Muntele Carantinei, adică al celor patruzeci de zile de post, sau Muntele Ispitirilor, se înalţă la nord-vest de Ierihon și domină întreaga regiune.
Potrivit tradiţiei creştine, acesta este locul în care Mântuitorul Iisus Hristos S-a retras şi a postit vreme de 40 de zile, precum şi locul în care El a fost ispitit de diavol (Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13; Marcu 1, 12-13).
La mijlocul muntelui, pe peretele aspru de stâncă roşiatică, la o altitudine de 350 de metri, se înalță Mănăstirea ortodoxă „a ispitirii Mântuitorului”. Prima mănăstire de pe culmea acestui munte a fost construită în anul 340 de Sfântul Hariton.
Mănăstirea Sfântului Hariton de pe culmea muntelui a fost distrusă de către perşi şi şi-a încetat existenţa. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Patriarhia a construit pe locul Postului o nouă mănăstire, lăsând pe culmea muntelui ruina celei vechi.
Mai sus de mănăstirea ortodoxă şi de celelalte ruine se află fortăreaţa Doc, cunoscută pentru o trădare istorică: aici au fost omorâţi, de către Ptolomeu (ginerele), prin înşelare, preotul Simon Macabeul (socrul) şi fiii săi, Matatia şi Iuda (I Macabei 16,11-17).
Sursa: Doxologia
INFO
Ierihon
Cuvântul ebraic Ierikho înseamnă lună; e posibil ca numele cetăţii să provină de la un sanctuar în care era venerată această divinitate.
Ierihonul este cetatea cea mai veche din lume şi în acelaşi timp cetatea cea mai joasă din lume: e situată la 258 m sub nivelul mării. Apare ca o oază în mijlocul Pustiului Iudeii. Vegetaţia luxuriantă a grădinilor sale datorată climei subtropicale şi unui izvor puternic de apă contrastează cu pustiul ars de soare şi dezolant care înconjoară oaza. Numele biblic Cetatea Palmierilor este pe deplin justificat.
Săpăturile arheologice efectuate în anii 1952-1958 de Miss Kenyon permit refacerea aproximativă a istoriei Ierihonului.
Clima caldă chiar şi în timpul iernii şi izvorul Ein es-Sultan sau Fântâna lui Elizeu cu izvor continuu şi debit foarte mare – 4.000 de litri pe minut – i-au atras pe nomazi în acest loc deja din timpurile preistorice.
Astfel, după mai multe mii de ani, vânătorii nevoiţi să se deplaseze continuu în căutare de hrană s-au sedentarizat, devenind crescători de vite şi agricultori. În jurul anului 8000 î.C. au fortificat aşezarea spre a se apăra împotriva triburilor nomade care le invadau proprietatea. O parte din turnul de apărare construit o dată cu zidurile e încă vizibil la Tel es-Sultan, în apropiere de izvor, unde a fost Ierihonul antic.
În jurul anului 7000 î.C. cetatea a fost abandonată pe neaşteptate, probabil din cauza unui cutremur de pământ sau a unei epidemii.
În jurul anului 4000 î.C. e din nou populat. Nenumărate populaţii şi civilizaţii s-au perindat şi de nenumărate ori Ierihonul a fost distrus şi reconstruit până când israeliţii conduşi de Iosua au reuşit să pună stăpânire pe el în jurul anului 1200 î.C. Povestind cucerirea Ierihonului de către israeliţi, Biblia îl prezintă ca o cetate fortificată şi bine organizată. Săpăturile arheologice nu au găsit urmele acestei cuceriri. E posibil ca eroziunea să fi şters urmele distrugerii înfăptuite de israeliţi. Sau e posibil ca povestirea biblică să fi fost idealizată şi modelată după ceremonia liturgică ce se celebra pornind în procesiune de la sanctuarul din Galgala şi se înconjurau ruinele oraşului pentru a comemora cucerirea.
În afara Bibliei, cetatea nu este menţionată în nici un alt document.
Ierihonul e prima cetate pe care israeliţii o întâlnesc în cale şi pe care o cuceresc după ce intră în ţara făgăduită (cf. Ios 6). În apropierea cetăţii, ei celebrează primul Paşte; din acest moment mana cu care Dumnezeu îi hrănise în pustiu încetează să mai cadă (cf. Ios 5,10).
Biblia descrie cu lux de amănunte modul în care a fost cucerită: înconjurul cetăţii timp de şapte zile şi prăbuşirea zidurilor la sunetele trâmbiţelor în ziua a şaptea. Cetatea a fost rasă până la pământ, iar Iosua a aruncat blestemul asupra oricui va fi încercat să o reconstruiască. Iosua şi-a stabilit la Gilgal, lângă Ierihon, cartierul general de unde organiza incursiunile sale pe teritoriul Palestinei (cf. Ios 6,26).
