close
CreștinătatePromovate

P.S. IGNATIE, Episcopul Hușilor: Tirania panicii poate fi învinsă prin frumuseţea trăirii credinţei

atitudini.com

Scrisoarea pastorală a Părintelui Episcop Ignatie către preoţii şi credincioşii din Episcopia Huşilor, în vreme de epidemie, care se va citi, la Sfânta Liturghie, în Duminica a III-a din Postul Mare, a Sfintei Cruci, 22 martie 2020.

„Trupul nostru n-a avut nicio odihnă, necăjiţi fiind în tot felul: din afară lupte, dinlăuntru temeri (…). Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie” (II Corinteni 7, 4-5)

E vădit că furtuna din sufletul tău e mult mai puternică. Dar cu cât furtuna este mai puternică, apoi cu atât şi răsplata e mai mare, dacă înduri furtuna cu mulţumită şi cu bărbăţia cuvenită, precum şi o înduri. Un căpitan de corabie răstoarnă corabia dacă ridică peste măsură pânzele când bate vânt puternic, dar dacă le întinde cu măsură şi cum se cuvine, călătoreşte în deplină siguranţă[1]

Preacucernice Părinte,

Preacuvioase Părinte,

[Preacuvioasă Maică],

Dragii noştri credincioşi,

Din păcate, suntem contemporanii unei epidemii care ne descoperă, cu vârf şi îndesat, cât de fragilă este firea umană, cât de neputincioase sunt resursele de cunoaştere ştiinţifică acumulate până acum de umanitate şi cât de nepregătiţi suntem pentru a gestiona o asemenea situaţie de criză.

Poate mai mult ca niciodată, ne lăsăm purtaţi în caruselul ameţitor al unei avalanşe de informaţii sau ştiri false sau adevărate, mesaje de încurajare sau de sarcasm, transmise pe toate reţelele de socializare, despre virusul care ne dă frisoane, ne provoacă îngrijorări serioase şi ne adânceşte în gânduri nenumărate, mai mult pesimiste decît optimiste.

Parcă simţim o  nevoie naturală să primim cuvinte, care să ne întărească duhovniceşte, cuvinte care să ne încredinţeze că răul este de scurtă durată, cuvinte care să ne protejeze de orice fel de pericol sufletesc sau trupesc, cuvinte care să risipească pâcla de informaţii contaminate de virusul deznădejdii şi al neclarităţii, cu care suntem bombardaţi în orice clipă.

De unde răzbate această nevoie de cuvinte, care să conţină claritate spirituală şi bucuria unei nădejdi de mai bine? Omul, când se află în stare de prăbuşire psihică sau morală, are nevoie acută de cuvinte care să-l revigoreze spiritual şi să-l energizeze restaurator. Parcă acum, mai mult ca niciodată, realizăm puterea care se ascunde în taina fiecărui cuvânt.

În acest context, vă îndemn cu toată dragostea şi înţelegerea pentru situaţia în care ne găsim, să încercaţi să vă desprindeţi cât mai mult de toate informaţiile şi veştile care seamănă neghina panicii şi a fricii. Cerneţi orice cuvânt care vi se pune înainte. Ţineţi cont doar de ceea ce vă îndeamnă Biserica, prin slujitorii ei. Ţineţi cont doar de ceea ce vă este comunicat oficial de către autorităţile abilitate în gestionarea crizei, în care ne aflăm, şi de ceea ce spun specialiştii în domeniu. Restul este doar materie toxică, care întreţine inutil angoasa şi dezordinea gândurilor, pentru a ne arunca în deruta manipulărilor grosolane şi a şocurilor existenţiale.

Ca păstor ştiu şi trăiesc până în măduva oaselor tristeţea preoţilor, dar şi a credincioşilor, că am fost nevoiţi, din raţiuni de solidaritate umană, să ne părăsim altarele noastre pentru a-L sluji pe Dumnezeu în afara zidurilor bisericii. Nu ştiu dacă este rău sau bine. Însă am o încredinţare că Domnul ne dă răgaz să înfrumuseţăm şi mai mult şi consistent bisericile din inimile noastre, prin rugăciune intensă, prin lectura cuvântului dumnezeiesc din Scriptură şi mai ales prin cuminecarea cu Trupul şi Sângele Domnului, care este „leac al nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci a fi vii în Dumnezeu prin Iisus Hristos, tratament curăţitor”[2], aşa cum ne spune Sfântul Ignatie Teoforul.

