În data de 1 octombrie, la Centrul Cultural „Carmen Sylva” din Sinaia, sala „George Enescu”.a fost lansat volumul „Nesfârșitul prag”-autor Codruț Radi
Întâlnirea de la început de octombrie a avut ca fond imagistic expoziția „Ruine” & „Ferestre înspre munte”, autorul fiind același Codruț Radi.
Dintre invitații prezenţi amintim pe: Ioan Vintilă-Fintiș (Ploiești), Ionel Necula (Tecuci), Mioara Bahna (Râmnicu Sărat), Ion Popescu Topolog (Brașov), Odilia Roșianu (București – „Literatura de azi”), Adrian Berinde (București), Emilian Marcu (Iași), Christian Crăciun (Florești), Constantin Trandafir (Câmpina), Ion Floricică (Sinaia), Dănuț Ungureanu (București), Rodica Rodean (Iași). Moderator: Florin Dochia.
Ca și în volumele precedente, Codruț Radi aduce și în Nesfârșitul prag o poezie cerebrală, reflexivă, scrisă într-o tonalitate echilibrată, fără vreun fel de revărsări sentimentale, excedentare, deși traduce în versuri neliniștile unui spirit frământat de problemele lui și ale lumii, o imagine a unui peisaj lăuntric străbătut de dorința de a străpunge cercul sau de a depăși pragul dintre realitatea imediată și cea visată, încercând, totodată, să-și afle locul în raportul dintre eternitate și vremelnicie.
Dedicat fenomenului artistic nu doar ca poet, ci și ca pictor, grafician, sculptor, Codruț Radi este preocupat, în mod firesc, de procesul de creație, de menirea celui care își consacră viața frumosului, întregul volum fiind, de fapt, o lungă artă poetică, ale cărei secvențe surprind lupta omului împotriva dramaticei limitări destinale care i se impune, nepermițându-i-se accesul la ceea ce se află dincolo de prag, a cărui existență o favorizează chiar el, în ipostaza de artist, printr-un Început la nesfârșit, expresie a tentației perfecțiunii, în căutarea căreia tatonează direcția în care se îndreaptă, urmărește atent orice pas, spre a nu pierde nimic din ce ar putea să-l conducă spre ținta vizată – poate „cuvântul ce exprimă adevărul” – , cu toate consecințele care decurg de aici, inclusiv o stare de disconfort, comparabilă, mutatis mutandis, cu bacoviana senzație dată de „ziduri vechi ce stau în dărâmare”.
Pragul, așadar, este laitmotivul întregului, cu o sumă de conotații ce pot fi, așa cum am spus, o imagine a îngrădirii pe care o presupune condiția umană, de vreme ce, după expresia lui Mihai Eminescu, din Memento mori, omului i-a fost dat numai „intervalul de la leagăn pân’la groapă”, iar „în ăst spaț, nu-i adevărul” .
Într-o asemenea poezie, a căutărilor epistemice, pentru poet se profilează două paliere de interes: sinele și lumea, universuri concentrice, în vederea înțelegerii cărora își focalizează atenția, din unghiuri diferite însă, de unde extrage sensuri ce nu sunt pentru puhoiul lumii / tras / într-un cerc / turtit / spre lună / ca prezumție / divină.
Pe altarul jertfei întru cunoaștere, poetul demonstrează că arde plenar, trecând de la resemnare la teamă, tentative ale uitării de sine, senzație de gol, vis, cu ardere continuă, deschisă ori doar mocnită și având senzația că, în pofida căutărilor, descoperă mereu lacune noi, fiindcă, fiind mereu atent la tot ce-i poate oferi viața, artistul înregistrează eco… uri ale muzicii pe care o percepe că-ncepe din adânc / de pământ / și se-ntinde ca el / mai departe, dar percepe, în același timp, și un Marș în timp / pe roți / de lut ori sarea mării care a băut soarele / ce-n val se-ntoarnă.
Un sinonim contextual al pragului, în carte, este hotarul, imagine, de asemenea, a configurației – nefaste – a condiției umane, în totalitate, izbită de tot felul de valuri, începând cu cele ale timpului și continuând cu valurile de măști cu care se confruntă sensibilitatea celui ce observă dureros zbaterea omului, în general, dar, mai ales, a creatorului, așa cum arătam, între realitate și dorință, rezultatul unor asemenea trăiri cristalizându-se, uneori, în versuri cu încărcătură cvasiaforistică: A trăi degeaba / sau a nu trăi / între două lumi / e aceeași stare / când deja vorbești / fără a grăi / după ce-ai murit / despre cum se moare, // Dacă n-ai trăit /când poți retrăi / dintre vieți pierdute / una oarecare / dusă pân-la capăt / făr-a te-răi / că de vrei să fii / ești doar întâmplare. Sau: Oricât devreme / m-aș tocmi cu mine / într-un reflex / ce-abia îl stăpânesc / aceeași teamă / hăului m-aține /să nu descalec / zorii-n trup lumesc…
Cu privire la structura poeziilor, este de remarcat cum textele lui Codruț Radi sunt alcătuite din versuri scurte, formate, de cele mai multe ori, din câte un sigur cuvânt, dând parcă impresia că fiecare se bucură de toată atenția poetului care își manifestă, în felul acesta, bucuria de a crea și, concomitent, nesfârșita tristețe de a nu putea cuprinde tot ce-i etalează în față lumea, motiv pentru care, probabil, nici cuvintele limbii, cele existente, nu-i sunt suficiente sau nu-i sunt de ajuns în forma în care sunt folosite îndeobște. De aceea, termeni (sau îmbinări ale lor) precum totunele, mereul, terțuire, ipotetician, orbiruit, presimț, rarofilire, (des) frunțit, nemereu, amintele, îndreptul, evantaierări etc., care se regăsesc mai ales în titluri, ca într-un insolit dicționar de senzații numai de artist simțite, pe care dorește să le facă și celorlalți cunoscute, sunt vocabule care îi punctează poezia, dându-i o înfățișare cu totul aparte.
M.B.