În epoca celor două regate, Ierihonul aparţinea Regatului de Nord sau Regatului lui Israel. În timpul domniei lui Ahab, un oarecare Hiel din Betel a reconstruit zidurile Ierihonului atrăgând în felul acesta asupra sa blestemul lui Iosua: în momentul în care a pus temeliile i-a murit primul copil, iar în momentul în care a instalat porţile i-a murit ultimul copil (cf. 1Rg 16,34).
Lângă Ierihon, darul profetic al lui Ilie a trecut asupra lui Elizeu. După răpirea la cer a lui Ilie, Elizeu a trecut prin Ierihon. „Oamenii din cetate au zis lui Elizeu: «Iată, aşezarea cetăţii este bună, după cum vede domnul meu; dar apele sunt rele şi ţara este stearpă». El a zis: «Aduceţi-mi un blid nou şi puneţi sare în el». Şi i-au adus. Apoi s-a dus la izvorul apelor şi a aruncat sare în el zicând: «Aşa vorbeşte Domnul: Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici stârpiciune»” (2Rg 2,19-21).
De atunci izvorul poartă numele de Fântâna lui Elizeu.
Înainte de a cuceri Ierusalimul, Nabucodonosor a capturat pe regele Sedecia în câmpiile Ierihonului (cf. 2Rg 25,5).
Cetatea a fost reconstruită după întoarcerea israeliţilor din exil, iar începând cu Alexandru cel Mare a fost domeniul personal al suveranului care se afla la putere. În secolul al II-lea î.C., Bacchides, generalul sirian care s-a confruntat cu Macabeii, a întărit Ierihonul, construind fortăreaţa de pe Jebel Qarantal (Muntele Ispitirilor). În anii 68-69, Vespasian a rămas la Ierihon aşteptând ca diferitele fracţiuni rivale evreieşti să se macine între ele.
Frumuseţea şi rodnicia Ierihonului erau cunoscute în tot Imperiul Roman. Toată vegetaţia mediteraneană: plopi, pini, sicomori, eucalipţi, cireşi, piersici, amandieri, smochini, curmali, lămâi şi portocali, tot felul de legume se găseau la Ierihon. Dar mai ales se cultiva la Ierihon arborele de balsam – myrobolanum – din care se extrăgea renumitul parfum de Ierihon.
Când Irod, proclamat rege de Senatul Roman, s-a întors în Palestina ca să-şi ia regatul în primire, Ierihonul a fost una din primele etape; aici a avut o luptă grea cu adversarul său Antigon din care s-a ales cu o rană. Dar cum cetatea era râvnită de Cleopatra, Marc Antoniu, amantul acesteia, i-a făcut-o cadou. Abia după sinuciderea cuplului în 30 î.C., Octavian, noul stăpân al Imperiului Roman, i-a dăruit definitiv Ierihonul lui Irod ca răsplată a subtilei sale diplomaţii. Irod a schimbat faţa Ierihonului care deja din perioada haşmoneilor se afla ceva mai la sud de vechea cetate, la gura văii Kelt, construind noi apeducte, edificii grandioase în stilul cetăţilor elenistice ale timpului, printre care un palat de iarnă cu săli vaste, curţi interioare, băi, o piscină de 20/30 m, grădini şi o fortăreaţă numită Kypros, după numele mamei sale. Era locul lui preferat unde îşi petrecea o bună parte din timp. Invitaţii săi se distrau la hipodrom şi la teatru. Aici Irod a înfăptuit o parte din monstruoasele sale crime; l-a ucis pe cumnatul său Aristobul, în vârstă de 16 ani, pe care el însuşi îl numise mare preot, întrucât devenise prea popular (a pus să fie înecat în piscina palatului după un ospăţ). Tot aici l-a ucis pe fiul său Antipater. I-a masacrat de asemenea pe fariseii care au îndrăznit să doboare acvila de aur pe care el o pusese la poarta templului. Se pare că tot la Ierihon a murit şi a fost înmormântat, având grijă să masacreze, când şi-a simţit sfârşitul aproape, pe reprezentanţii celor mai de seamă familii din Ierusalim, pentru ca evreii să nu se bucure prea mult la moartea lui, ci să-şi plângă morţii lor.
Ierihonul era o etapă obligatorie pentru toţi cei care veneau din Galileea la Ierusalim pe valea Iordanului. În trecere prin Ierihon, Isus l-a vindecat la poarta cetăţii pe orbul Bartimeu (cf. Mc 10,46).
Într-o altă împrejurare, la ieşirea din cetate, a întâlnit doi orbi pe care i-a vindecat (cf. Mt 9,29).
