Profesorul din linia întâi

– Face parte din familia dascălilor autentici, aflaţi pe cale de dispariţie. Urât de colegi pentru profesionalismul şi metodele lui novatoare în matematică, a fost dat afară din învăţământ, devenind crescător de albine. Dar soarta i-a făcut dreptate, în cele din urmă, şi profesorul băcăuan Ioan Ursu a devenit celebrul „profu’ online”, zeul matematicii de pe internet –

„Nimic nu se poate construi fără caracter”

„Bună ziua! Bine aţi venit prin Bacău!”, îmi zice, strângându-mi cordial mâna. „Sunt profesorul Ioan Ursu. Haideţi să intrăm, că-i tare frig”. Mă invită în curtea unei case de-aici, din centrul oraşu­lui, o casă mare, plină de firme cu ferestre la stradă.

„Aici am reuşit să închiriez şi eu o săliţă, ca să-mi fac orele”, îmi zice profesorul, luând-o înaintea mea pe un coridor înghesuit. Zâmbeşte generos, e jovial şi în vervă mare, bucuros că are cui povesti despre luptele aprige din viaţa lui. Descuie o uşă şi intrăm într-o cameră amenajată ca o sală mică de clasă, cu şapte bănci, o tablă şi o cameră de filmat, aşezată pe un trepied, în spatele sălii.

„Asta e clasa mea şi, totodată, şi studioul de filmare. Peste vreo oră, trebuie să vină şi câţiva elevi. Azi i-am chemat amestecat, de la clasa a cincea, până la a opta, ca să-i cunoaşteţi şi dumneavoastră. Să staţi de vorbă cu ei sau cu părinţii lor. Pentru mine, fiecare întâlnire cu ei e o bucurie enormă. Lecţiile astea sunt tot ce mi-a rămas mai frumos”.

Are 64 de ani, şi toată lumea din Ba­cău, dar şi de prin ţară, îl cu­noaşte după un nume unic şi deja familiar: profu’ on­line, fiind­că pre­dă lecţii de matematică pentru toată lumea, pe in­ternet. O plimbare cu el prin centrul Bacăului îi dezvă­luie imediat noto­ri­e­­­tatea şi statura so­cială, aproape toţi trecătorii salutân­du-l reverenţios. „Bu­nă ziua, domn profesor”, e vorba pe care o auzi la fie­care pas pe stră­zile oraşului.

Iar el, cu chipul lui mereu jovial, răspunde tan­dru şi politicos, ca un om ales din marea familie a dascălilor autentici, pe cale de dispa­riţie. „Nimic nu se poate construi fără caracter”, obişnu­ieşte să spună, de fiecare dată însă cu un zâmbet amar, ştiind foarte bine că în ziua de azi nu prea mai crede nimeni într-o vorbă ca asta.

Cu toate astea, profesorul Ioan Ursu s-a încăpăţânat să se călăuzească numai după un asemenea precept, iar asta i-a adus doar necazuri. După 33 de ani de slujire neobosită la catedra de matematică, după rezultate extraordinare şi formarea a numeroşi elevi olimpici, unii ajunşi specialişti de prima mână în marile companii ale lumii, după o luptă intransi­gentă cu mediocritatea, minciuna şi corupţia, siste­mul l-a învins, aruncându-l cu un cinism diabolic în stradă.

Primele semne ale calvarului

Deschide o uşă din spatele clasei şi-mi spune că acolo e locul miraculos care îi face legătura cu lu­mea întreagă. Într-o cămăruţă de patru metri pătraţi stau înghesuite două calculatoare vechi, iar într-un colţ, pe nişte rafturi, văd teancuri mari de manuale şi culegeri de matematică.

Deschide calculatoarele şi apoi îmi arată pe ecran o mică fereastră în care se vede tabla din clasă. Este imaginea transmisă de la camera de filmat. Peste o oră, când începe lecţia, pe ecranul acesta va fi chiar el, vorbind la tablă, pen­tru sutele sau miile de elevi care îl vor urmări în direct. A fost visul lui de-o viaţă, să-şi poată filma lecţiile şi să aibă o clasă mare cât lu­mea.

