POEȚII CENACLULUI I.L.CARAGIALE-Un remember
GEORGE MOROȘANU
(22.07.2011- 6.11.1988)
MOROSANU George, se naște la 22 iul. 1911, cătunul Bodea, Câmpulung Moldovenesc – moare în 6 nov. 1988, Ploiesti. Poet si prozator.
Intre anii 1923-l931 e elev la Liceul „Dragoș Voda” din Câmpulung Moldovenesc, unde l-a avut ca prof. de muzică pe Alexandru Bogza, filosoful, fratele lui Geo Bogza. în perioada 193l-l935 e student la Iași, la Facultatea de Litere si Filosofie, avându-l, printre alții, ca prof. si pe G. Ibrăileanu.
Debutează in 1930 în revista Glasul Bucovinei, la Cernăuți, unde îi apare și primul volum de poeme, Dezacord, in 1934 .
La Iași întemeiază in 1933, împreunăcu Ghedeon Coca si Victor Magură, revista Alfa, iar in 1934, împreună cu Al. Voitin și alți tineri, revista de stânga Manifest. În editura acesteia îi apare al doilea volum de poezii, in 1935, Întoarceri in biografia mea, cu o prefata de Octav Botez. Profesor de romană, franceză si latină la licee din Iași, Piatra Neamț, București. Din 1947 locuiește la Ploiești.O retrospectivă a activității sale poetice e volumulIarba stelelor (1968), care înseamnă si o discretă revenire a autorului, după o indelungată pauză editorială și publicistică. Momentele marmorei (1976) oferă un acord poematic final. Aceeași temă a memoriei, predominantă în poezii, răzbate stăruitor si la suprafata prozei în Vârsta neuitării (1973) sau în Punte peste ani (1984).
(Documentare, Ioan Vintilă Fintiş)
DRUM ÎN MEMORIE
N-au moarte stelele mele !
Punți îmi întind.
Prin furtuni.
Peste ani.
Și toate îmi cresc – copii năzdrăvani
Bat veșnic miriștia cerului.
Hoinăresc pe la hanurile văzduhului.
Beau cu bărdacă lumină.
Trandafiri îmi culeg de pe lujerii soarelui
Flori de jăratec, râvnesc, sentimente.
Crainici – îmi poartă de pe altă lume legende.
Știu și ele să-mi râdă să-mi plângă.
Dureros să se piardă pe ceața nătângă.
Și mă tem de răscoala norilor.
Îngălbenesc și se sting la întoarcerea zorilor.
Și acum, ca-n trecut,
îmi ară camp nevăzut.
Brazde-mi răstoarnă.
Adânc în azur.
An după an,
În cuiburi în seamănă foc.
Păsuri și cântec fără liman…
Iar îmi surâd de departe stelele mele din munți !
Ticluitoare-s de zodii. Pe lună albă și plină,
domol, cu anii mei duși vorovind
acolo, pe prisma vegheată de știmă,
Vărsând limpezimi, numai vrajă – risipă –
în părul mei nins și în pipă.
STRĂZILE ALBE
Fug străzile.
În freamătul proaspăt al nopții.
Linii drepte.
Imaculate. Pe meridianele lumii.
În grandios torent de lumină.
– Gigantici pândari _-
le-nsoțesc obeliscuri
arbori în cavalcadă.
Fug albe prin sufletul meu.
Se confundă.
În neastâmpăr se-mbină.
Stăruie,
sufletul plin să-mi învăluie.
Munți sonori – orizonturi
le cheamă-n rotocol,
Fără vană.
Fug străzile albe.
Mânate de lună.
Fug prin răscruci.
În răspăr.
De mână cu fântânile nopții.
Și-n spulber
Fug strrăzile albe.
Mereu.
Mai departe.
Pe meridianele lumii.
CÂND MINTEA-I VĂPAIE
Se stinge pădure de-o vreme,
aici, în sufletul meu ;
de toamnă și rariști se teme.
Pustie tânjește păddurea.
- Ce grele-s ferestrele-i toamna
și-n umbră pândește securea !
Când mintea-i văpaie, – să – nfrângă
desișuri de gânduri și vulturi,
încearcă securea nătângă…
Bat valuri, dar cade securea,
izbită de stânci, în răscoală…
E toamnă și-mi cântă pădurea !
Notă: Din volumul MOMENTELE MARMOREI
E.d.CARTEA ROMÂNEASCĂ 1976