La Ierihon s-a petrecut savuroasa întâmplare cu micuţul vameş Zaheu:
„Isus a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate. Un om bogat, numit Zaheu, mai-marele vameşilor, căuta să-l vadă care este Isus; dar nu putea din pricina mulţimii, căci era mic de statură. A alergat înainte şi s-a suit într-un dud ca să-l vadă; pentru că pe drumul acela avea să treacă. Isus, când a ajuns în locul acela, şi-a ridicat ochii în sus şi i-a zis: «Zahee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta». Zaheu s-a dat jos în grabă şi l-a primit cu bucurie. Când au văzut lucrul acesta, toţi cârteau zicând: «A intrat să găzduiască la un om păcătos». Dar Zaheu a stat înaintea Domnului şi a zis: «Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit». Isus i-a zis: «Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi acesta este fiul lui Abraham. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut»” (Lc 9,1-10).
În secolul al IV-lea Ierihonul a devenit un centru creştin puternic. În anul 325 a devenit reşedinţă episcopală, construindu-se numeroase biserici şi mănăstiri.
În secolul al VIII-lea califul Hisham al Malek (724-743) din dinastia Omaiyazilor a construit un splendid palat de iarnă care a fost distrus probabil de un cutremur de pământ cu puţin timp înainte de a fi dat în funcţiune. Printre ruine se pot vedea urmele sălilor vaste, ale curţilor şi băilor şi în special frumoasele mozaicuri cu care era pardosit palatul.
În evul mediu regiunea era acoperită cu plantaţii de trestie de zahăr. Încă se mai văd urmele instalaţiilor de fabricare a zahărului utilizate de cruciaţi.
După plecarea cruciaţilor regiunea a rămas fără apărare, la discreţia beduinilor. Canalele fiind abandonate, Ierihonul a fost în bună măsură invadat de deşert, astfel încât deja pe la anul 1700 nu mai rămăsese din el decât un mizerabil sat, cu câteva colibe de beduini. După primul război mondial, când englezii au dispus de o poliţie eficace, Ierihonul a putut să-şi regăsească puţin din splendoarea de odinioară, devenind un mare centru agricol.
Ierihonul modern cu circa 7.000 de locuitori este situat pe aria unde se afla Ierihonul construit de cruciaţi, la răsărit de Ierihonul antic (Tel es-Sultan) şi de Fântâna lui Elizeu. Din construcţiile cruciaţilor nu a mai rămas nimic afară de resturile unui zid crenelat şi ale unui bastion.
În mijlocul oraşului ghizii le arată pelerinilor un sicomor care aminteşte de întâlnirea lui Isus cu Zaheu.
Părinţii franciscani au construit în anul 1924 o casă de oaspeţi şi o biserică închinată Bunului Păstor. Din anul 1951 biserica a devenit parohie latină.
Frumuseţea acestei oaze şi a celui mai vechi oraş din lume este umbrită de două imense lagăre de refugiaţi abandonate; aceste mizerabile bordeie de pământ au adăpostit între anii 1948-1967 mai bine de 70.000 de arabi palestinieni.
Muntele Carantinei (Giabal Quruntul)
Muntele Carantinei, adică al celor patruzeci de zile de post, sau Muntele Ispitirilor, care se înalţă la nord-vest de Ierihon, domină întreaga regiune. Pe vârful muntelui se află mănăstirea greco-ortodoxă construită la sfârşitul veacului trecut în jurul grotelor care au servit eremiţilor pustiului ce au locuit aici începând din secolul al V-lea.
O grotă transformată în capelă e considerată de pietatea creştină ca fiind aceea în care s-a adăpostit Isus în timpul celor patruzeci de zile de post şi unde s-a prezentat diavolul pentru a-l ispiti:
„Atunci Isus a fost dus de Duhul Sfânt în pustiu, ca să fie ispitit de diavol. Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de el şi i-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini». Drept răspuns Isus i-a zis: «Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu». Atunci diavolul l-a dus în sfânta cetate, l-a pus pe aripa templului şi i-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: El va porunci îngerilor săi să vegheze asupra ta şi ei te vor lua pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră». «De asemenea este scris, a zis Isus: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău». Diavolul l-a dus apoi pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi i-a zis: «Toate aceste lucruri ţi le voi da ţie, dacă te vei arunca cu faţa la pământ şi te vei închina mie». «Pleacă, Satano, i-a răspuns Isus. Căci este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti». Atunci diavolul l-a lăsat şi, iată, îngerii au venit şi au început să-l slujească” (Mt 4,1-11).
Pe piscul de deasupra mănăstirii se mai văd ruinele unei biserici bizantine construite în amintirea celei de a treia ispitiri.
Pe această colină se află fortăreaţa Doc unde, în urma unei trădări, au fost ucişi în timpul unui banchet oferit de Ptolemeu, preotul Simon Macabeul cu fiii săi Matatia şi Iuda (cf. 1Mac 16,11-17).