Ştim, de peste două mii de ani, că Liturghia nu a făcut rău nimănui. La fel şi toate celelalte slujbe ale Bisericii.

Asta nu înseamnă că biserica din zid îşi pierde din valoarea ei spirituală. Nu trebuie să uităm niciodată că biserica din inima omului este hrănită şi luminată spiritual de biserica din ziduri, pentru că aceasta din urmă este locul de formare al Bisericii lui Hristos ca Trup tainic al Său. Nouă ne revine datoria de a medita cât din credinţa noastră este asumare personală şi cât este emoţie religioasă la limita superstiţiei.

De asemenea, ne facem martorii unei realităţi,  pe care poate nu am gândit-o niciodată, deşi ea a fost adânc teologhisită de Părinţii Bisericii noastre: cosmosul ca Biserica cea mare a lui Dumnezeu. Prin slujirea slujbelor în afara lăcaşelor de cult, pământul României a devenit ca o biserică. Altarul este cerul, naosul este pământul, iar icoanele sunt sufletele credincioşilor. Ieşind din interiorul bisericilor de zid şi intrând în biserica din mediul înconjurător, a venit vremea să sfinţim pământul pângărit de poluarea excesivă, provocată de om şi tehnologie, pângărit de păcatul defrişărilor ilegale de păduri, pângărit de păcatele noastre şi de toate celelalte acţiuni egoiste şi iresponsabile generate de lăcomia omului.

Suntem trişti că nu mai avem impulsul firesc, atunci când ne întâlnim unii cu alţii, de a ne strânge mâna, de a ne îmbrăţişa, de a ne simţi fizic că suntem aproape. Şi aici cred că Domnul ne descoperă ceva profund: să simţim cât de răvăşitoare poate fi neobrăzarea de a-i întoarce spatele cuiva; să simţim cât de răvăşitor este ca cineva, pe care îl urâm, pentru că suntem defectaţi spiritual, să nu se poată bucura de iertarea noastră, care este cea mai minunată îmbrăţişare a unui suflet însetat de a redeveni casnicul inimii noastre; să simţim cât de răvăşitor este să nu poţi sesiza bucuria gesturilor mărunte, care au puterea de a învia suflete lipsite de sensul vieţii şi atinse de urâtul morţii.

Şi încă ceva: probabil că eram prea superficiali în relaţiile dintre noi. Mult prea formali între noi. Acum a sosit ceasul ca să ne asumăm unii pe alţii în adâncul universului nostru lăuntric, pentru a nu simţi durerea acestui post de a sta la distanţă unii de alţii. Mă gândesc şi la membrii familiilor, care, din motive de izolare sau carantină, sunt nevoite să nu se mai întâlnească. În asemenea situaţii dramatice, am convingerea că inima unei mame, a unui frate, a unui tată, a unui prieten sau a unei rude adânceşte în sine chipul celui drag şi suma tuturor lucrurilor frumoase şi generatoare de lumină sufletească. Astfel, învăţăm să ne comportăm frumos şi elegant unul faţă de celălalt, iar „când ne învăţăm să trăim cu celălalt, ne învăţăm să trăim cu milioane de oameni asemenea lui”[3].

Suntem trişti că, din motive extrem de întemeiate şi pentru binele nostru şi al celor din jurul nostru, ni se cere să stăm acasă. Asta pentru că virusul nu umblă de unul singur, ci este „transportat” de oamenii contaminaţi. Cred că şi în această recomandare Dumnezeu ne dă un semnal că este benefic să ne smulgem din zgomotul lumii, din alergătura epuizantă a sărmanei fiinţe omeneşti, care nu mai are resursele necesare de a se interioriza, pentru că este împrăştiată în cele trecătoare şi în cele fără de niciun sens pentru lumina sufletului nostru. A venit vremea să trăim pe pielea noastră cuvântul Domnului care ne spune: „intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). În felul acesta, avem şansa de a ne bucura de adevărul constatării Sfântului Teolipt al Filadelfiei că „depărtarea de lume aduce adăpostirea lângă Hristos”[4].

