Cuvântul săndulie, cu care oltenii numesc covoraşul de lângă pat, vine de la franţuzescul „descente du lit”. Cine şi-ar fi închipuit că atât de neaoşul mujdei vine tot din franceză: mousse d’ail (adică spumă de usturoi)?
Cuvântul mişto, revendicat de ţigani, derivă, după Eftimiu, de la sintagma nemţească „mit stock”, adică „cu baston”, ceea ce înseamnă cineva de condiţie bună. Un tip cu baston e un tip mişto!
În limba engleză, animalele comestibile au două nume, un nume când sunt moarte şi un alt nume când sunt vii.
Boul se cheamă ox când e pe patru picioare, iar când e tăiat se cheamă beef. Viţelul viu se cheamă calf, mort se cheamă veal. Porcului i se spune pig, când e viu, şi pork când e mort. Oaia este sheep când trăieşte şi când moare, devine mutton.
De ce? Fiindcă în Anglia, începând cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost întotdeauna nemţi: ox, sheep, calf, pig. În vreme ce bucătarii au fost totdeauna francezi: veau – veal; porc – porc; mouton – mutton; boeuf – beef!
Tot din germană ne vine şi cuvântul şmecher. Boierii olteni care aveau podgorii, îmi explica Eftimiu, au angajat specialişti în degustarea vinurilor. În germană, schmecken înseamnă a avea gust, a fi bun la gust. Omul care făcea operaţia era un şmecher, adică un specialist pe care nu-l puteai păcăli cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ isteţ, imposibil de tras pe sfoară.
E vorba de paţachină şi joben. Dicţionarul ne spune că paţachina e planta numită în latineşte Rubia tinctorum, dar nu ne arată că tot paţachină se spune şi unei femei de moravuri uşoare. Care e rădăcina acestei paţachine? În Bucureşti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Paţac. Fratele acestuia a fost cel dintâi care a deschis în România un „şantan” pe bulevardul Elisabeta, importând de la Viena nişte fete vesele care circulau seara pe bulevard în faţa „instituţiei”, ca să atragă clientela. Acestea erau „fetele lui Paţac”, adică paţachinele…
În ce priveşte cuvântul joben, multă lume se întreabă de ce acest soi de pălărie e desemnată în toate limbile cu cuvinte care indică forma ei (în franceză haut-de-forme, în engleză top hat, în germană zylinder, în italiană cilindro, limba română fiind singura în care numele înaltei pălării are cu totul altă denumire, afară de aceea populară de „ţilindru”. Explicaţia este simplă: cel ce a introdus în Bucureşti prestigiosul acoperământ era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei şi se numea Jobin.
Alexandru Petrescu
