Acum vreo 25 de ani, când eram profesor de matematică la Sinaia, accentul se punea pe ştiinţele exacte. Cine nu făcea matematică, fizică sau chimie, nu avea prea multe șanse să devină un salariat bine plătit și, mai ales, cu posibilități de a câștiga pe lângă salariu. Dar, pentru că până şi Ceaușescu înţelesese că nu poţi obliga pe absolut toată lumea să facă acelaşi lucru, în licee, pe lângă clasele cu profil de mate-fizică, mecanică, tehnologie etc, se mai înfiinţa şi câte o clasă de uman.
Acolo, elevii făceau două ore de mate pe săptămână şi erau foarte fericiţi că scapă numai cu atât. Problema apărea la profesorii care predau la o astfel de clasă. Mă refer la profii de mate. În două ore, practic era imposibil să reuşeşti ca umaniştii să se lipească puţin şi de ecuaţia de gradul doi sau de teorema lui Thales. Conştienţi de condiţia lor de excepţii, umaniştii nu numai că nu erau interesaţi de matematică, dar îşi reprimau rapid orice pornire de a se apropia de vreo tangentă ori de vreun sistem liniar.
Ca profesor de mate la o astfel de clasă, nu aveai decât două variante: ori să fii un zbir necruţător, care să-i oblige să înveţe şi, în caz de refuz să-i lase corigenţi sau, cel puţin, să le strice mediile cu ajutorul unor note suficient de mici, ori să faci, pur şi simplu, altceva cu ei în timpul orelor de matematică. Eu am ales această a două cale. La ore făceam 10% matematică. Restul de 90% era alocat literaturii, filmului, muzicii, chiar filosofiei.
Să vă dau un exemplu. În acei ani, obiceiul era ca profii de mate să dea teme de vacanţă constând în sute şi sute de probleme de prin culegeri. Elevii aveau caiete speciale de vacanţă, pe care profesorii le controlau la începerea fiecărui trimestru. Rezultatul? Simplu, elevii copiau în aceste caiete tot felul de probleme cu rezolvări cu tot, important pentru ei fiind nu să înveţe ceva ci să asigure cantitatea cerută de profesor.
Eu, când aveam clasă de uman, făceam altfel. Le spuneam cam aşa: „temă pentru vacanţă – 1000 de probleme din cea mai grea culegere; dar fiecare 200 de probleme echivalează cu o carte din listă”. Aşa că le dădeam o listă de cărţi şi puteau să-şi aleagă. Citeau cinci cărţi, puteau să nu mai rezolve nicio problemă.
Probabil că azi, dacă aș mai fi profesor și aș face astfel de lucruri, elevii m-ar filma și m-ar pune pe Facebook, de unde aș ajunge subiect de reportaj TV. Și totuși, nu cred că lucrurile s-au schimbat față de acum 25 de ani. La clasele de uman se fac, ca și atunci, două ore de matematică, iar numărul celor care spun că nu înțeleg nimic din ce li se predă este, procentual, aproximativ același.
După ce devin părinți, absolvenții de uman continuă să se plângă, exact ca pe vremea comuniștilor, că nu-și pot ajuta copiii la probleme pentru că ei „au urât matematica”. Și destui dintre ei, dacă sunt întrebați, spun că n-au citit nimic de Thomas Mann, asta în cazul fericit în care au auzit de el.
Oare nu ar fi mai bine ca în loc să fie torturați cu logaritmi și ecuații exponențiale, elevii umaniști să fie puși să studieze scrierile lui Borges, să vadă filme de-ale lui Milos Forman și să asculte, eventual, din Mozart?
(Raul Sebastian Baz)
