close
Istorie

Secretele steagului de luptă al pandurilor lui Tudor Vladimirescu

Steagul de luptă al pandurilor lui Tudor Vladimirescu a fost păstrat cu sfinţenie de căpitanul Ion Cacaleţeanu, care l-a ascuns după moartea conducătorului Revoluţiei de la 1821. Mai mulţi istorici consideră că ciucurele din vârful steagului este prima dovadă a tricolorului românesc. Steagul de luptă al pandurilor lui Tudor Vladimirescu a intrat în patrimoniul naţional la 17 mai 1882.

Astfel, la 17 mai 1882, în ganizoana Craiova s-a sărbătorit un eveniment istoric: intrarea în patrimoniul naţional a steagului revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Steagul a fost înmânat autorităţilor militare şi civile ale oraşului Craiova de către urmaşul lui Cacaleţeanu Ion, fost căpitan în oştirea revoluţionară de la 1821, în familia căruia s-a păstrat vreme de peste şase decenii valoroasa mărturie.

„Printre cei prezenţi la solemnitate s-a numărat şi academicianul B.P. Haşdeu, delegat din partea ministerului de război cu aducerea la Bucureşti a steagului în vederea arborării lui la festivitatea sărbătoririi independenţei naţionale a României în anul 1882“, nota istoricul Marin Iordache în lucrarea „Tricolorul românesc la steagul Revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu“.

Gheorghe Cacaleţeanu, fost ofiţer în Garda Naţională, fiul căpitanului Ion Cacaleţeanu a rostit un discurs emoţionant, care a fost redat în ziarul Curierul de Târgovişte: „Domnilor comisari, sunt 61 de ani de când cu cea mai mare îngrijire şi veneraţie s-a păstrat în familia mea acest sacru odor, stindardul Domnului Tudor Vladimirescu. După ce, printr-o nefericită şi fatală soartă, eroul nostru naţional căzu sub loviturile asasinilor, steagul său rămase în mâinile unui camarad de arme, căpitanul artileriei sale, răposatul maior Ion Cacaleţeanu, părintele meu. Primind de la bunul şi mult regretatul meu părinte această eroică şi pioaă moştenire, am conservat-o cu religiozitatea iubirii de patrie, cu veneraţiunea ce datorează fiul către cei care l-au crescut, cu speranţa astăzi realizată că modestul cetăţean, care nu putea decât pândi, ca să zic aşa, ora de libertate şi independenţă a naţiei, spre a desfăşura naintea ochilor naţiunei acest mândru simbol“.

În dimineaţa zilei de 27 mai 1821, Tudor Vladimirescu a ridicat tabăra de la Cotroceni şi a plecat cu oştirea sa din Bucureşti din faţa invaziei otomane, cu intenţia de a se retrage în Oltenia, în mănăstirile întărite, unde putea să opună o rezistenţă aprigă. Tudor stabilise cu Bimbaşa Sava să-şi unească forţele şi să atace din mers principala armată turcească ce mînainta spre Bucureşti, dar căptenia eteristă l-a trădat, în înţelegere cu turcii şi a păsărit oraşul. La Goleşti, Tudor a făcut o ultimă încercare de a coopera cu Ipsilanti. „Văzându-se în mâinile unor căpetenii eteriste şi înţelegând bine, în cele din urmă, intenţiile ucigaşe ale acestora, Tudor nu a ezitat să-i înfrunte şi nici să le ascundă soarta ce-i aştepta: în mâinile unor căpetenii eteriste şi înţelegând bine, în cele din urmă, intenţiile ucigaşe ale acestora, Tudor nu a ezitat să-i înfrunte şi nici să le ascundă soarta ce-i aştepta: „La ce vă serveşte să mă omorâţi, căci turcii sunt în ţară şi voi singuri nu o să puteţi niciodată lupta cu ei. Eu unul nu mă tem de moarte căci am ştiut că înainte de a fi ridicat steagul pentru dobândirea drepturilor ţării mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii»“, menţionează în lucrarea sa istoricul Marin Iordache.

Cu puţin timp înaintea plecării sale din tabăra pandurilor, Tudor a lăsat comanda oastei şi steagul acesteia căpitanului Ion Cacaleţeanu. „Tudor Vladimirescu i-a mai încredinţat acestuia sabia şi un inel pe care îl folosea ca pecete, zicându-i: „Păstrează tu această sabie şi acest inel ce-l am de la părinţii mei. Mi le vei înapoia, vrând Dumnezeu, să mai trăiesc, iar de nu ne vom întâlni, păstrează-le ca semn de prieteşug». Sabia lui Tudor a fost păstrată de către Ion Cacaleţeanu şi urmaşii acestuia până în anul 1916, când a fost ridicată de către ocupanţii germani, iar inelul pecete se mai afla în anul 1934 asupra lui Constantin Cacaleţeanu din Craiova, nepot al lui Ion Cacaleţeanu“, notează istoricul în lucrarea sa.

