Celebrul personaj al lui Oscar WILDE, cunoscut sub numele de Dorian Gray, a încetat demult să mai fie doar un simbol estetic sau al unei anumite decadențe aristocratice dintr-un secol apus, ci a devenit între timp un veritabil sindrom în psihiatrie, care se caracterizează în special printr-o anume expresie de panică în fața procesului natural de îmbătrânire sau a degradării fizice a trupului.
Dacă un pacient nu reușește să-și rezolve asemenea probleme, simptomele pot conduce chiar la depresie severă sau tentativă de sinucidere. Ea poate apărea la cei care – tot mai mulți, de fapt, în noile generații de după 2000 – cred că este mai indicat să mori de tânăr, rămânând frumos, decât să trăiești peste o anumită limită de vârstă, când ai putea deveni nedorit, neputincios sau chiar infirm.
Transpunând indirect mitul lui Dorian Gray, o autoare britanică de profesie filosof al mediului, pe numele Kate SOPER, a dedicat un captivant studiu consumismului, devenit mai recent o cauză majoră, susține ea a înseși încălzirii globale și a deteriorării stării planetei pentru întregi generații viitoare. Aflând că doar 16% din populația globului are șansa să consume 80% din resursele planetei, iar doar americanii sunt răspunzători de un sfert din emisiile nocive de carbon, realizăm lesne că, între timp, hiperconsumismul a ajuns de fapt noua ideologie cea mai periculoasă cu care sunt nevoite să se confrunte toate societățile, mai mult sau mai puțin demografice ori avansate economic și tehnologic.
Semnificativ mi se pare că putem vorbi deja astăzi despre o așa-numită ”adaptare hedonistică”, care trimite în principal la o utopică, bovarică satisfacere a unor nevoi de cele mai multe ori artificial stimulate sau chiar inventate, cum arăta încă din anii ’60-’70 Herbert Marcuse, referindu-se la expansiunea unui model de bunăstare ultra-materialist în concordanță cu generarea constantă a unor ”noi nevoi”, extinse, desigur, la o scară globalizată.
Personal, mă atrage mai puțin să aprofundez acum cauzalitățile comerciale, economice sau doctrinare ale acestei stări de fapt. Cert este că impunerea sau apologia unui fel anume de Fericire reprezintă imaginea iluzorie și răsturnată a propagandei pe care și sistemul sovietic a încercat să o acrediteze, evident dintr-un unghi de vedere mai degrabă de tip cazon, spartan sau chiar sacrificial, în numele unor idealuri ”cât mai intangibile”, însă mai proslăvite în discursurile ideologice ale acelor vremuri.
Atunci când vorbește despre regulile materialismului, autoarea engleză se raportează în mod direct la Oscar Wilde, a cărui definiție a modei este cumva perfect valabilă și astăzi: ”o formă de urâțenie atât de greu de depășit, încât ne vedem constrânși s-o alternăm la fiecare șase luni”. Altfel spus, pericolul cel mai mare vine din faptul că această ”cultură consumistă” este îndreptată către depășirea și revocarea în final a oricărei dimensiuni spirituale pentru a o înlocui cu extazierea și cultivarea deliberată doar a unor nevoi ori plăceri pur fizice. Unii autori, precum George STEINER, au mers ceva mai departe, vorbind despre chiar o ”neo-barbarie”, dezolantă contrapondere la amenințatele valori ale umanismului european de altădată. Firește, există și o dimensiune a drasticei afectări a mediului ambiant prin această ”alternativă hedonistă”, care a mers până la așa-numita ”clonare a orașelor”, însă m-aș opri mai degrabă aici la întoarcerea, deloc întâmplătoare, cum ar fi spus Romulus GUGA, într-o mai veche piesă a sa, la un ”nou Ev Mediu” sau la o ”nouă Epocă de Piatră”.
Există măsuri alternative la modelul de ”bunăstare generalizată”?
Voi evita, pentru moment, să mă refer la cele economice sau ecologice, pentru că n-ar fi relevant pentru economia discuției de față. Recunosc însă că este interesant că încă de la finele anilor ’80, Herman DALY și John COBB determinaseră deja ”Genuine Progress Indicator” (indicatorul progresului pur), prin care valoarea adăugată era redefinită prin includerea și măsurarea altor componente, precum activitățile din gospodăria proprie și munca voluntară care pot reduce și chiar înlocui, cândva, infracționalitatea și poluarea. Se viza, cum avea să se vadă ceva mai târziu, atingerea unei noi ”filosofii a progresului”, prin care fericirea să nu mai depindă de acea adaptare impusă la ultrahedonism, ci să dea ocazia transpunerii în practică asupra unor măsuri aparent aspre sau radicale, dar care să poată conduce, în cele din urmă, la ”un consum mai spiritualizat”. Autoarea citată chiar se eschivează să detalieze la ce spiritualizare se referă, dar este vădit că nu una explicit sau izolat de tip mistic, ascetic sau pur meditativ. Ar fi imperios necesară, în această logică, o ”renaștere verde”, care ar presupune în principal realizarea unei reglementări necesare, educațional cultivate, între preceptele etice pe de-o parte și sădirea convingerilor asupra ”răspunderii estetice față de cultura materială”. Altfel spus, la un mod ce se vrea antiutopic, proiectul post-consumist ce se profilează ar consta într-o ruptură cel puțin graduală între noțiunile de spiritualitate și materialitate, dezvoltând, în fapt, o ”abordare proaspătă” asupra ambelor, oarecum pe urmele concluziilor rezultate în urma dialogurilor dintre psihologii americani, de felul lui Daniel GOLEMAN cu Dalai Lama.
