Săream de pe podul ăsta în copilărie, în adolescență mai apoi.
Îi spuneam “la stăvilar” și trebuia să ne luăm avânt, să aterizăm cât mai departe, să nu ne tragă curenții sub pod, că ne-ar fi izbit de beton și ne-ar fi aruncat, prin “cascadă”, în lacul de pe partea cealaltă a străzii, aflat mai jos ca nivel. Era și mai mic, și mai murdar, avea pe margine stuf și papură și rațele lăsau dâre pe apa tulbure.
Ne ingrozea posibilitatea asta, “clar mori”, ziceam și totuși mergeam mereu la stăvilar să sărim în cap.
Mă opresc in unele seri pe pod, mi-e in drum, îmi sprijin coatele de balustradă, închid ochii și retrăiesc senzatiile de atunci,
mai întâi emoția, frica de dinaintea săriturii și fierbințeala betonului de sub tălpi, felul in care numărăm in gând, unu, doi, trei
învățai să-ți controlezi respirația, să-ți calculezi mișcările, să fii întâi arc și-apoi săgeată, să spargi luciul perfect, cu mâinile împreunate, să-ți dozezi respirația ca să înoți cât mai mult pe sub apă, să ieși la suprafață și să continui până ajungi in zona de siguranță, de unde curenții nu te mai pot trage înapoi
și de-acolo să te întorci și să le faci semn cu mâna prietenilor de pe pod, să-l încurajezi pe următorul.
O nebunie.
Iar când eram toți in apă și aveam sentimentul că am câștigat ceva foarte de preț, treceam lacul înot, până la – pe atunci -ștrandul CC-ului, de-acolo ne cumpăram Pepsi, cu 2 lei cincizeci sticla și amandine. Era premiul nostru. Stăteam pe iarbă, la soare, și vorbeam despre cum o să sărim data viitoare și despre ce o sa facem când o să fim mari.
Astă seară bătea vântul și cât am stat acolo m-am gândit la altceva. Înghețasem când am plecat, dar am avut senzația aia, de după săritură.
Acum aștept amandina.
(Oana Costea)
