Interviu cu prof. dr. în Etnomuzicologie Maria Tănase Marin (I)
Maria Tănase Marin, cunoscuta interpretă a cântului popular, este: prof. dr. în Etnomuzicologie (cu lucrarea ”Muzica folclorică prahoveană în actualitate”), titlu obținut la Universitatea Națională de Muzică din București, unde este profesor la catedra de folclor; profesor de canto popular și folclor la Școala populară de Artă și Colegiul de Artă ”Carmen Sylva” din Ploiești; dirijor, fondator al Ansamblului Folcloric ”Ciuleandra” din Ploiești; realizator și producător de emisiuni folclorice la TVR. A obținut numeroase premii naționale și internaționale cu ansamblul și elevii pe care i-a pregătit, unii dintre aceștia devenind interpreți apreciați, actori, prezentatori TV, profesori. Activitatea de decenii în slujba cântului popular i-a fost răsplătită cu numeroase premii naționale și internaționale.
Ne oprim aici cu enumerarea aspectelor biografice și a meritelor Mariei Tănase Marin, întrucât multe dintre acestea vor fi amintite pe parcursul interviului pe care ni l-a acordat, cu ani în urmă, după un lung șir de succese, perioadă încununată cu participarea la Jocurile Olimpice de la Atena și obținerea titlului de ”doctor”. Interpreta, profesoara și realizatoarea TV ne-a dezvăluit – ”sine ira et studio” – și câteva aspecte din culisele meseriai și ale unor instituții în care și-a desfășurat activitatea. Așadar:
Răsună valea
Reporter: Când ați auzit sunetul muzicii?
Maria Tănase Marin: Aveam câțiva anișori. Ascultam la difuzor și reproduceam orice tip de muzică: ușoară, populară, clasică, nu numai vocală, ci și instrumentală. Bunicul meu mă asculta cu atenție și zicea tot timpul: ”Fata asta va fi cântăreață”. Din clasa a IV-a, cântam piese din repertoriul Luminiței Dobrescu, Doinei Badea, Angelei Moldovan. Îmi amenajase bunicul un leagăn în grădină, sub un nuc. Mă legănam și cântam de răsuna valea. Aveam și plămâni… Învățătorul din comună, Diboș îl chema, m-a remarcat și m-a pus să cânt la toate serbările. Înființase și un grup vocal pe lângă mine, care mă ajuta la refrene. Exista sâmburele pasiunii în sufletul meu. Se dezvolta odată cu înaintarea în vârstă, fără studiu și fără vreun imbold din partea părinților. Învățam cântece, îmi făcusem și un caiet în care îmi scriam textele melodiilor. Exista înclinația și pasiunea pentru muzică, asta este sigur.
R.: Când ați început să vă șlefuiți calitățile?
M.T.M.: În clasa a IX-a. Intrasem, în 1975, la Liceul ”Nichita Stănescu” (fost ”C.D. Gherea”). Profesorul de muzică, domnul Stănculescu, a făcut o selecție pentru corul școlii și a zis: ”Tu nu ești pentru cor. Trebuie să cânți muzică populară. Te voi trimite la Palatul Culturii să te pregătești”. La Școala Populară de Artă profesoară mi-a fost, vreme de trei ani, doamna Georgeta Dobrinescu. În paralel cu școala populară am desfășurat o activitate prodigioasă. Eram invitată și trimisă la concursuri de Palat, de Casa de Cultură a Sindicatelor, de Filarmonică. În 1979 a început cu adevărat pregătirea mea în domeniu, în sensul că am avut un om care s-a preocupat de repertoriul meu și de viitorul meu muzical. Acesta era Puiu Drăgan, de la Ansamblul Folcloric ”Chindia”.
Susținătorii
R.: Cine v-a mai îmboldit?
M.T.M.: Domnul Drăgan m-a îndrumat spre un repertoriu zonal, pentru că eu cântam de peste tot, fără să mă preocupe zona din care proveneau cântecele. În aceeași perioadă, trei oameni la care mergeam la pregătire mă ajutau la ”bagaj”: Puiu Drăgan, Leonida Brezeanu și Gigi Grama, directorul orchestrei de la Uzina ”1 Mai”.
R.: Se îngrămădeau… sponsorii?
M.T.M.: Exista și finanțare, nu ca acum. Știți cum era: cei care activau în cadrul ansamblului beneficiau de scoatere din producție. Tot în ’79 am înregistrat două cântece cu orchestra de muzică populară a Radiodifuziunii Române, unde dirijor era Paraschiv Oprea. Acesta a reprezentat debutul meu la Radio. A urmat apoi o colaborare constantă cu Radiodifuziunea Română. Am înregistrat cântece cu orchestra Radiodifuziunii, având la pupitru pe Ionel Budișteanu, Ion Albeșteanu sau Marius Olmazu. Nu mi-a fost suficient doar cântatul. Pe mine mă preocupa să știu mai multe.
Mari artiști, mici răutăți
R.: Ați beneficiat de companii selecte. Marii artiști v-au împărtășit din tainele lor?
