Cu gențile pe umăr, puțin obosit, ușor înfometat, cumva indispus de griji, aproape de casă, mai aveam puțin să ajung. L-am întîlnit pe Dan Safta, un tânăr simpatic pe care îl cultivam. Eu veneam și el pleca. I-am spus „Te conduc pînă în stație.” „Nu-i nevoie.” „Lasă.”, și am pășit o vreme în urma lui, conversând. Nu mă grăbeam. Traversam locuri virane, probabil era Ploieștiul, dar schimbat. Lipseau clădiri.
Înapoi spre casă, m-am gândit că era prea târziu pentru alte activități și mi-ar prinde bine o sticlă pe care să o beau încet, să treacă seara.
M-am dus în baie, voiam să-mi cercetez chipul. Am apăsat întrerupătorul, dar lumina s-a aprins cu întârziere. De fapt se aprindea și se stingea intermitent, indiferent de poziția butonului.
Mi-am apropiat fața de oglindă și chipul îmi era în umbră. Mi-am ridicat privirea. Becul nu mai era la locul știut, ci mult mai sus, într-o parte. Un bec chior, insuficient, altul decât cel pe care îl știam, cum naiba?
M-am răsucit în loc, cercetând împrejur. Capacul mașinii de spălat rufe, pe care îl scosesem pentru că se deteriorase și trebuia înlocuit, era acum la locul său, în perfectă regulă. L-am apucat cu ambele mîini, ca să mă conving, și din alb a devenit dintr-o dată negru, coșcovit, ca ars în foc. L-am aruncat îngrozit, cu zgomot.
Părul de pe brațe mi s-a zbîrlit de frică. Se întîmplau lucruri ciudate. Întors în camera mea, pereții jucau, se clătinau, și m-am ferit să stau în dreptul ferestrei.
Gabi Stamate