„Ideea asta mi-a încolţit de când am absolvit facultatea”, poves­teşte profesorul. „Nu ştiu dacă aţi prins vremurile alea, dar erau prin anii ’70 nişte emi­siuni la televizor care se numeau «te­leşcoală», unde un profesor venea şi ţinea o lecţie la tablă. Am cunoscut atunci mulţi elevi care erau încântaţi de emisiunile alea. Arătau ca nişte ore de meditaţii fără bani, erau foarte bine făcute şi ele­vul chiar înţelegea uneori mai bine de­cât la şcoală.

A­cum, lucrurile s-au schimbat, se pot face lecţii în direct, poţi comunica cu elevul, te poate în­treba dacă are ne­lămuriri, şi poate face asta chiar şi din satul lui pierdut printre munţi. În plus, toate lecţiile rămân înregistrate aici, pe internet, iar dacă elevul a pierdut şirul sau n-a fost prea atent se poate uita din nou la lecţia respectivă. Pentru că la matematică e foarte important să nu pierzi şirul lecţiilor. Dacă lipseşte o verigă, tot lanţul ăsta se şubrezeşte şi ajungi să nu mai înţelegi nimic şi să urăşti materia asta”.

Zâmbeşte tare mulţumit. Aici, în cămăruţa asta, pare să fie bucuria lui cea mai mare. Aici, în calcu­latoarele astea sunt toate lecţiile predate de el în ani de zile, aici sunt toţi prietenii lui, miile de elevi din toată ţara. Ne întoarcem în mica sală de clasă şi ne aşezăm în bănci. Entuziasmul lui pare să se stingă uşor, odată cu primele amintiri ale unor vremuri triste. „Ce frumos şi cu câtă patimă mi-am început eu cariera şi cât de urât au dat de pământ cu mine! Şi asta, doar pentru că am pus mereu degetul pe rană”.

A absolvit facultatea în ’75, iar primele ore le-a avut la un liceu din Moineşti, unde preda şi la clase de seral. Elevii îl îndrăgeau tare mult, ţinea orele într-un fel inedit pentru acea şcoală, participa cu tot sufletul, le explica de zece ori dacă era nevoie, doar să ştie el că toată lumea a înţeles.

„În momentul în care încep lecţia, eu uit de mine, le aparţin cu totul elevilor. Aşa frumos curge creta pe tablă, dacă o faci cu tot sufletul! Ţin minte că la cutremurul din ’77, aveam ore cu o clasă de seral, de la nouă la zece seara. După cutremur, am ieşit afară speriaţi, ne-am liniştit puţin, şi după o jumătate de oră i-am întrebat pe elevi dacă vor să continuăm. Toţi au zis că da, aşa că am urcat în clasă şi am făcut lecţia, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”. Din păcate, elanul lui de început n-a fost primit deloc bine. Sim­patia de care se bucura în rândul elevilor a stârnit invidia celorlalţi profesori. Părea că deranjează ceva, că prin dăruirea şi competenţa lui ameninţă liniştea unui loc călduţ, în care mediocritatea era singurul atribut care îi ţinea pe dascăli uniţi. Se întrezăreau pentru el primele semne ale unui sistem diabolic cu care avea să se lupte pe viaţă şi pe moar­te.

„Ţin minte că prin ’78, m-a rugat o colegă de catedră să-i ţin locul la o clasă de-a ei, să fac eu ora de matematică. Le-am predat o nouă lecţie şi pe urmă am trecut la exerciţii. Nu-i cunoşteam deloc pe copii, îi vedeam prima oară. Am rezolvat primul exerciţiu, după care am făcut aşa cum fă­ceam mereu, am luat pe fiecare elev în parte şi îl întrebam dacă a înţeles. M-am oprit apoi la unul dintre elevi, care mi s-a părut cam derutat. «Tu ai înţeles?», l-am întrebat.

Nu mi-a dat niciun răs­puns, mă privea doar puţin speriat. Mă pregăteam deja să-i explic din nou, însă el a prins curaj şi mi-a zis că ştie şi altă cale de rezolvare a exerciţiului. A ieşit la tablă şi a dat recital. Era o metodă de rezol­vare la care nici eu nu mă gândisem. I-am zis că e minunat ce-a făcut şi m-am dus imediat la catalog să-i pun zece. Era prima notă de zece pe care o dădeam de când eram profesor.

