Portretul unei voci. Amintirea ca datorie: Monica Lovinescu
Pentru a marca o sută de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, Fundația Humanitas Aqua Forte și Editura Humanitas au propus un exercițiu de admirație și aducere aminte, o agendă bogată în evenimente desfășurate de-a lungul întregului an 2023 – ANUL MONICA LOVINESCU
”Fiica criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu a fost ziaristă, critic literar şi cunoscută realizatoare de radio. Căsătorită cu Virgil Ierunca, a plecat la Paris în septembrie 1947, iar în primele zile ale lui 1948 a cerut azil politic. Din anul 1951 şi până în 1974 colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum şi la redacţia centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962 colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească şi Teze şi antiteze la Paris. În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenţi palestinieni trimişi de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceauşescu. Este transportată în stare de comă la spital. Cinci zile mai târziu părăseşte spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferinţa de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză şi pentru a denunţa agresiunea la microfonul Europei Libere. Din 1947, când Monica Lovinescu a plecat la Paris cu o bursă doctorală, mama şi fiica nu s-au revăzut niciodată, însă au purtat o intensă corespondenţă. În momentul arestării mama ei avea 71 de ani. A trecut prin închisorile Malmaison, Uranus, Jilava, Văcăreşti. Rezistenţa ei la şantaj (a refuzat s-o îndemne pe Monica Lovinescu să revină în ţară şi să colaboreze cu Securitatea RPR) a condus la neadministrarea medicamentelor care îi erau vitale. A murit la penitenciarul spital Văcăreşti. A fost aruncată într-o groapă comună, anonimă, din cimitirul închisorii. Monica Lovinescu a fost dominată de un sentiment al datoriei: al datoriei faţă de adevăr şi de demnitate, în răspăr cu mistificarea şi cu barbaria. Est-etica Monicăi Lovinescu, atentă la relaţia delicată dintre autor şi vremurile sale, se situează în continuitatea ideilor lovinesciene. Rareori evocată, silueta tatălui veghează asupra fiicei, spre a–i acorda acesteia puterea de a spune ceea ce o naţiunea încătuşată nu putea rosti.”
„O mare doamnă, o intelectuală de primă mână, primul critic literar din România care a avut funeralii naționale, tocmai Monica Lovinescu, în cultul căreia am trăit de la 28 de ani” – spune Nicolae Manolescu.
„Există oameni care nu încap în cuvinte, iar Monica Lovinescu este pentru mine unul dintre ei. Nu știu să exprim minunea care a fost și nici să disting, printre speciile de iubire, pe aceea pe care am simțit-o pentru ea. De aici și greutatea de a preciza locul pe care îl ocupă în viața mea. Am iubit-o cu acea iubire care nu se poate manifesta decât devenind slujire. Poate că devoțiune ar fi cuvântul potrivit? Căci era prea sus pentru a o numi «prietenă». Deși am putut să-i spun pe nume, «tu» nu mi-am permis să-i spun niciodată, cum niciodată nu mi-aș fi permis s-o iau de mână. Cu nimeni n-am fost atât de familiar și smerit totodată, grijuliu să nu fac sau să nu spun ceva care m-ar fi putut coborî în ochii ei. Tot ce n-am făcut rău n-am făcut cu gândul la ea, așa cum tot ce am făcut bun am făcut pentru a spori în ochii ei. Nimeni nu m-a adus, asemenea ei, mai aproape de acea întruchipare a imperativului moral care face ca lumea să țină.“ — Gabriel Liiceanu
A consemnat Ramona Müller, secretar literar al Cenaclului I.L.Caragiale
sub egida Asociației 24PHarte
Nu există patriotism fără patrimoniu
