Rețete cu povești
(prima ediție: joi, 1 iunie)
Autoarea, pe numele ei Doina Ofelia Davidescu, este o colegă mai nouă în Cenaclul ”Ion Luca Caragiale”, care ființează sub egida Asociației Culturale 24 PH Arte. Ne-am îmbogățit cu ea la sfârșitul verii, în anul 2022. În anul următor ne-a făcut surpriza unui premiu I, pentru proza scurtă ”Endorfine”, la Concursul Internațional de Creație Literară, ediția a IV-a, din cadrul Festivalului Internațional de Arte/ Festival 4 Arts ”Dan Iordăchescu”, contribuind astfel, inspirațional, la titlul ultimei antologii a cenaclului, ”Neuroni și Endorfine.” Referindu-se la textele prezente în antologie, Florin Dochia face o descriere succintă a stilului colegei noastre: „Retorica descrierilor este acaparantă, creează iluzia prezenței implicite, cheamă la participare emoțională.” Poate că și cu rețeta de azi se va întâmpla la fel. Citându-l în continuare pe distinsul poet și jurnalist: ”Ce să vrei mai mult?”
”Ocoșul”
”Nu știu dacă ți-am spus… Fac parte din prima generație născută în Muntenia a familiei mele, de nord transilvăneni, din moși strămoși. Prezența pe aceste meleaguri se datorează unei situații oarecum hazlii prin care a trecut tatăl meu. În timpul celui de-al doilea război mondial, pentru că făcuse în perioada liceului planorism amator, a fost încorporat la aviație și a urmat cursurile Școlii de Zbor, primind la scurt timp brevet de pilot și grad militar. Dacă în permisiile fugare se bucura de mare atenție din partea domnișoarelor la balurile de caritate locale, după terminarea războiului, nu mai impresionau nici uniforma, nici gradele. La mare căutare deveniseră domnii studenți, Așa că, după un bal cu capete de domnișoare zulufate, întoarse către alții, și-a luat <zborul> spre București, a dat examen și a devenit student. În vacanțe, când revenea acasă și se mai întâmpla vreun bal, îți dai seama ce <ocoș> (mândru) era!”, deapănă nord transilvăneanca.
Lungi, secrete și sentimentale scrisori de pe front
Dar pe mama Ofeliei autoarei noastre cum a cunoscut-o și cucerit-o?, suntem curioși să aflăm. ”După cinci ani de studii a devenit inginer tehnolog de petrol, s-a căsătorit cu mama, ardeleancă și ea, pe care, în treacăt fie spus, o cunoscuse înainte de a se înrola și o curtase cu lungi, secrete și sentimentale scrisori pe toată durata războiului. Cum rafinăriile erau la Ploiești, au <aterizat> aici cu tot bagajul vocabularului ardelenesc, care, atenuat de anii studenției, se mai regăsea doar în chestiunile casnice, gospodărești”, ne lămurește interlocutoarea noastră. Dintre cei trei copii, doar ea ”a luat urma” tatălui, absolvind aceeași facultate a Institutului de Petrol-Gaze din Ploiești, la o distanță în timp de 33 de ani. ”Se pare că scurta tradiție s-a oprit, fiul meu optând și absolvind Ingineria și Managementul Sistemelor Tehnologice, la Universitatea Politehnică București”.
Zupă, porodici, poprici, gomboți și câte altele
”Iată de ce felurile de mâncare gătite de bunica paternă și de mama aveau denumiri ce vecinilor și cunoștințelor din <Regat> le păreau de neînțeles și de-a dreptul stranii. Eu de abia la școală mi-am dat seama că anumite feluri de mâncare își găseau corespondențe în Muntenia, dar denumirile lor, dacă nu stârneau râsul, erau considerate cel puțin exotice”. Și Ofelia ne dă câteva exemple: Zupă (Supă), Zamă de curechi (Supă de varză), Curechi umplute (Sarmale cu carne). Roșiile erau ”porodici”, ardeii erau ”poprici”, tocana de orez cu ardei și roșii era ”lecso”, un anume fel cu tăiței de casă, era ”de-a luate părgălite”, găluștele cu prune erau ”gomboți”. Și mă opresc ca să nu devin plictisitoare, căci aș putea continua să te uimesc cu alte denumiri nemaiîntâlnite.”
Inspirate foarte mult de ”bucătăria imperială”, în special de cea maghiară, majoritatea preparatelor erau dulci. ”Smântâna era aproape nelipsită. Erau aromate cu pătrunjel și mărar, singura picanterie era poprica iute sau puțin piper.” În meniu nu existau ciorbe acrite cu borș, doar cu ”moare de curechi”, adică zeamă de varză murată, dar și acelea puține. ”O bună parte a rețetelor a fost asimilată cu denumirile originare, unele românizate caraghios.”