Când am deschis catalogul, surpriză! Elevul era corigent la mate­matică. Am zis în gura mare: «Cum e posibil aşa ceva?». Colegii lui mi-au povestit atunci că era un copil sărac, că părinţii lui nu-i aduceau doamnei profesoare cadouri, şi că de câte ori voia să dea un răspuns la oră, ea îl repezea: «Stai jos, eşti prost!». Asta era tot una cu o crimă. Era un destin distrus. Iar pentru elevi, asemenea momente erau primele lecţii despre corupţie. O profesoară ca asta n-avea ce căuta în învăţământ. Am încercat atunci să fac dreptate, însă n-am avut succes. Toţi profesorii s-au strâns în jurul colegei lor şi-au apărat-o. Iar eu am fost privit din momentul acela cu cea mai mare ură”.

Persona non grata

După decembrie ’89, profesorul Ioan Ursu spera că a venit şi vremea lui, când putea să îndrepte toate greşelile sistemului de învăţământ. Era deja un pro­fesor cu nume greu, lăsase în urmă generaţii întregi de olimpici, fiind văzut ca cel mai bun profesor de matematică din oraş.

Uşor, uşor, însă, speranţa lui s-a stins. Pe an ce trecea, metehnele sistemului se cronicizau şi căpătau forme monstruoase. A înţeles, mai târziu, că nu poţi face nimic dacă nu te înre­gimentezi politic. S-a înscris în Convenţia Demo­crată, singura grupare rezonabilă la acea vreme. Era o mare onoare pentru orice partid să aibă printre mem­brii săi de frunte un om cu notorietatea lui.

Convenţia Democrată l-a învestit numaidecât în funcţia de inspector general adjunct, în cadrul Inspectoratului Şcolar din judeţul Bacău. Una dintre primele sale acţiuni în această funcţie a fost să decidă câştigătorii concursului pentru posturile de directori de la toate şcolile din judeţ.

„Chiar cu o zi înainte de concurs”, povesteşte deja cu furie în glas, „m-a chemat la biroul lui Ion Corniţă, deputat de Bacău la vremea aia, şi membru în comisia de învă­ţământ a parlamentului. Cum am intrat la el, mi-a zis: «Hai să-ţi prezint lista cu directorii care trebuie să iasă la concurs». Şi începe să-mi citeas­că: la şcoala cutare, va fi cutare, la cutare, cutare. Mă uitam la el de parcă eram lovit de potcoava ca­lului.

L-am ascultat şi pe urmă i-am zis, fireşte, în glumă, «Domnule deputat, ce rost mai are concur­sul, daţi-mi mai bine hârtia să o semnez şi s-a rezol­vat problema». S-a uitat lung la mine şi mi-a răs­puns: «Băi, profesore, dar tu habar n-ai ce înseam­nă democraţie. Democraţie înseamnă să dai con­curs, ai înţeles?». I-am zis pe loc că refuz să parti­cip la o asemenea mascaradă şi cu asta, basta. Am fost demis din funcţia de inspector adjunct. Aşa am înţeles că politicul face ţăndări orice sistem.

Mai târziu, am vorbit cu un bun prieten din inspectorat şi am aflat cum un inspector general face, într-un an, câteva sute de mii de euro, numai din darul primit la concursul de titularizare. Cu asta se ocupă oamenii ăştia. Iar profesorii, odată ajunşi titulari, zic bogdaproste, au un post călduţ până la adânci bătrâneţi. Îşi fac un grup de elevi cu părinţi plăti­tori, adică solvabili, fac meditaţii cu ei, apoi, fi­reşte, la clasă, doar elevii ăştia sunt favorizaţi. Mai sunt printre ei, uneori, şi câţiva care îşi fac treaba bine, însă pentru întregul sistem, ei sunt cantitate neglijabilă şi li se închide imediat gura. Cum să accepte o asemenea lume murdară pe cineva care le arată adevărul?”.

În 2001, i-a apărut ideea orelor filmate. Era con­vins că o asemenea metodă i-ar responsabiliza şi pe elevi să se pregătească mai bine, dar şi pe profesori, să ţină orele la un standard mai ridicat. Credea că asta ar elimina poate măcar o parte din năravurile sistemului, corupţia, mediocritatea.

