O sumară relatare asupra unei conferințe susținute de fostul senator Acad. Răzvan THEODORESCU, inserată de Agerpres, referitoare la locul României ca poziționare socială și istorică, pare să fi trezit o mulțime de perplexități și indignări în rândul unor intelectuali, atitudini mai mult mai puțin sincere, în cele din urmă.
În conferința ținută la invitația fostului premier Adrian Năstase, vorbitorul a declarat clar: ”Noi suntem o lume a Răsăritului. Că e bine, că e rău, așa ne-a așezat Dumnezeu și mentalul nostru este un mental răsăritean”. Și puțin după această constatare, urmează și fraza care a trezit cele mai multe stupori pe internet: ”Răsăritul este foarte puțin iubitor de democrație. Este foarte iubitor de autocrație, spre deosebire de lumea cealaltă, occidentală”.
Ca savant în domeniul istoriei civilizației românești și răsăritene, mă tem că Theodorescu este destul de bazat și că are argumentele îndeajuns în propriul instrumentar. De-a lungul secolelor anterioare, vrem-nu vrem să acceptăm, mai ales Muntenia și Moldova, au fost mult mai legate de valorile și mentalitățile paternaliste caracteristice zonei slavilor de est, iar până târziu, la noi, s-a scris în alfabetul chirilic, iar în cadrul slujbelor religioase și în manuscrise nu putem uita că se folosea paleo-slava și nu româna sau cel puțin acea latină vulgară de care vorbesc lingviștii. Faptul că acum, retrospectiv, datorită ocupației sovietice, ne deranjează destul de tare afilierea noastră față de Moscova, este o cu totul altă poveste și nu e imputabilă această filiație decât unei conjuncturi istorice nefaste care n-a ocolit multe țări din zonă, până hăt departe, pe malul Mediteranei, la Tirana.
Pe de altă parte, vedem din majoritatea sondajelor recente, mai mult sau mai puțin manipulate ideologic, că într-adevăr o parte considerabilă a locuitorilor mai puțin instruiți sau dezinteresați tânjesc după ordinea draconică a lui Ceaușescu și sunt bântuiți periodic de nostalgia așa-numitului ”tătuc” proteguitor și cu valențe disciplinare rigide.
Atunci când vedem, pe de altă parte, haosul și antagonizarea suburbană a discursurilor din spațiul public, ar merita să ne fălim mai puțin cu pro-europenismul ce ne-ar caracteriza în masă și să ne amintim ceva mai modest că ”mămăliga n-a explodat” niciodată cu adevărat decât atunci când sforile au fost trase din exterior, pe arena geo-politică.
Realitatea pe care ar fi oportun să ne-o reamintim este că mai degrabă fostele regiuni aflate sub ocupație austriacă și la frontiera istorică deținută cu Polonia și Cehoslovacia au avut mult mai multă vocație pro-occidentală sau democratică decât unele elite din București. Confuzia aceasta dintre aspirație și crunta realitate, mai ales când este vorba de analiza faptelor culturale și antecedentelor politice, n-ar mai merita încurajată. În fond, venerabilul academician doar constată anumite realități incomode. În România, de fapt, au existat mereu mai multe Românii și mai ales acea ”Românie profundă”, neconvenabilă mai ales celor de filieră mai apăsat pro-liberală și pro-vestică. Dar aceleași elite nu prea găsesc de cuviință să-și asume separarea arogantă care s-a produs în continuare și după ‘89 în ceea ce-i privește pe ”progresiști” sau ultra liberali în raport cu diferitele opțiuni tradiționaliste, post-patriarhale sau de-a dreptul paseist-organiciste.
Evident însă că, de data aceasta, unii lideri de opinie sau intelectuali se arată șifonați de discursul lui Theodorescu în sensul că îl consideră, contextual, mai mult o justificare indirectă în raport cu anumite orientări în plan declarativ, pe care le-au adoptat unii lideri așa-zis ”de stânga” de la noi. Mai ales, probabil că verdictul, exprimat de vorbitor cât se poate de ritos, cum că din punct de vedere cultural, locul nostru ar fi fatal să rămână în ”Europa de Sud-Est” sau ”Europa Orientală”, nu alături de societățile mai emancipate în sens liberal, permisiv, pro- occidental.
Din fericire sau nefericire, depinde de unghiul din care privim, lumea secolului actual se rostogolește cu o viteză mult mai amețitoare și derutantă decât ale vechilor teoreme ale politologilor sau apologeților de ocazie. Nici Ungaria, Cehia sau Slovacia, deși se află mult mai aproape de Viena, nu prea mai excelează prin opțiuni sau comportamente realmente pro-liberale. A apărut o repliere de ocazie pe un fundal al psihozei ”cetății asediate”, prevestit, de altfel, încă de la primele migrații masive de după descompunerea imperiilor coloniale. Totuși, o suprapunere forțată între mentalități sau ritualistică bizantină cu orientarea sau refuzul tacit al statului de drept nu își are rostul și nu poate fi adusă în mod serios în discuție. Există și alte societăți, mai la sud de România, care au performat mai consistent în plan instituțional și economic fără ca să se pună problema conexiunii cu tipologii sau mentalități culturale arondabile obligatoriu unor centrii de putere, fie că s-ar chema Moscova, Ankara sau Beijing.
Dacă pe semne putem considera că discursul lui Theodorescu păcătuiește în vreun fel este că deși pe fond are destulă îndreptățire, în contextul actual, cred că și-a găsit cel mai nepotrivit și loc și amfitrion care să-l găzduiască. De aceea, tocmai subtextul sau conotațiile inerente ale acestei retorici au înfierbântat spiritele pe internet într- vreme în care românii nu prea mai manifestă răbdare nici măcar cu ei înșiși, cu atât mai puțin față de preopinenții din alte spații culturale.
Comentariu la: https://www.agerpres.ro/politica/2019/02/21/razvan-theodorescu-viitorul-nostru-nu-poate-fi-altul-decat-al-locului-unde-ne-aflam-in-europa-orientala–262529