M.T.M.: Pot să spun că – n-o luați ca pe o critică! – nu mi-a plăcut atmosfera de la cabinele artiștilor. În primul rând, pentru că nu exista un dialog. Mă așteptam la mai mult de la marii artiști. Am avut ocazia să cânt cu Maria Ciobanu, Gabi Luncă, Romica Puceanu, Maria Cornescu în spectacole unde evoluau și Stela și Arșinel, spre pildă.
R.: Bârfe, șmenuri, șușanele? Unde vă situați dvs.?
M.T.M.: M-am studiat, analizat cu ani în urmă și acum, la maturitate. Astăzi văd totul cu alți ochi. Nu mă prea atrăgea atmosfera din jurul meu. Mici bârfe, rețete culinare, unele răutăți. Preferam să stau de vorbă cu magazionerele sau cu femeile de serviciu. Discutam cu ele tot felul de probleme și necazuri.
Fata cu magnetofonul
R.: Nu v-a impulsionat nici o stea? Cum ați rezistat?
M.T.M.: Tot timpul îmi lipsea ceva. Și, cum vă spuneam, nu aveam pe cineva care să mă îndrume pe drumul ăsta. Fiecare îți indica doar o bucățică de drum. Nu prea aveau ce să-ți spună. Am luat atunci o hotărâre… crucială: m-am transformat într-un mic cercetător, pe cont propriu. Mai întâi, mi-am cumpărat un magnetofon. Plecam de două ori pe săptămână în județ. Întrebam în gară: ”Unde pleacă trenul ăsta?”. Păi, la Cărbunești, la Aluniș… Ajunsă la destinație, îl întrebam pe primul venit: ”Cine cântă aici?”. ”Țața Leana”. Nu mă duceam cu mâna goală în casa omului. Duceam ba o sacoșă cu zahăr, ba o sticlă cu untdelemn, ba o pungă cu orez. Mi s-a dus buhul că eram culegătoare de cântece. Femeile au dat sfoară pe la șezători și la culesul porumbului că vine o fată cu un magnetofon. După ce le-am devenit familiară veneau ele la mine, la Ploiești, și mă îndemnau: du-te și la cutare!
Vânător – culegător
R.: Cum ați profitat de recunoașterea celorlalți?
M.T.M.: Niciodată nu m-am grăbit. N-am urmărit să ajung ”mare”. Eram preocupată numai de cunoaștere. Am strâns foarte multe cântece. Am hotărât că trebuie să le ofer și elevilor mei de-a lungul timpului, nemaivorbind de faptul că s-au dovedit a-mi fi de mare folos în teza de doctorat.
R.: Făceați o selecție a cântecelor?
M.T.M.: Eram preocupați întâi de toate de culegerea acestor cântece, ”scormoneam” după ele sau le ”vânam” din zbor, dar nu-mi dădeam întotdeauna seama care sunt de valoare. Până când i-am cunoscut pe profesor universitar Gheorghe Oprea și pe profesor Emilia Comișel. Ei făceau parte din juriile concursurilor la care participam. Cu îndrăzneală, i-am solicitat să mă primească, să mă asculte. Mă duceam cu banda sau le cântam cum le învățasem. Am înțeles că interpretul are o datorie foarte grea: de a prelua cântecul de la sursă și de a-l prezenta cât mai fidel în fața publicului. Vorbim despre o obligație de fidelitate. În clipa în care intervin dirijorii să le aranjeze, iar interpretul vrea să fie original cu orice chip, cântecul nu mai are valoare. Țăranul, cu toată influența TV și radio, își păstrează cu sfințenie specificul, obiceiurile, dorul și durerea prin cântec. Fără partitură, pentru toată viața.
Cu Hrușcă, Șeicaru, Minculescu, Bitman & comp
R.: Din ce bani cumpărați zahărul și alte produse pe care le ofereați? Erați căsătorită? Vă ajuta soțul? Am înțeles că părinții nu prea agreau pasiunea dvs.
M.T.M.: Așa este. Părinții mei n-au fost niciodată de acord să îmbrățișez o carieră artistică, nici cu preocuparea mea de culegător. Dacă n-ar fi fost bunicul… Încercau să mă îndrume spre altceva, ”că muzica nu-i o meserie” – îmi ziceau. Dar tot am făcut muzică. După Revoluție, având și un soț înțelegător, care m-a sprijinit mult, am putut da curs pasiunii mele. Eram angajată la ansamblul de la ”1 Mai”, ”Dacia” se numea. Munca mea consta în repetiții. Cu acest ansamblu am plecat în foarte multe țări.
R.: Când v-a recunoscut Națiunea?
M.T.M.: Era prin ’84–’85. Am fost cooptată în Cenaclul ”Flacăra”, unde firea mea, înclinată spre disciplină și seriozitate, m-a slujit. La cenaclu am cunoscut mai mulți experți. Acolo am avut ce să învăț. Eu am prins seria cu Hrușcă, Șeicaru, Ducu Berzi, Cristi Minculescu, Dan Bittman etc. Pot să spun că lansarea mea la nivel național aici s-a produs.