A făcut un pro­iect uriaş care se numea „Transparenţa actului di­dactic” şi pe care l-a depus la minister, guvern, par­la­ment, preşedinţie. Toată lumea, prieteni, colegi, oameni politici, îi spunea neoficial că e minunat, că un asemenea proiect ar putea salva învăţământul românesc.

Însă nimeni n-avea curajul să promoveze o idee ca asta, aşa ceva ar fi putut clătina un sistem corupt până în măduva oaselor, care hrănea, pe mai multe niveluri, mii şi mii de oameni. În lipsa unui răspuns oficial, s-a apucat să aplice metoda experi­mental, la propriile lui ore. Intra la clasă cu catalo­gul într-o mână şi cu o cameră pe trepied în cealaltă mână. Cu ocazia asta, a început să pună în aplicare un vis mai vechi de-al lui, realizarea unui video-manual, care să cuprindă toate lecţiile filmate.

Lecţia online la care participă sute de elevi din toată ţara

Cei mai mulţi dintre elevi erau încântaţi, părinţii lor la fel, mai ales că era vorba de numeroşi olimpici la matematică, iar orele la clasele lor erau adevărate modele didactice. Singurii nemulţumiţi au fost chiar colegii lui, profesorii. Au început să curgă din par­tea lor reclamaţii la inspectorat, primărie, minister.

Foştii lui colegi de la inspectorat au dat un ordin prin care profesorul Ioan Ursu a fost mutat la altă şcoală, cu o faimă rea şi mulţi elevi-problemă, sperând ca astfel să-i piară cheful să mai filmeze la asemenea clase de golani. N-a fost aşa.

A continuat să filmeze, reuşind şi aici să ridice nivelul unor clase codaşe. Într-una din zile, în 2004, pe când ţinea lecţia filmată la o clasă de a zecea, o fată se ridică şi spune revoltată:

„Domnule profesor, dum­neavoastră sunteţi singurul profesor din şcoală la care mai învăţăm şi noi ceva. La cei­lalţi trebuie să dai bani ca să treci. Iar de la o vreme, nici banii nu mai sunt buni.Ni se cere să plă­tim în natură. Vă spun asta pen­tru că eu am pă­ţit-o”. Toată clasa a a­mu­ţit.

Erau lu­cruri ştiute printre elevi, dar niciodată spuse unui profesor şi mai ales la o oră filmată. „Am fost şocat. Am mers imediat la director şi i-am relatat în­tâmplarea. Nu prea părea surprins. Am cerut să se facă o şedinţă, un consi­liu, să vedem ce pu­tem face, pentru că lucrurile nu pu­teau rămâne aşa. A doua zi, când am deschis calculato­rul, am văzut că fil­marea cu fata fu­sese ştearsă. S-a fă­cut apoi, într-ade­văr, o şedinţă, în care mi s-a adus la cunoştinţă că sunt dat afară din şcoală”.

Războiul profesorului Ursu cu sistemul era des­chis şi căpătase forme din cele mai halucinante. L-au umilit, a fost mutat de la o şcoală la alta, i s-au luat ore, clasele cu elevi buni, până când, în 2007, a fost aruncat într-un liceu profesional, unde i s-au dat doar două clase de-a treisprezecea, cu elevi care nu ştiau nici măcar tabla înmulţirii.

„A fost cum­plit”, îşi aminteşte cu năduf. „Intram la ore cu ca­mera şi filmam tot. De data asta, doar pentru a mă apăra, pentru a avea dovezi că lucrez cu nişte elevi care nu ştiau cât fac doi ori doi. La sfârşitul anului şcolar, am refuzat să le pun note în catalog, iar asta însemna că nu pot intra în examenul de bacalau­reat.

Aşa ceva nu se putea, ar fi fost o minciună şi-un fals. Cum puteam să las să intre în bac ase­me­nea elevi? Făceam cu ei materie de clasa a doua. Şi, credeţi-mă, o făceam cu aceeaşi dăruire. Îmi era milă de ei, voiam să-i ajut. Numai că ei nu înţelegeau asta şi nimeni din şcoala aia nu înţele­gea. Ţin minte că atunci, într-o seară, am primit un telefon de la cabinetul ministrului Hărdău. Am vor­bit chiar cu el, era prietenos, m-a chemat chiar a doua zi la el, să vorbim despre proiectul meu. Eram fericit, am zis că, în sfârşit, se face lumină şi în viaţa mea. A doua zi, la nouă dimineaţa, intram la el în birou.

