La Herculaneum – Ercolano îi zic acum italienii – am avut așa hal de emoții că am zis “bine că n-am mâncat nimic azi, că vomitam.”
Am zis cu voce tare și a sunat ciudat, parcă eram o mironosiță de-aia afectată că a văzut schelete și care se plânge că în următoarele ore nu mai poate să bage o pizza, pasta, ceva. N-am mai explicat. Nu eram în stare.
Intram dintr-o casă în alta, îmi venea în continuu să ating pereții și să mângâi podeaua, mozaicurile perfecte de acum 2000 de ani,
(de acum 2000 de ani!!!)
am făcut-o de câteva ori și nu m-am simțit mai bine, m-am simțit mai rău, copleșită, cu puls 200, tot timpul aveam inima în gât și stomacul tot în gât și capul în norii de peste Vezuviu, am băut întruna apă, obsesiv-compulsiv, m-am împiedicat de 100 de ori, de o sută de ori mi-am șters lacrimile pe sub ochelarii de soare, am respirat bucăți de lemn, trepte de scară, tocuri de uși, mobile cu suprafața arsă de lavă, am înțeles în sfârșit de ce toate vilele aveau bazine centrale de marmura, în interior, pe care le credeam de decor – ele corespundeau luminatoarelor din acoperiș și în zilele ploioase colectau apa, m-am uitat fix, fix, minute în șir la culoarea sau desenul de pe un perete, ca să-mi intre clar în memorie, să nu le pierd niciodată, m-am așezat pe o bordură înaltă, lângă o “basilica” aproape intactă și n-am mai vrut să plec.
Spre deosebire de Pompei, care a fost acoperit de cenușă la erupție și-a fost mult mai serios distrus,
Herculaneum a fost îngropat sub 30 de metri de lavă.
Lavă care a venit lent, intr-un oraș deja pustiit, unde deja oamenii muriseră sufocați, deshidratați,
lavă care l-a cuprins, l-a cotropit, stradă cu stradă, clădire cu clădire, a intrat prin case pe ferestre, pe uși sau s-a scurs pe sub acoperișuri, până l-a înghițit, l-a “capsulat” și-apoi s-a stins în mare.
A fost descoperit întâmplator, 1700 de ani mai târziu și aproximativ un sfert din suprafața lui a fost excavată. Deocamdată.
Allora bene, questa è Ercolano.
Oana Costea
