioan Alexandru. Îl iubesc foarte mult pe Ioan Alexandru… a Îndrăznit nelimitat.”
La rândul său, părintele Constantin Galeriu, va spune și el:
“Ioan Alexandru și-a trăit suferința precum o cruce spre Înviere.”

 

Comunicată de Daniel Verona și cu o notă a redacției:

Către cei care spun despre poezia lui Ioan Alexandru că este “cu mesaj”, încetând, astfel a mai fi poezie.
Mesajul lui nu e religios, e creștin, iar credința creștină este în sine o locuire poetică “pe acest pământ”, drept pentru care uneori, da, uneori ia forma a ceea ce înțelegem noi prin “poezie”. Este adevărat, de multe ori aceasta ia forma mizerabilă a îndemnului, încetând a mai fi poezie, dar este incontestabilă când survine ca rugăciune, care este un (singurul) “instrumentum”, de unde și impresia că ești torturat de un mesaj, ce face legătura între diferitele niveluri de realitate, bunăoară între realitatea imediată și Adevăr (aflate într-un raport de transcendență). Poezia devine astfel o aplecare a Adevărului asupra realului și, simultan, o îndepărtare de real, adică o metanie în rugăciune, altfel spus, o a-plecare asupra lumii acesteia și o plecare din ea, adică o experimentare a morții în viu după modelul și întru taina lui Hristos

 

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.