În mod paradoxal, „distanţarea socială” sau spaţială de oameni coincide cu o apropiere mai profundă de Hristos şi, implicit, o apropiere sufletească mai intensă între noi.

Suntem trişti, gândindu-ne că, probabil, pandemia medicală va atrage după sine şi o pandemie a necredinţei. Trag nădejde că Domnul ne va păzi de aşa ceva. Cert este că pentru mulţi dintre noi se va cristaliza credinţa în raport cu frica. Vom descoperi în adâncul conştiinţei noastre cât putem duce pe umerii credinţei noastre şi cât de mult ne poate paraliza frica. Sau în ce măsură putem trăi cuvântul psalmistului David, care ne spune: „Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, pentru anii în care am văzut rele” (Psalmul 89, 17).

Să nu ne tulburăm. Însuşi Hristos a trăit, ca om, frica de moarte în grădina Ghetsimani. El Însuşi „a purtat frica lumii pentru a da în loc ce-i al Său: bucuria Sa şi pacea Sa”[5]. De aceea, să nu îi judecăm pe cei care sunt mai slabi în credinţă, dar nici să nu ne lăsăm amăgiţi că ei sunt norma modului de a vieţui în Hristos prin Tainele Bisericii. Atunci când ni se clatină credinţa, este indicat să medităm la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, tocmai pentru a şti mai cu adevărat că însăşi puterea credinţei este un dar al lui Dumnezeu, nu al omului. Domnul îi grăieşte Sfântului Apostol Pavel aşa: „Puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10).

Prin urmare, puterea credinţei nu stă în triumfalismul ei, ci în smerenia ei. Este contraindicat, duhovniceşte vorbind, să pleci urechea sugestiei diavolului, care îţi poate şopti să te urci pe aripa templului „credinţei de granit”, conform propriei tale evaluări, şi să te arunci în hăul prăpastiei distructive atât pentru tine, cât şi pentru semenii tăi. Credinţa puternică se validează prin smerenia pe care trebuie să o conţină. Doar credinţa smerită face minuni. Credinţa mândră face doar gălăgie de cuvinte. Nu ajută la nimic şi încurcă mult lucrurile. De aceea, să cerem întotdeauna de la Domnul să avem credinţă smerită şi de cea mândră să ne ferească, pentru că aduce doar tulburare şi confuzie.

Vă rog, în egală măsură, să aveţi grijă de familiile dumneavoastră, de copiii dumneavoastră, de părinţii dumneavoastră, de bunicii dumneavoastră, înmulţind rugăciunea, gândurile bune, faptele de milostenie şi protejându-i de orice pericol care le poate zdruncina sănătatea.

Nu îi judecaţi şi nu îi trataţi cu ură şi respingere pe cei care sunt infectaţi de coronavirus. Acum ei au nevoie cel mai mult de dragoste şi înţelegere din partea noastră. Nu devin peste noapte monştri. Rămân tot bunicii noştri, părinţii noştri, copiii noştri, fraţii noştri, vecinii noştri, prietenii noştri şi colegii noştri. Este păcat să contribuim, prin nepăsare şi osândire, la amplificarea deznădejdii şi neliniştii din sufletele lor. O rugăciune pentru ei face mai mult bine decât un cuvânt dispreţuitor la adresa lor.

Nu vă revoltaţi nicio secundă pe românii din diaspora, pentru că ei nu poartă nicio vină în toată criza cu care ne confruntăm. Să ne gândim că îşi trăiesc discret, dar frumos, identitatea de credinţă şi de neam. Că aceşti oameni minunaţi au contribuit şi contribuie la economia ţării noastre prin toţi banii şi investiţiile demarate. Atitudinea noastră să fie una de solidaritate şi compasiune, că sunt atâţia cărora le este greu, nu mai au mâncare, nu mai au un loc de muncă, nu  mai au bani şi resurse din care să trăiască, sunt izolaţi de membrii familiilor lor, sunt blocaţi în vămi, se simt marginalizaţi şi părăsiţi, au gânduri de deznădejde că nu vor mai putea să se întoarcă curând acasă, la cei dragi, şi că totul pare nesigur pentru ei.

