IN MEMORIAM
ION STRATAN
În această toamnă s-au împlinit 69 de ani de la nașterea și 19 ani de la moartea poetului ploieștean Ion Stratan (1 octombrie 1955–19 octombrie 2005), reprezentant de marcă al generației 80. Acest scurt interviu mi l-a oferit cu doar patru luni înainte de tragicul său sfârșit, după ce obținuse un important premiu care poartă numele lui Virgil Mazilescu, alt mare poet dispărut prematur.
Reporter: Ați fost, recent, la Slatina, pentru a primi un important premiu literar care v-a fost decernat de Biblioteca Județeană „Ion Minulescu” din localitate, bibliotecă de care ați fost încântat. Dvs. înșivă ați fost bibliotecar la Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești. Ați avut astfel ocazia de a compara două structuri biblioteconomice care ființează în provincie. Ce similitudini ați identificat între cele două structuri?
Ion Stratan: O să pornim de la un postulat: bibliotecile au nevoie de scriitori și scriitorii au nevoie de biblioteci. Bibliotecile au nevoie de cărți pentru ca intervalul dintre apartenența la Ministerul Culturii și cel al statutului de „funcționar public” să fie acoperit de personalități care ocupă locuri de muncă știind ce este cultura. Strict administrativ: Ministerul Culturii este implicat prin susținerea unor proiecte care vor deveni cărți, iar forurile locale îi susțin pe bibliotecari, deci pe cei despre care aminteam, ca oameni formați de către cultură. Acest aspect al dialecticii intelectuale l-am întâlnit și în cazul unei alte biblioteci decât Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești, anume în cazul Bibliotecii „Ion Minulescu” din Slatina. Dar lucrurile nu se petrec peste tot conform acestei dialectici.
După cum se prezintă lucrurile în societatea post–decembristă, s-ar putea spune că, în cultură, nu ne aflăm în post–Modernism, ci în post–Comunism.
Spirite divergente
R.: Ați avut câteva intervenții la întâlnirea de la Slatina. Ce teme ați abordat?
I.S.: Dacă Ploieștiul i-a produs, până în 1990 (când se oprește perioada pe care cel mai important istoric literar, domnul profesor Nicolae Manolescu, o analizează în „Istoria literaturii”), pe Ion Luca Caragiale și pe Nichita Stănescu, ei bine, Slatina a produs două spirite – aș zice, puțin ricanând – la fel de divergente, precum Nichita Stănescu al unei perioade din scrisul său, și Ion Luca Caragiale al respectivei sale perioade.
Fulare, pălării și rinoceri
R.: V-aș îndemna să insistați pe această punere în… divergență.
I.S.: În acest sens, eu aș situa „geniile locului”, condeierii Ion Minulescu și Eugen Ionescu (cel care s-a întors din Franța la Slatina, la vârsta de 20 de ani, ca să facă armata), într-o categorie antagonică. Pe primul, în categoria extrovertiților, a celor cu gesturi teatrale, „pitoreștii boemi cu marile lor fulare și pălării” (cum spune Aznavour!), împingând simbolismul până la tehnică și romanță.
L-aș considera pe Eugen Ionescu, parcă în opoziție cu Minulescu, dar corespunzându-și prin aceeași atenție exclusivă acordată artei – dar și politicii, în cazul lui Eugen Ionescu, pentru că „Rinocerii” sunt fasciștii și comuniștii -, fără nici o ezitare – spuneam – l-aș considera pe marele dramaturg, tocmai vorbind de antipodul lui, Ion Minulescu, un autor al reducerii existenței până la schemă, creând în ceea ce s-a numit în mod convențional „teatrul absurdului” acea mecanică, acea „placare a mecanicului pe viu”, de care vorbea Bergson. „Râsul” și în sensul autorului amintit cuprinde o gamă largă de nuanțări ale dramaturgului parizian prin adopție, pornind de la grotesc la jocul de cuvinte, de la stupizenie până la senzația pierderii oricărui sens al existenței.
„Definitiv”, de la Virgil Mazilescu
R.: Cine a făcut parte din juriu și ce premiu v-a fost acordat?
I.S.: Juriul, format din membri ai Uniunii Scriitorilor (domnii Gabriel Dimisianu – președinte și Gabriel Chifu, președintele Uniunii Scriitorilor, filiala Craiova), ai Bibliotecii orașului Corabia și ai Primăriei din localitate, mi-a oferit Premiul „Virgil Mazilescu”, la „rotunjirea” celor 30 de volume pe care le-am scris și, bineînțeles, a faptului că am fost prieten cu distinsul poet originar din Corabia, care mă amintește în jurnalul său publicat postum și a cărui carte finală „Va fi liniște, va fi seară” (Editura „Cartea Românească”) o păstrez lângă inimă cu întregul tragism al dedicației: „Poetului Ion Stratan – definitiv” și semnătura autorului (Virgil Mazilescu). Am fost, totodată, membru în juriul concursului de poezie (la alte secțiuni), împreună cu domnul director al Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga”, profesor Nicolae Boaru.
Cărțile, ca bisericile
R.: În încheiere, v-aș propune să ne dezvăluiți ce impact a avut asupra dvs. acest schimb cultural între regiuni.
I.S.: Schimburile de cărți și de profesioniști ai cărții între regiuni sunt benefice pentru cunoașterea modului de organizare a bibliotecilor vizitate, a opțiunii cititorilor (pentru că la Slatina ne-am întâlnit și cu Cenaclul bibliotecii, condus de remarcabilul poet Ioan Smedescu) și a stabilirii „pulsului” dorinței de lectură, problemelor culturii în general sau legate de zona respectivă și chiar evocării figurilor unor poeți dispăruți, pe a căror operă (până și eu, care sunt poet) ne încercăm condeiul critic. Biblioteca este de neînlocuit.
Ca o biserică într-un spațiu spiritual, cărțile păstrează ceva din aerul duhului Sfintei Scripturi, și – cu complimente – închei reluând cuvintele cronicarului Evului Mediu: „că nu e alta mai de folos în viața omului zăbavă decât cetitul cărților”.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
