Prietenul Raul Sebastian Baz, poet și matematician, își propune în articolul său cu titlul ”Să râdem cu Filotei Zervakos” desființarea învățăturii de credință a călugărului cu pricina, pe motiv că ar fi fundamentalist, învechit și ridicol. Mai precis, Raul râde de preotul Filotei și nicidecum cu, ceea ce într-adevăr ar fi fost o subtilitate.
Râsul domniei-sale se bazează pe faptul că, în general, n-ar mai fi de spus mare lucru despre credința creștină, că ar cam fi venit momentul să lecturăm exclusiv Noul Testament și că, totuși, cei care au mai spus (comentat) câte ceva în plus, o țin ca gaia-mațu, tot într-o aceeași idee, de unde evoluția inversă, adică ridicolul, dar și anacronismul și repetiția, adică râsul, și nu în ultimul rând plictiseala credincioșiei…în fine, asta în măsura în care, a crede că în ceruri te așteaptă ideea platonică de iubire, poate deveni nespus de plictisitor pentru sufletul tău nemuritor.
Ei, și pentru a nu risca urâtul, sfaturile părintelui Filotei către femei, respectiv să nu se ”sulemenească”, să nu cadă în desfrâu și să nu facă avort, sunt contracarate de Raul Baz cu un argument aeronautic. Mai precis, este vorba de preocuparea legitimă a omenirii de a construi avioane.
Cu alte cuvinte, pentru că Dumnezeu n-a făcut femeile gata date cu ruj, dar nici pe oameni cu aripi, orice îndrăzneală sfătuitoare în privința fardului și a fabricilor de avioane sunt o hulă împotriva Domnului, dacă ar fi să-i dăm crezare călugărului Zervakos.
Totul îmi este permis dar nu totul îmi este de folos, unul e folosul lumesc și cu totul altul cel duhovnicesc, asta pentru că sunt oameni lumești și oameni duhovnicești, deși cu toții în Hristos una suntem, iar de nu, din piatră va face Domnul oameni ai Bisericii ale cărei porți iadul nu le va birui și prin care – ca prin însuși Hristos, unicul întru care merită să ne naștem, să suferim și să murim spre învierea cea de obște – vom trece în împărăția Lui care nu este din lumea aceasta.
Sunt sigur că prietenul Raul, fin matematician, deduce cu ușurință din această minimală teologhisire[1] că Biserica împarte lumea cu rigoare, nu și cu precizie, și că această împărțire se face cu discernământ, iar discernământul este un dar de la Dumnezeu și echivalează cu ceea ce îndeobște numim înțelepciune[2].
Mai mult, Biserica nu obligă pe nimeni să-i asculte sfaturile, drept pentru care cuvintele părintelui Filotei se adresează celor care, ei singuri, vor să se apropie de învățătura părintelui care prin însăși călugăria ce o practică, a ales să se retragă din lume.
Raul Baz este, poate, îngrijorat ca nu cumva, prin aceste sfaturi ale Prea Cuvioșiei sale, părintele Filotei Zervakos, stareț și mare duhovnic al Mănăstirii Loggobardas din Paros, fiu duhovnicesc al Sfântului Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni, să nu îndepărteze credincioșii de Biserică. Grija e justificată până la un punct, dincolo de care noi înșine trebuie să avem și mai mare grijă pentru a rămâne fii ai Bisericii în care ne-am născut prin Botez.
Și pentru ca întru toată această grijă, viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm[3], foarte folositor ar fi, atunci când de la vre-un părinte, cum și prietenului Raul sau nouă înșine ni se întâmplă să primim anumite cuvinte, acestea să ne găsească în deplină cunoștință de cauză.
Dar viața, în toate vremile, ne aduce în ispite pe care nu le mai putem struni, departe fiind atunci de puterea tainică și vindecătoare a necreatelor energii ale lui Dumnezeu, așa încât, multe vorbe de duh, slobozite pentru a fi de folos unora, apar ca neputinciose și de râs altora.
