La 14 iulie 1582, Palia de la Orăştie este prima traducere parţială în limba română a Vechiului Testament şi a fost tipărită de fiul lui Coresi, Şerban, împreună cu Marian Diacul, care folosesc pentru prima dată numele de români, în loc de rumân.
Pe prima pagină (foto) stă scris: „Cu bunâ voe şi destoinic mila lui Dunezeu aceaste cărţi creştineşti a să orăndite dupâ voia lui Dumnezeu cu ştirea Măriei lui Batări [Báthory] Jigmon Voivodăl Ardelului şi a Ţăriei Ungureşti, şi cu ştirea şi cu voia a toţi domnilor mari şi sfeatnici ai Ardialului: pe întru întrământura Beseareceei Sfântâ a românilor poftind tot binele ispăsenie creştinilor romăni: care ispăsenie numai de la Tine Doamne cearem printru Siângur Sfânt Fiul Tău Iisus Hristos Domnul şi Ispăsitoriul nostru Amin.”
Acest remarcabil fapt istoric, prima traducere parţială a Vechiului Testament în limba română (Palia de la Orăştie, 1582), reaminteşte celor de azi prestigiul cultural şi ştiinţific al localităţii în care a apărut şi totodată notorietatea acestuia.
Împreună cu traducerea unor părţi din Vechiul Testament, în 1582, prin „Palia de la Orăştie”, tipărirea Noului Testament de la Bălgrad (Alba-Iulia), în 1648, în limba română reprezintă cei mai importanţi paşi în cultura românească făcuţi în Transilvania, paşi premergători esenţiali, fundamentali ce pot fi încadraţi în cultura românească veche majoră, săvârşiţi în Ardeal, care prefaţează editarea Bibliei la Bucureşti în 1688.
Activitatea tipografică din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea a fost influenţată de mişcările religioase ce au avut loc în Transilvania. Un moment de cotitură pentru Biserica Ortodoxă Română din Transilvania îl reprezintă tipărirea integrală a Noului Testament de la Bălgrad, în 1648, de către mitropolitul Simion Ştefan, pentru prima dată în româneşte. Cercetătorii care s-au aplecat asupra acestei perioade susţin că primul lucru care impresionează, la citirea tipăriturii de acum 366 de ani, este acela ca s-a folosit o limbă plăcută, mult apropiată de cea a poporului, de o mare frumuseţe literară.
Trebuie remarcat şi mesajul care răzbate din prefaţa primei ediţii integrale a Noului Testament în limba română, care punea în discuţie problema unităţii limbii literare româneşti. Textul Noului Testament de la Bălgrad este împărţit în capete sau capitole, respectiv în stihuri sau versete.
Conform unui studiu din 1988, s-a identificat numărul de 120 de exemplare ale Noului Testament menţionate ori cunoscute în diferite colecţii de carte românească. Noul Testament de la Bălgard este cartea, care alături de Cazania lui Varlaam, de la Iaşi, a deschis porţile, ferecate până atunci a limbii noastre scrise, pe care s-a clădit, în secolele viitoare, limba română literară.
Spre deosebire de toate celelalte tipărituri românești de până la ea, Palia conține o introducere substanțială, întinsă pe șase pagini, care mai întâi îl familiarizează pe cititor foarte pe scurt cu partea de conținut a Pentateuhului (2 pagini), iar apoi îi trasează contextul hermeneutic necesar înțelegerii Vechiului Testament. Cititorul este avertizat că „într-aceaste cărți a prorocilor bătrâni și între leage noa [este] mare usebitură și alesătură”. Legea veterotestamentară este împărțită în trei categorii, iar dintre care „una trebuiaște a o ținea cu mare grije”, anume Cele Zece Porunci, fiindcă ele au rolul de a indica cine îi slujește cu adevărat lui Dumnezeu și cine se află sub mânia Lui. Prescripțiile privind rezolvarea conflictelor dintre oameni (legile de tip „ochi derept ochi”) nu mai sunt valabile, fiindcă au fost desființate de Hristos. Nici legea ceremonială asociată sanctuarului („rândurile cortului jidovesc, jirtvele arsurilor, giungherilor” etc.) nu mai este obligatorie pentru creștini, fiindcă ea a fost „umbra și semnul” venirii lui Hristos.
Iată ce scria Simion Ştefan în Predoslovie (prefaţă):
„Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţările, aşea şi cuvintele acealea sunt bune carele le înţeleg toţi”.Nimic din adevărul spuselor sale nu s-a pierdut nici astăzi. Predoslovia se încheie cu bine cunoscuta figură de stil a epocii (întâlnită şi în Pravila de la Govora – 1641), pe care o utilizau scriitorii de atunci: „Socoteşte, cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă mână păcătoasă, din ţărână făcută”. „Noul Testament de la Bălgrad” conţine, pe lângă prefaţa mitropolitului Simion Ştefan, şi alte câteva părţi originale, cum sunt introducerile la cele patru Evanghelii, precum şi la unele capitole din Faptele Apostolilor. De asemenea, pe marginea paginilor s-a păstrat şi un „Lexicon”, care oferă sinonime şi explicaţii pentru unele neologisme şi regionalisme. Acţiunea curajoasă de traducere din limbile greacă, latină şi slavonă, în limba română, a Noului Testament şi apoi tipărirea lui, a scos în evidenţă dimensiunea teologică a ierarhului transilvănean. Astfel, această renumită scriere, „Noul Testament de la Bălgrad”, face din Simion Ştefan o mare personalitate a istoriei culturii româneşti şi bisericeşti.