Pedagogul. Primii elevi
R.: Ați îmbrățișat și o carieră pedagogică. Nu erați destul de ocupată?
M.T.M.: Activitatea pedagogică am început-o în ’93. Eram studentă în acea perioadă. Am început la Școala Populară de Artă, unde director era domnul Costel Manolache. El mi-a dat mână liberă pentru înființarea unei secții de folclor. Am venit cu drag. Sunt 11 ani de-atunci. (Cu o undă de melancolie în glas) Am învățat – cu timpul – și meseria de pedagog. Primii mei elevi pe care mi-am încercat toate modelele de lucru învățate și la Conservator au fost Miruna Ionescu, Iuliana Tudor, Ramona Păun.
… și-a rămas doar una
Reporter: Cum ați ajuns la TVR?
Maria Tănase Marin: Lucrez ca redactor la TVR, la secția de… folclor, din ’94. Toate s-au îmbinat armonios și fericit. Pot să spun că este un mare noroc pentru un om, un privilegiu să beneficieze de posibilitatea de a mediatiza rezultatele muncii sale.
R.: Cine v-a chemat?
M.T.M.: S-a anunțat examen pe post de redactor și… am participat. Erau trei examene: telegenie; Radio – TV, dialoguri, prezentări de emisii diverse; examen scris (multiple subiecte din domeniul folclorului). Au fost 28 de concurenți. După o lună de ucenicie au fost acceptați cinci. În perioada aceea, regula era ca un an să se învețe meserie și abia după aceea erai titularizat. Acum nu mai e așa. Și la școală am avut susținere, și din partea soțului.
R.: Erați mulțumită de salariu? Sau pasiunea…
M.T.M.: În acel an nu se plătea.
R.: !!!
M.T.M.: Cei de la TVR nu știau că fac naveta, pentru că se impunea obligația de a avea domiciliul stabil în București. După acel an, am rămas doar eu. De vreo câteva ori am stat în sala de așteptare a gării și prin birourile de la TVR. Eu susțineam că-mi pregătesc emisiunile. Spuneau toți: ”Ce silitoare e fata asta!”. Dar, de cele mai multe ori, venea soțul cu mașina și mă lua acasă.
”La TVR, am <<furat>> de la cine am putut”
R.: Cine v-a fost mentor la televiziune?
M.T.M.: Nu întrebam niciodată. Nimeni nu-ți spunea nimic în TVR. ”Furam”. Scriam termenii de specialitate, apoi, când ajungeam acasă, îi căutam prin dicționare tehnice. Cum spuneam, după un an a urmat examenul de titularizare. Întrebările mi se păreau acum atât de ușoare… Am învățat ceva meserie de la Marioara Murărescu. Am mai învățat să ”fur” și de la cine. În acest domeniu îți trebuie o rezistență psihică foaaarte mare! Nu mă interesa absolut nimic: nici ce zice vecinul, nici ce spun prietenii. Nu plecam urechea. Toată consultația se reducea la o singură persoană: a soțului.
”Niciodată nu poți să reușești în viață dacă vrei să fii pe placul satului”
R.: S-a dovedit eficientă această opțiune?
M.T.M.: Îmi zicea bunica: ”Niciodată nu poți să reușești în viață dacă vrei să fii pe placul satului”. Am considerat că tot ceea ce fac reprezintă un rol greu pe care trebuie să-l joc bine. Și eu consider că lucrul cu omul e foarte greu. Toată lumea vrea să ajungă cât mai repede sus. Puțini realizează că scena trebuie călcată de valori, iar valorile se formează în timp. Le mai spun elevilor mei că nu pot urca niciodată două trepte ale scării dintr-o dată, că obosesc sau n-ajung la a doua treaptă dacă-s prea micuți, necopți. Aluatul de la cozonac nu poți să-l pui pe tavă până nu s-a umflat coca. Am constatat cu durere că unele fete de la Ansamblul ”Ciuleandra”, pe care-l conduc, au o pasiune mai degrabă pentru succes, nu pentru calitatea actului artistic. Și au ceva vechime, unele de șapte-opt ani.
Gumuschane
R: Remarc mult patetism în cuvintele dvs. Apropo: care este statutul grupului ”Ciuleandra”?
M.T.M.: ”Ciuleandra” este un grup format de mine, ansamblu privat. Ansamblul Folcloric de Cântece și dansuri ”Ciuleandra” a luat ființă în urmă cu mai bine de 20 de ani. Activează în cadrul său copii din toată Prahova, până la clasa a IX-a. În acest interval, am obținut rezultate spectaculoase în țară și în afară. Ni s-a alăturat, cu sprijin logistic, Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploiești. N-am cuvinte pentru a-i mulțumi domnului director Ioan Bălcinoiu, om care a pus mult suflet pentru promovarea grupului. Instructor al ansamblului e domnul Nini Brașoveanu. Am câștigat premii la concursuri internaționale. Unul foarte important este la un festival desfășurat în Turcia, ”Gumuschane”. Am obținut trofeul festivalului pentru valoarea artistică a programului prezentat.
(Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția de mâine, 27 iulie 2019)
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