Și s-ar mai impune aici o vorbă cu privire la mereu invocata libertate a omului, la care face apel Biserica, atunci când anunță că nu obligă pe nimeni la ascultare, și anume, acea vorbă cum că rădăcina oricărei ascultări este predica în pustiu[4], lucrare de inițiere în sine și pentru sine a Sfântului Ioan Botezătorul și adânc temei bisericesc.
Anunțul acesta stârnește mereu nevoia unei opoziții, din principiu, față de Biserică. Dar nu e vorba de principii, în general vagi și rezumate la cel clamat și de Biserică, anume libertatea, cât de vulnerabilitatea aparentă – și văzută ca o aroganță – a Bisericii.
Într-adevăr, Biserica e doar aparent vulnerabilă. Detractorii sau indiferenții la cele bisericești cultivă această aparență până când, vorba lui Rilke, încetul cu încetul simți / cum te pătrunde / puțină veșnicie. Clișeele interogative de tipul de unde știu ei?, ce dovezi au? sau cum de se lasă acești oameni păcăliți de preoți? sunt o metodă clasică de a impune imaginea unei Biserici vulnerabile.
Așadar, acel nu obligă evidențiază puterea Bisericii de a-l face pe contestatar să se simtă judecat de Dumnezeu adică tocmai pe cel care cultivă aparența ce în realitate este o putere manifestă și față de care vinovatul simte nevoia să opună rezistență.
Dar, poți opune rezistență față de ceva ce nu ești obligat să urmezi, să faci sau să asculți? Ori asculți și atunci recunoști puterea, ori nu asculți; dacă doar te opui după ce ai ascultat, fără să fii obligat, atunci te alături celor care vor să se mintă că puterea Bisericii e discutabilă.
Cu alte cuvinte puterea Bisericii este la fel de reală ca acela care o contestă. Este chiar o realitate opresivă pentru cel căruia îi spui că Biserica nu obligă pe nimeni la ascultare. În general, acestei afirmații nu i se opune nimeni. Pentru că este ca răspunsul căruia nu i s-a pus nicio întrebare, adică de la sine.
Și este o expresie la care atacatorul nu se raportează niciodată, tocmai pentru a putea să continue colportarea unei aparențe: aparența de nevolnicie a unui Dumnezeu judecător. Cu alte cuvinte, să existe Dumnezeu, dar să fie slab. Doar așa anunțul Bisericii că nu obligă pe nimeni la ascultare poate fi luat în considerație, doar așa nu ne vom mai preface că nu-l auzim.
La fel de adevărat este și că Biserica, prin Duhul Sfânt, mai surprinde printr-o altă caracteristică unică, alături de faptul că nu obligă la ascultare[5], și anume că este formată din oameni care din nimic[6] țin și își mărturisesc credința creștină, poate doar pentru împăcarea lor cu Dumnezeu și cu propriul suflet. E mult?… e puțin? În orice caz, în realitatea imediată chestiunea sufletească echivalează cu nimicul cu care, la rându ei, e echivalată uneori credința. Și dacă, totuși, sufletul se mai face prezent prin suferință ori plăcere, adică mai înseamnă ceva, Dumnezeu oricum e scos din ecuație.
Dimpotrivă, dacă scopul Bisericii este îndumnezeirea omului, adică nimic concret, atunci e bine de știut că nicio altă instituție nu are atâțea susținători cărora să le ofere ”nimic” iar ei să-și declare apartenența. Dar omul e liber și să nu fie creștin, adică să părăsească Biserica și chiar să lupte împotriva ei.
În același timp, venirea de la sine a credinciosului către Biserică, trebuie să recunoaștem, este invidiată de-a dreptul și dintotdeauna. Mai mult, este politizată și statalizată, iar modelul de administrare bisericesc e copiat până-n ziua de azi și mereu recunoscut[7] ca avâd o eficiență de neatins din partea oricărei alte organizații.
Prostia, întunericul, obscurantismul, tradiția, fundamentalismul sunt ”secretele” acestei întreprinderi divino-umane. Precum și stârpirea rujului de pe buzele femeilor. Argumentul ar fi că nu avem aripi, dar zburăm, suntem bolnavi, dar ne vindecăm, deși Dumnezeu nu ne-a făcut zburători și cu o sănătate de neatins și nici pe femei gata rujate.