Simeon Ştefan a fost mitropolit al Transilvaniei între anii 1643-1656. De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător şi editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648). A fost unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti români ai veacului al XVII-lea. Pentru faptele sale sfinte, Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face pe data de 24 aprilie. Simion Ştefan era originar din Alba Iulia; nu se cunoaşte anul exact al naşterii sale. A studiat la o şcoală mănăstirească din Alba Iulia (capitala principatului Transilvaniei în acea perioadă). A devenit apoi ieromonah în mănăstirea ortodoxă din Alba Iulia. În 1643 a fost ales „arhiepiscop şi mitropolit al scaunului Bălgradului şi a Vadului şi a Maramurăşului Şi a toată Ţara Ardealului”. I-a urmat în scaunul mitropolitan Sfântului Ierarh Ilie Iorest, înlăturat din scaun şi întemniţat pentru apărarea ortodoxiei în faţa calvinilor.
În acele timpuri, Biserica Ortodoxă din Transilvania era prigonită, românii fiind excluşi din viaţa politică a principatului. Fiind prigoniţi atât din motive etnice, cât şi confesionale, românii erau supuşi unui prozelitism calvin din ce în ce mai accentuat. Marele merit al mitropolitului Simion Ştefan este extraordinara sa lucrare misionară, de înfruntare a calvinizării forţate a românilor din Transilvania. Printre altele, el accepta în cult numai limba română. Când a devenit mitropolit, Simion Ştefan a primit jurisdicţia asupra numai trei protopopiate, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei. Celelalte, asupra cărora el nu mai păstra niciun drept legal, canonic ori pastoral, au fost preluate în mod abuziv, cu sprijinul principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, de către calvinul Geleji Katona Istvan. Prin presiuni politice calvinii au încercat să-i impună noului mitropolit un număr de 15 obligaţii calvine, dintre care cele mai importante erau: predica să fie rostită numai din Sfânta Scriptură, învăţământul teologic sa fie făcut după catehismul calvin, Sfintele Taine să se reducă doar la pâine şi vin, cultul icoanelor să fie înlăturat. În aceste condiţii vitrege, mitropolitul Simion Ştefan a reuşit, din mila lui Dumnezeu, să păstreze neîntinată dreapta credinţă ortodoxă, precum şi cultura româneasca naţională.
În anul 1648, Simion Ştefan a tipărit la Alba Iulia traducerea în limba română a Noului Testament, iar în 1651 Psaltirea. Pe lângă valoarea culturală şi naţională a editării în limba română a acestor scrieri, mai de preţ este reuşita mitropolitului de a păstra neatinsă dreapta credinţă. Promovând cultura naţională, mitropolitul Simion Ştefan a urmărit mai ales păstrarea nealterată a învăţăturii creştine, moştenită de la înaintaşul său, Sf. ierarh martir Ilie Iorest. Simion Ştefan a murit în anul 1656.
Vechiul Testament are semnificații ascunse, care pot fi decriptate alegoric: „lada cu poruncitele” (=chivotul cu tablele Legii) simbolizează „groapa lui Hristos”, iar „cei doi sărafimi den scaunul milostivniciei” (recte cei doi heruvimi de pe capacul chivotului) prefigurează perechea de îngeri de la mormânt.
Chiar dacă revelația Vechiului Testament își are punctul terminus în Hristos („capul legiei iaste Hristos”), lectura scripturilor vechi aduce „multe folosuri și hasne”, fiindcă ne dă posibilitatea să cunoaștem „slavele lui Domnedzeu” și să înțelegem mai bine relatările din evanghelii și din scrierile apostolilor. De pildă, nu putem înțelege spusa lui Isus din Luca („Mulți flămândzi și stricați fură în zilele lu Elie proroc”), dacă nu parcurgem episodul la care se face trimitere.
Fiindcă VT are și multe contraexemple, cititorul este avertizat să ia seama cum citește, ca să nu cadă în smintire („cum cetind să nu te cumva săblăznești”) la gândul că tot ce găsim scris despre patriarhi trebuie luat drept pildă. Avraam, Isaac și Iacov „au ținut muieri mai câte multe de una și cumva să nu dzici tu că nu e păcat că au viat [=trăit] ei așa și-s sfinți”. Poligamia le-a fost îngăduită patriarhilor fiindcă ei au trăit înainte de darea legii. În plus, după cum arată Ioan Gură de Aur în „tâlcovania” lui la Geneza, patriarhii au avut soții multe fiindcă primiseră făgăduința nașterii lui Mesia. Din acest motiv „ei căuta muieri curate a lăcui cu iale să nască Mesie”. Numai că Mesia nu s-a născut în chip firesc, ci „în mare curăție”, de unde și cerința lui Hristos ca norodul Lui să fie curat și sfânt.
Principiul hermeneutic de bază poate fi rezumat astfel: „Cetiți cu inimă trezvă cum [den] pildele bunilor să învățați pilde bune, iară den pildele răilor să vă feriți să nu luați mânie lu Domnedzeu”. Pedeapsa pentru viețile „hrăbore și negândite” (i.e. semețe și necugetate) o vedem chiar pe paginile Scripturii, în istoria evreilor: Dumnezeu i-a dus în robie 70 de ani, apoi i-a nimicit „cu oaste den Rim”, încât au ajuns să se vândă „30 de jidovi într-un ban jidovesc”. Înfricoșați de asemenea evenimente din istoria poporului ales, trebuie „să ispitim [=cercetăm] cu toată inima Scriptura”, ca să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să-L cinstim potrivit cu ceea ce a „tocmit” (i.e. rânduit) El.
V.P.
