O scurtă poveste despre cei care fac daruri…
Laurențiu Damian
Mama mea și-a dorit mult o brățară de aur. Nu mare, așa, cât un fir de ață pe mână.
Mereu se lovea cu capul de câte o vitrină când privea brățări și inele de 14K, de 18 K. Se uita mai mult la cele de 14 K. Se uita și pleca.
Dar nu uita!
Se gândea să facă un CAR (Casa de ajutor reciproc) sau mai bine o roată cu fetele din birouri.
Era frumoasă mama mea.. și fără brățara aia de aur.
Dar trebuia să umble ponosită. Multe femei veneau la birou de parcă se duceau la priveghi. Așa trebuiau să fie. Ponosite.
Când familia mea a venit la București ( n-ar mai fi venit niciodată!) mama s-a dus să dea examen pentru un post de contabil la Magazinul cu 50 de magazine, Victoria. A dat prima oară un interviu. Apoi a doua zi urma prezentarea la comisie. La interviu s-a prezentat în fața unui domn bătrân, evreu, care fuma pipă. Îl chema Ermasi. A văzut-o pe mama. I-a căzut pipa din mână!
– Draga mea, îți tai unghiile din carne. Ștergi oja. Strângi părul în coc. Dacă ai ceva fond de ten maro dai la cearcăne. Iți pui o fustă până în pământ. Culori închise. Nu te mai uita așa mândră la mine, să stai umilă, să te uiți mai mult în jos! Să vii mâine…ponosită! Auzi? Ponosită!
A doua zi, după examen, o femeie grasă, îmbrăcată cu o rochie cu flori roșii ( cred că erau bujori, pete mari roșii pe toată grăsimea ei) a exclamat:
– Săraca de ea, hai s-o angajăm, o amărâtă!
Mai tîrziu, când se luminau birourile când intra mama, a realizat și șefa cu rochia îmbujorată cît de frumoasă este…dar nu mai avea ce face!
Să nu mai spun că atunci când mama a plecat la examen, dimineața, eu eram încă adormit și am crezut că în hol a venit femeia de serviciu care mătura și spăla scările blocului.
Ei bine, ponosită așa…mama mea își dorea cu ardoare o brățară de aur.
Și într-o zi tata a deschis în fața ei o cutiuță de catifea de parcă o cerea din nou de nevastă și i-a prezentat o minune de brățară!
In semn de recunoștință mama i-a făcut tatălui meu găluște cu prune (la Banat li se spunea gomboți!).
– Uite, Etișor (de la Ersilia) este de 24 de K.
Mama nu mai văzuse aur de 24 K. A plâns.
– Dar de unde ai avut tu bani?
– Au dat la armată o primă.
– Așa mare?
Tata nu a mai răspuns. A vrut să fie secretul lui. Numai că și mama și tata aveau un dentist comun. La mama nu prea era nimic de făcut, mai mult la tata.
– Doamna Ersilia v-a luat soțul brățara? I-am schimbat lucrarea…
Mama nu a spus nimic. A pus brățara în cutie și nu a mai purtat-o până într-o zi…
Ziua aceea a venit atunci cînd tatal meu s-a îmbolnăvit. Ea îl îngrija și îl mângăia cu mâna pe care avea brățara. I-o arăta și zâmbea!
Brățara a rămas la mine…dar eu nu am cui să o dau! Nu am găsit cui să o dau!
(Mirel Curea)