Revenind la articol, în privința fundamentalismului, nu cred că e cazul. Părintele Filotei doar spune câteva lucruri fundamentale din perspectiva Bisericii, cuvinte absurde pentru cei tentați de erezie. Altfel spus, căsătoria, de pildă, e absurdă din punct de vedere natural. Atunci, de ce pentru Biserică e considerată în firea lucrurilor?
Pentru că abia când căsătoria devine naturală, în absurdul ei, adică în credință, ea poate fi și mântuitoare pentru om. De ce doar astfel e mântuitoare? Pentru că ajunge, în nenaturalul (absurdul) cerut de Biserică, să se modeleze după firescul rațiunii divine creatoare ce stăruie în tot ce este făcut de mâna Domnului (lumea); astfel, căsătoria devine ceva natural doar pentru cei căsătoriți în Biserică.
În acest fel înțelege Biserica întoarcerea la natură. Prin dogmă ca rațiune de a fi a naturii și nu prin natura însăși, adică prin ființă și nu prin existența căzută și trecătoare – ritmică, ciclică și duală – căsătoria devine un model dogmatic pentru transfigurarea mântuitoare a omului, cel creat să poată stăpâni natura nu să se piardă în ea.
Doar din această poziție omul poate schimba lumea, adică omul sfințește locul, pentru că el însuși îndumnezeindu-se, se transformă pe sine și astfel apare absurd în cerințele lui și a noii lui gândiri îndumnezeite. În fapt, el capătă firescul și naturalețea pe care lumea le-a pierdut, chiar dacă în sine Creația întreagă păstrează rațiunea divină.
Cu alte cuvinte, cei care văd legătura dintre un bărbat și o femeie strict natural, invocă natura instinctuală a omului. Pe când Biserica cere adaptarea dogmatică expresă chiar a instinctelor și cu ele începe, așa cum natura e supusă deja prin creație omului, iar omul e supus, prin credință, exigențelor iubirii[8], drept pentru care, această traumă[9], nu poate fi de folos unei ființe fără conștiința sinelui și nici unui om fără conștiința sensului creștin al vieții care este îndumnezeirea[10]…
Unei femei îi dai povața să nu se rujeze numai pentru cazul în care, chiar uzând de machiaj, ar vrea să se naturalizeze dogmatic în cetatea creștină. Desigur, că pentru cineva instinctual ori care doar filosofează pe teme creștine, sfatul este neadecvat, fundamentalist și absurd.
Dar absurdul la vedere al anumitor îndreptări duhovnicești provine din chiar absurdul credinței noastre și a însuși faptului de a crede tocmai pentru că e absurd[11]. Într-o lume a prezentului, în care sucombă trecutul și viitorul, și a progresului cu orice preț[12], faptul că e susținut și încurajat avortul sau prostituția… face să fie absurd tocmai faptul că cineva îți atrage atenția sau, fără să fie vre-o politică de stat, îți interzice de-a dreptul.
Cum adică să ți se interzică, și să mai și vorbească despre asta tot timpul, chiar dacă cine o face își revendică lucrarea de la predica în pustiu, ca în cazul învățăturilor bisericești?
Nu cumva reacția de a condamna un preot, un călugăr sau de a râde cu el și apoi, în multe situații, dincolo de formalism și învechire, de a condamna Biserica pentru că nu ne mai livrează noutăți – când în adevăr nu există altă noutate decât firescul Întrupării în raport cu absurdul morții – zic, nu cumva aceste încontrări sunt efectul faptului că ne simțim judecați de o Putere mai mare decât libertatea noastră de a alege?
Cum adică?… Libertatea de a alege, proprietatea noastră asupra libertății de a alege, nu e limita dincolo de care omul este el însuși? Și efectele acestei libertăți de a alege nu formează limita[13], dincolo de care nu mai e nimic pe lumea asta?
Păi, ce mai poate fi după ce ai de toate, după ce ai învățat, ai muncit, ai devenit matur și vine ziua în care ai puterea să alegi și să faci numai ce vrei tu doar pentru că ai ales?