După câteva vorbe, am aflat pentru ce mă chemase: să-mi interzică să mai filmez orele. I-am spus că eu am crezut că m-a chemat pentru proiect. «Ridici tonul la mine?», mi-a zis furios. «Bine, o să te lucrez eu!». Da, chiar aşa mi-a zis, că o să mă «lucreze». Adică o să-mi vină de hac. M-am dus acolo cu atâta entuziasm şi, când colo, am primit batjocură. M-am întors acasă şi, din mo­mentul acela, zilele mele au fost numărate”.

A urmat un an de chin, în care a fost chemat la tot felul de comisii, la inspectorat, la primăria lui Sechelariu, la minister. Degeaba a făcut memorii pes­te memorii, degeaba a bătut la uşi şi s-a rugat să fie lăsat în pace, degeaba toată presa i-a luat apă­rarea, degeaba a apărut pe la televiziuni, povestind oamenilor tot calvarul. În 2008, într-o zi de primă­vară, a primit un telefon şi a aflat că a fost dat afară din învăţământ.

„S-a crăpat pământul sub mine. Nu puteam să cred că totuşi se va ajunge la aşa ceva. M-au sunat sute de foşti elevi, din ţară şi din străi­nătate, foşti colegi, profesori cu care am rămas prieteni, aflaseră şi nu le venea să creadă. Da, chiar se întâmplase. Soţia mea e tot profesoară. Noi plecam în fiecare dimineaţă împreună de-acasă. Din ziua aia, a ple­cat numai ea”.

O lecţie ca o simfonie

Se uită la ceas, peste un sfert de oră trebuie să apară copiii. Zâmbetul îi luminează din nou chipul. Şterge ta­bla, pregăteşte ca­mera de filmat, cal­culatoarele, şi în timpul ăsta, îmi deapănă povestea lui mai departe. Îmi spune cum în 2008, uşor, uşor, a reuşit să repor­neas­că proiectul lui mult visat, să facă acel video-manual uriaş, care să cu­prindă toată mate­ma­tica, de la clasa întâi până la a do­uă­sprezecea. „Un asemenea video-ma­nual”, îmi ex­pli­că el, „poate face din matema­ti­că o joacă de co­pii. Lecţiile vor fi ca o gură de aer, pentru că ies din tiparul programei şcolare rigide şi pline de in­formaţii inutile”.

Astăzi sunt foarte mulţi elevi în ţară care i-au scris mesaje de mulţumire pentru că au reuşit să înveţe în timp-record după video-ma­nualul lui toată matematica de liceu. Toate lecţiile filmate pentru video-manual sunt şi ore de meditaţii pentru sute de copii din toată ţara care participă online, dar şi pentru elevii din sală. Ore pe care nu ia niciun ban. De când se ocupă şi de albine, se mul­ţumeşte doar cu ce câştigă din vânzarea de miere. Lecţiile de matematică rămân pentru el aceleaşi bucurii care i-au făcut dintotdeauna viaţa mai fru­moasă.

În 2010, a fost chemat la cabinetul minis­trului Daniel Funeriu, pentru o discuţie pe marginea proiectului său despre orele filmate şi despre trans­parenţa actului didactic. Ca urmare a acestei întâl­niri, în anul următor, 2011, acelaşi ministru a pus în aplicare sistemul de supraveghere video a bacalau­rea­tului, sistem care a scos la iveală dezastrul din învăţământul românesc.

Este ora trei fără cinci, copiii încep să apară. Unii din ei se pregătesc pentru olimpiade. Alţii sunt elevi care au venit aici când erau de nota cinci la matematică, iar acum au numai nouă şi zece. Se aşează frumos în bănci, scot caietele din ghiozdane şi aşteaptă cuminţi începerea lecţiei.

Proful porneşte camera la ora trei fix, vine în faţă, la tablă, şi zice zâmbind cu tot chipul: „Bună ziua, dragilor, şi bun găsit la o nouă întâlnire cu proful online. Am bu­curia să vă prezint o nouă lecţie, care sigur o să vă placă foarte mult”. Apoi intră parcă într-o stare de transă, în care creta pare să îi alunece pe tablă pe acor­durile unei simfonii.

(Cătălin APOSTOL)