După mişelescul asasinat comis de eterişti, căpitanul Cacaleţeanu i-a întrebat pe panduri despre planul pe care să-l urmeze, iar aceştia au decis că, în lipsa conducătorului, să renunţe la luptă şi să se retragă spre casele lor. „Atunci, căpitanul Cacaleţeanu aplecând în jos steagul oştirii sale l-a sărutat în faţa pandurilor aflaţi în poziţia în genunchi, l-a scos de pe lemn, l-a chitit bine şi înfăşurându-l peste mijloc pe sub cămaşă, l-a acoperit cu o maramă ce-i servea drept cingătoare. După ce a concediat oştirea, a luat o căruţă şi însoţit de şase panduri a trecut Oltul, îndreptându-se spre Ţîmbureştii Doljului. Acolo, la casa părintească din satul natal, în liniştea nopţii, căpitanul pandur asigură steagului o ascunzătoare numai de el ştiută“, se mai menţionează în lucrarea „Tricolorul românesc la steagul Revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu“.

După aproape două decenii, bătrânul căpitan de panduri l-a chemat pe fiul său, presimţind că i se apropie sfârşitul şi i-a înmânat steagul de luptă şi l-a rugat să-l păstreze cu sfinţenie. „După moartea tatălui său, Gheorghe Cacaleţeanu a făcut o nouă ascunzătoare steagului, în dorinţa conservării lui în mai bune condiţii. «Am văzut ascunzătoarea din casă! Am văzut steagul. El este destul de mare, lucrat în mătase albastră, dar, fiind de timp rupt în mai multe bucăţele, graţie domnului general Cerchez, steagul s-a arnjat destul de bine … şi poate dura mult timp. Pe steag se află desenat, cu multă artă, în mijloc Sfânta Treime, la dreapta Sfântul Teodor Tiron – patronul lui Tudor, la stânga Sfântul Gheorghe – patronul armatelor. Sub acestea, vulturul României cu crucea în gură, având pe ambele părţi, scrise aceste versuri:  „Tot norodul românesc Pre tine te proslăvesc; Troiţă de o fiinţă, Trămite-mi ajutorinţă Cu puterea ta cea mare Şi cu braţul tău cel tare, Nădejde de dreptate Acum să am şi eu parte. 1821, Ghenarie 5».  Versurile de pe steag sunt scrise cu litere chirilice aurii şi au fost atribuite episcopului de Argeş, Ilarion, susţinător al revoluţiei şi bun prieten al lui Tudor Vladimirescu. Data înscrisă sub aceste versuri – 1821 ianuarie 5 – reţine atenţia asupra existenţei steagului încă de la începutul marii ridicări la luptă pentru dreptate socială şi naţională. (…) Steagul revoluţiei din 1821 are ca parte componentă un ciucure tricolor, mărturie semnificativă a istoriei tricolorului românesc. Dacă şi alte steaguri medievale posedau ciucuri, ciucurele steagului ridicat de Tudor Vladimirescu şi pandurii său la Padeş în anul 1821 apare cu totul atât ca formă, cât şi ca fond prin coloritul său aparte – roşu, galben şi albastru, adică tocmai culorile tricolorului românesc, simbol naţional al poporului nostru“, arată istoricul Marin Iordache.

Prezenţa tricolorului românesc la steagul lui Tudor Vladimirescu a fost menţionată şi de către Stelian Metzulescu într-o lucrare din anul 1962: „Susţinem că prima dovadă a tricolorului românesc o aflăm de la Tudor Vladimirescu (1821)“. Mai mult decât atât, istoricul Marin Iordache susţine că tricolorul a fost găsit şi pe zidul unei biserici din Braşov la începutul secolului al XIX-lea: „Dacă la 1821, cu 13 ani ani înaintea adoptării lui oficiale, tricolorul românesc exista la steagul lui Tudor Vladimirescu, originea sa se pierde în trecutul îndepărtat al istoriei poporului nostru. Culorile tricolorului au fost scoase la iveală de sub un strat vechi de pictură datând din anul 1808 la Biserica Dîrste-Braşov“.

Istoricul Elena Pălănceanu susţinea în lucrarea „Steaguri în colecţiile Muzeului de Istorie“ că primele manifestări ale tricolorului au apărut chiar din timpul domniei lui Mihai Viteazu: „Rămâne incontestabil faptul că tricolorul a existat ca atare în timpul lui Mihai Viteazu, deoarece îl întâlnim la diplomele de înnobilare acordate de către acesta, atât pe lambrechine, cât şi pe scutul blazoanelor … Folosirea repetată a tricolorului pe blazoanele diplomelor pe care le-a acordat nu poate fi întâmplătoare şi nici lipsită de semnificaţie“.

Alegerea tricolorului aparţine domnitorului Al. Ghica, când steagul tricolor a fost adoptat pentru întâia oară în anul 1834, ca drapel al armatei muntene.

A.D.

Tags : bataliipandurirevolutiesteagul de luptă al pandurilor lui Tudor Vladimirescu

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.