Ce mai poate fi, după ce te-ai folosit cum ai vrut și în toate felurile de libertatea ta absolută de a alege, cum ar fi zis Ilie Moromete?
Nimic, pentru trup – ceea ce nu aduce prejudicii credinciosului. Nimic, pentru suflet – ceea ce este un lucru grav[14].
[1] Pe care o îndrăznim cu prietenie, căci altfel nu se cade oricând și oricui să filosofeze despre Dumnezeu. (Sfântul Grigore Teologul, Cuvânt despre teologhisire)
[2] A cărei autoritate provine din părtășia înțelepciunii, ca Logos, la crearea lumii (Ioan 1, 3).
[3] Sfânta Liturghie, Ioan Gură de Aur
[4] Teologic, pustiul înseamnă prezența sinelui și a diavolului, cele două entități cărora, ca un începător al credinței, Sf. Ioan Botezătorul li se adresează și care trebuiesc mai întâi înfruntate atunci când ești chemat să-l mărturisești pe Hristos. De aceea orice predică este o predică în pustiul diavolesc și interior al oricăruia dintre noi, ca fiind originara mărturisire a Bisericii și înfruntare a fiecăruia cu sine, în prezența incontestabilă a diavolului prin aceea că suntem născuți în păcat.
[5] Sigur că nici nu poate opri să fie criticată, dar asta arată că, într-un anume fel, Biserica stăruie în inimile oamenilor, independent de rigoarea teologică a afiecăruia.
[6] Mai précis, în urma confruntării cu acel nimic despre care am vorbit: pustiul.
[7] I. L. Caragiale în Lanțul Slăbiciunilor, Moftul Român, 1901, ironizează cu alt temei, dar, implicit, recunoaște buna chiverniseală biericească, prin folosirea numelor treptelor ierarhice ca nume de familie: problema lu’ madam Dăscăleascu e rezolvată de Popeasca, după ce trece pe la Diaconeasca, Iconomeasca, Sachelăreasca, Piscupeasca etc…Firește, a folosi exclusiv materialicește o anume structură duce la erodarea ei, și totuși o structură poate funcționa mai mult cu cât raportarea ei se ridică la niveluri de rațiune a căror perspectivă tinde să devină exclusiv metafizică. La Caragiale metafizica sistemului este slăbiciunea omenească și la fel ca aceasta și sistemul (lanțul) își va fi trăit traiul după ce tânărul va trece de cursul inferior.
[8] A cărei origine fiind trinitară este tainică.
[9] A se citi asceză
[10] Matei 5, 48
[11] Această parafrază la un text al lui Tertulian trebuie explicitată, în sensul că pentru scriitorul bisericesc firescul, naturalul era absurda moarte a Fiului, incredibila moarte, adică absurdul firescului și al naturalului așa cum am ajuns să le percepem, în propria lor decădere până într-acolo încât prin moartea lui Dumnezeu acestea își legitimează naturalețea. Noi, creștinii, credem această absurditate și o vedem, dar o vedem în devenirea ei spre firescul și naturalețea din care a decăzut, și percepem acest firesc abia prin Înviere, ca resurecție a întregii lumi – ceea ce pentru necredincioși este absurdul. ( Papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica sa Fides et Ratio, consideră punerea accentului pe credință o neîncredere față de însușirile naturale ale rațiunii umane. Noi am subliniat aici că orice însușire naturală are o rațiune divină care determină rațiunea umană și o face demnă de încredere. Prima fides…argumentează Petre Țuțea) Se poate spune că noi, creștinii, vedem lumea așa cum se vede, ca pe ceva absurd care prin Înviere își dezvăluie rațiunea divină prin care se poate consolida firescul. Deci sensul lumii este, prin Înviere, de la raționalul abrutizat de păcat, a cărui efect e însăși abrutizarea omului, la rațiunea divină care îndumnezeește lumea și omul.
[12] I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută – Actul III.
[13] Limita lumii se află la centru, Gheorghe Iova.
[14] Parafrază la o concluzie borgesiană.
(Florin M.)