Unde ești, copilărie, cu supica ta cu tot?
În acest moment, tonul Ofeliei devine ușor elegiac: ”Dacă demult poveștile bunicii dădeau culoare fără seamăn copilăriei mele, acum când pronunț sau reaud cuvinte ardelenești, de care m-am dezobișnuit destul de greu, le simt ca o mângâiere a oamenilor dragi care nu mai sunt de mult. Dorul mă poartă în fiecare an pe meleagurile iubite.”
Pentru a nu o lăsa pradă tristeții, îi propun să revenim la feluri de mâncare și rețete… Nu se lasă mult îmbiată. ”Singura pe care o refuzam era supa de salată! Felul adorat se numea <supă de vișine> (meggyleves în maghiară). Să nu râzi!… Da, da, vișinele verilor puteau ajunge în prăjitură, dulceață, compot, vișinată, sos la rasolul de vită dar și în supă!”.
După desert, endorfinele
Dar felul ăsta are oareșice virtuți curative?, ne și o întrebăm. ”Nu cred că acest preparat să aibă însușiri și efecte ascunse, în afara vitaminelor și mineralelor conținute de vișine și a gustului delicios (desigur, mai ales pentru ardeleni) dat de adăugarea smântânii, ne lămurește Ofelia și adaugă: ”În mod sigur nu merge cu pălincă înainte! Pot să-ți mai povestesc cum au primit această supă câțiva dintre colegii mei de facultate, într-o zi de început de vară (eram în sesiune), când au trecut pe la mine. Cum era ora prânzului, i-am invitat la masă. În fața supei s-au blocat. <Noi așa ceva n-avem curaj să mâncăm! Poate după felul doi, la desert>. Ceea ce s-a și întâmplat. După șnițelele cu piure de cartofi, au degustat-o cu încântare nedisimulată. Deci de ceva endorfine, la final, tot au avut parte. Cu puțină dezamăgire trebuie să recunosc că și fiul meu tot la desert o preferă, se vede că e doar pe jumătate ardelean. Revenind la rețetă, cam despre așa ceva e vorba”:
Ingrediente folosite pentru 4 porții:
500 g vișine
50 g zahar
10 g amidon sau o linguriță de făină
1 l apă
1 felie lămâie
150 ml smântână
un praf de sare
5 cuișoare
1 baton mic de scorțișoară
½ baton de vanilie
Dacă-i musai, musai!
Preparare. Se spală vișinele, se curăță și se scot sâmburii. Se pun la fiert într-o oală cu apă, se adaugă sarea, batonul de scorțișoară și o jumătate baton de vanilie. Când fierbe se adaugă zahărul, 1 felie de lămâie și se amestecă ușor. După cam 5 minute de fiert la foc mic, se adaugă amidonul sau făina bine amestecată cu smântâna, dar nu înainte de a scoate felia de lămâie, batonul de vanilie și cel de scorțișoară. Se amestecă cu grijă să nu strivim vișinele și se mai fierbe la foc mic 5 minute, sub capac. Se lasă să se răcească. Supa se servește călduță cu o frunză de mentă verde deasupra, ca decor.
”La vară te invit la o degustare! Știu că nu te omori după dulciuri. Aceasta e acrișoară, nu încape refuz. Așa că-i musai!”.
Este imposibil să reziști unei asemenea invitații. Și de ce ai rezista? Tentației de a degusta o delicatesă culinară nemaîncercată până acum i se adaugă farmecul irezistibil al invitatei rubricii noastre. Dar totodată mă încearcă un sentiment de tristețe. Fac repede o socoteală și observ că suntem abia în februarie. Deci mai am de așteptat luni bune până să simt gustul supei ăleia. În aceste clipe, gândul mă duce la un cântec al lui Mihai Constantinescu, pe care l-am ascultat prima dată pe când eram un imberb licean. ”Atuuunci aș vreaa să vinăă din nou vaara”, zicea la refren interpretul, pentru a se întreba, la final: ”De ce doar o dată e vară pe an?”. Chiar așa: De ce doar o dată e vară pe an? Eeeeh…! Nu-mi rămâne decât să mă resemnez și să număr zilele până la coacerea vișinelor.
A consemnat Leonida Corneliu Chifu,
viitor planorist ocoș septuagenar, visând la Ofelia și la supa ei de vișine
