Scrisoarea Lui Ioan Slavici Catre Constantin Negruzzi
Iubite domnule Negruzzi,
Mă bucur foarte primind știrea că Eminescu este la Iași. Au trecut doi ani de zile de cand i-am pierdut urma. Pe semne a fost si el dus cu expeditia polara. Iti marturisesc apoi ca eu tin foarte tare la Eminescu, nu numai pentru ca el m-a introdus in lumea in care petrec acuma, facandu-ma cunoscut cu d-voastre, dar si pentru altele. Felul gandirei sale ma seduce si nu mai putin ma seduce forma in care se manifesta acest fel. Intre altele sunt foarte preocupat de maestrul meu, – a nimanui limba nu-mi place ca si a lui Eminescu. Imi place precisitatea [!] lui Xenopol; imi place usurinta lui Pantazi Ghica: Eminescu imi pare insa precis ca si unul si usor ca si celalt. Xenopol este trecutul in limba, Pantazi Ghica este prezentul si tocmai atat de extrem unul in trecut ca si celalt in prezent: Eminescu este o combinare din amandoi, o combinare armonioasa a trecutului cu prezentul. Pentru Xenopol limba este muruiala cu care invaleste paretii palatului zidit de cugetarea sa; Pantazi Ghica nu cugeta, ci incarca flori cu furca si le arunca in fata lumii; Eminescu gandeste si formeaza dodata – pentru dansul limba este marmura in care varsa chipul gandirilor sale alese.
Dar sa cunosti pre Eminescu si vei afla un om de felul in care natura nu produce decat in momentele sale de preocupatiune. Parca n-a stiut ce face, cand a facut, si, parandu-i rau mai apoi, incepe a strica fapta sa. Eminescu este dintre acei putini oameni care nu sunt meniti a vietui in societate, pentru ca nu-si afla semeni. Indeobste el este nesuferit pentru ca stie cine este el, stie cine sunt altii, nu-i pasa de o lume pe care trebe s-o despretuiasca si sta ca si o carte deschisa inaintea tuturora. Toate sufletele alese sunt nerezervate si tocmai pentru oamenii comuni lipsa de rezerve a unui suflet ales este nesuferita. Nu ne place sa vedem ca suntem mai prosti decat altii, pentru aceea nu ne intovarasim bucuros cu cei mai cuminti decat noi. Cu atat mai pretioasa aratare este Eminescu pentru noi care nu suntem dintre oamenii cu desavarsire comuni. Ii cercam tocmai pentru comorile ce ni se desfasura in sufletul sau. El este o literatura vie, galerie in care tot momentul se produc noue intrupari a gandirei frumoase. Imi aduc aminte de Rousseau cand exclama in confesiunile sale: „O! ce frumoase lumi s-au ivit si-au disparut in sufletul meu”. Asa este si la Eminescu; si cel putin eu priveam bucuros aceasta viata interna.
Iară pesimistul Eminescu n-afla mai bun loc decat in mijlocul d-voastre. Te rog spune-i sănătate și voie bună de la mine și-i spune că, de când nu ne-am văzut, am gândit foarte adeseori la fraza: „A fi ori a nu fi” […]
Al d-tale devotat
Slavici
I.E. Torouțiu, Studii și documente literare, vol. II, 1932, p. 270-271.
Via Florin Dobre
Editor: Liviu Ioan Manole