Volens-nolens, demersul lui Kate SOPER, indiferent de premisele ecologiste și feministe de la care a plecat, converge către obținerea unui răspuns din partea educației pe care ține s-o definească contrastiv drept ”o pregătire pentru viață” și nu doar ca pe o ”industrie secundară”, cum cei mai mulți dintre contemporani au ajuns s-o prefigureze.
Mai e cu putință o armonizare între dezvoltarea societății și cea personală?
Am putea fi de acord că avem o ardentă nevoie de un model de dezvoltare al societăților actuale și ale viitorului. Mă despart însă, într-o anumită măsură, de ideea că am putea să continuăm ca și cum nu am observa numeroasele discontinuități, fragmentarisme și chiar entropia izbitoare ce caracterizează stadiul post-post-modernist actual. Mai curând cred că ar fi importantă o ruptură profundă, inovativă și asumată în raport nu doar de aparentele avantaje ale comodificării stilurilor de viață și hiperconsumismului galopant, ci și față de cel puțin câteva valori cardinale la care ar merita să ne redefinim raportarea. Fără acest curaj ”disruptiv”, cum îl numesc experții inovării, există riscul considerabil ca schimbarea atitudinii noastre față de muncă, față de consum, plăcere sau autorealizare, în țările mai avansate sau prospere economic, să rămână un simplu deziderat în gol, o nouă formă de utopie. Mă văd constrâns să remarc faptul că simpla disjuncție sau antagonizare între ”political correctness” și ”political incorrectness” (democrație și politici iliberale) constituie mai curând dedublări sau disimulări ale inautenticității și ipocriziei cu care ne-am obișnuit să drapăm de la sine ambianța cotidiană sau discursurile noastre apologetice.
Sursele re-autentificării noastre ca indivizi s-ar putea dovedi dificil de regăsit sau alimentat atunci când privim dominantele și tendințele societale din jur. Este clar că o consonanță între schimbarea modelelor colective de dezvoltare și spinoasa asumare a unei altfel de atitudini (să-i zicem anti-selfie sau anti-selfishness exacerbat) este dificil de anticipat și întrunit. Tot la fel cum a fost sau nu este ușor să diagnostichezi în mod clar la cineva sindromul Dorian Gray, tot la fel, probabil și mai dificil, este să filtrezi și să recentrezi subtil atitudinile individuale în lumina acelei renașteri de care vorbeam ceva mai devreme, una de tip ”anti-progres” formalist, excesiv materialist, egoistic. Ca și în cazul psihologilor în relația cu pacienții lor, ne vom confrunta probabil în masă cu negarea existenței sindromului despre care se vorbește în bibliografia de specialitate a gerontologilor, dar, pe de altă parte, dacă întregi grupuri sociale, familiile, oricum s-ar reprezenta ele, nu reușesc să depășească o iluzorie solidaritate solitară, izolaționist-conformistă, nu rămâne nici speranța unei redresări, unei depășiri a narcisismului manipulativ și manipulat cu care avem de-a face azi pe scară largă.
Oricât de generoasă ar fi propunerea unei așa-zise ”eliberări colective”, pe linia post-iluminismului, mă îndoiesc că orice formă de discurs anti (anti-feminist, anti-rasist, anti-colonialist etc) ar putea duce la transformarea societală dorită sau la o ”epifanie personală”, adică la o poziționare mai conștientă, mai sobră și mai asumată față de rolul și posibilitățile de acțiune ale propriei persoane în cadrul oricărui proiect transformativ.
Timpul glorios al ideologiilor sau scenografiei parlamentare dreapta-stânga a apus de ceva timp, vrem-nu vrem să recunoaștem. Există slabe speranțe și că oamenii se vor re-echilibra peste noapte și vor adera, rațional și entuziast, la o a treia cale de dezvoltare (așa cum o predicase Olof Palme), mai puțin distructivă, risipitoare și prea-încrezătoare de sine. Menținerea inechităților și chiar antagonismelor substanțiale între continente și populații pare și ea la ordinea zilei. Poate că însă tocmai eșecurile repetate ale unor asemenea modele de ”umilire colectivă”, prin McDonaldizare forțată, pot aprinde un licăr de speranță că ultraconsumismul poate lăsa, în cele din urmă, locul unui ”nou hedonism”, ceva mai modest, mai realist, mai pragmatic în sens larg, și în cele din urmă, mai înțelepțit.
Sever AVRAM
Extras din volumul în pregătire ”Ultima halucinație de pe Muntele Măslinilor”
Comentariu la: https://thenextsystem.org/learn/stories/new-hedonism-post-consumerism-vision