Să îi avem în dragostea inimii noastre pe medicii, rezidenţii, asistenţii medicali, care lucrează în condiţii de presiune, surmenaj, oboseală psihică şi mai ales cu resurse materiale specifice (aparatură medicală, ustensile medicale, echipament, medicamente) sensibil diminuate. Efortul lor, fără nicio rezervă,  merită, cu asupra de măsură, rugăciunea, recunoştinţa şi mulţumirea noastră. Ei săvârşesc, prin priceperea, experienţa şi dăruirea lor, cea mai autentică liturghie pe altarul suferinţelor, ezitărilor, bolii şi nesiguranţei aproapelui nostru.

Le mulţumesc, în mod special, tuturor preoţilor din parohiile şi mănăstirile Episcopiei noastre, care au înţeles dificultatea acestor vremuri de încercare şi s-au adaptat condiţiilor neobişnuite de slujire, ţinând cont de toate recomandările autorităţilor statului în privinţa măsurilor de prevenire a contaminării cu coronavirus. Le rămân profund îndatorat pentru faptul că sunt alături de cei aflaţi în nevoi.

Doamne, ai grijă de cei bolnavi, de cei sănătoşi, de bătrâni, de tineri, de copii şi de îngerii sănătăţii noastre, care sunt medicii şi asistenţii medicali.

Păzeşte, Dumnezeule, Biserica Ta de molima necredinţei, de cei care, din ură şi neştiinţă, se năpustesc asupra ei, crezând că o vor distruge şi îi vor închide definitiv porţile.

Miluieşte-i pe toţi cei care se îndoiesc de credinţa în Tine, Doamne, pe toţi cei care îşi trăiesc smerit şi plini de dragoste bucuriile credinţei, pe toţi slujitorii Tăi, episcopi şi preoţi, care sunt îngerii pământeşti ai sufletelor noastre.

În încheiere, îngăduiţi-mi, dragi Părinţi şi iubiţi credincioşi, să vă aduc în atenţie câteva rânduri ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care se potrivesc de minune cu contextul dificil pe care îl trăim: „Dar cu toate că văd acestea nu-mi pierd bunele nădejdi, pentru că mă gândesc la Cel ce cârmuieşte acest univers. Acesta n-are nevoie de arta cârmaciului, ca să biruie furtuna; El cu un semn potoleşte tulburarea. Dar nu potoleşte răul de la început, nici îndată ce s-a ivit – aşa e obiceiul Lui –, ci când a crescut, când a ajuns la sfârşit, când deznădejdea  a cuprins pe cei mai mulţi; atunci face minunea, arătându-Şi şi propria-I putere şi deprinzând cu răbdare pe cei ce au îndurat răul. (…)  De se năpustesc asupră-ţi mii de tulburări şi mii de necazuri, de vin în faţa ta furtuni, nimic să nu te tulbure. Dumnezeu iese în întâmpinarea noastră chiar când totul ne duce la pieire. Dumnezeu poate să scoale şi pe cei căzuţi, poate să întoarcă şi pe cei rătăciţi, poate să îndrepte pe cei ce se poticnesc, poate să scape de păcate pe cei ce sunt plini de mii şi de mii de păcate, poate să facă drepţi, poate să dea viaţă celor morţi, poate să facă mai strălucitoare pe cele dărâmate, poate să înnoiască pe cele învechite”[6].

Al vostru frate şi părinte întru Hristos Domnul, Nădejdea, Pacea şi Bucuria noastră,

Părintele Episcop Ignatie

——

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvioasa Olimpiada diaconiţa, O viaţă – o prietenie – o corespondenţă, ediţie îngrijită de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 1997, p. 101.

[2] Ignatie Teoforul, episcopul Siriei, Către Efeseni 20, în Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei (I). Canonul apostolic al primelor secole, Sibiu, Editura Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 433.

[3] Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhvniceşti (I), traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 47.

[4] Mitropolitul Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreşti, în Filocalia 7, traducere, introducere şi note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1977, p. 43.

[5] Hans Urs von Balthasar, Creştinul şi frica, traducere din limba germană şi note de Lorin Ghiman, Târgu-Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2016, p. 62.

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvioasa Olimpiada diaconiţa, op. cit., pp. 106, 108.

Sursa: Episcopia Husilor

(atitudini.com)

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.