close
Repere

Sensul „gândirii slabe” la Gianni Vattimo

Întreaga filozofie contemporană îşi îndreaptă direcţia analitică asupra conceptelor de Supraom şi Postmodenism. Se poate vorbi despre postmodernism în literatura, în artele plastice, în arhitectură, în ştiinţă şi nu în ultimul rând în filozofie. Lumea postmodernă, scrie Daniel Corbu, „este în viziunea celor mai ascultaţi teoreticieni, una epidermică, flexibilă şi plină de artificii, superficială”.
Gândirea slab㠖 este un concept filosofic ce aparţine filosofului italian Gianni Vattimo. Acest concept, s-ar putea spune, că apare în urma unei cerinţe acute de rezolvare a legitimării şi direcţiei filosofiei contemporane. Odată cu încercările de legitimare a filosofiei contemporane multe cercuri sau multe minţi reprezentative a secolului XX s-au antrenat în această direcţie. Probleme filosofice cum ar fi cele ale dialecticii hegeliene-marxiste sau a metafizicii tari, veritabile, au dus în cele din urmă la naşterea gândirii diferenţei, gândire ce recunoaşte criza gândirii dialectice a filosofiei.
În aceste cercuri sau spaţii mentale, reprezentate de câţiva filosofi de seamă ai conteporaneităţii, se produce, dacă se poate vorbi în această ordine metaforică ce va caracteriza oricum filosofia secolului XXI, ceea ce noi numim astăzi cultura sau mişcarea postmodenităţii. Aşadar, putem avea aici în vedere pe cei mai importanţi analişti ai filosofiei postmoderne. Părerile lor diferă de la unul la celalalt, dar tocmai această diferenţiere duce în cele din urmă la legitimarea conceptului filosofic contemporan.
Astfel, Gianni Vattimo poate vorbi de o ontologie slabă pe marginea precursorilor Nietzsche şi Heidegger, dar şi a hermeneuţilor contemporani, Gadamer, Jauss ori Rorty. Alături de Vattimo în încercarea de a legitima filosofia contemporană şi direcţia acesteia, vorbind chiar de o epistemologie şi de legitimările unor noi modele ale cunoaşterii stă, Jean-Franços Lyotard, urmându-l Francis Fucuyama, autorul ce îşi propune o analiza asupra „sfârşitului istoriei” şi a „ultimului om”, cum se poate observa în lucrarea Sfârşitul istoriei şi ultimul om, unde arată că există două forţe copleşitoare care funcţionează în vadul istoriei omeneşti: „logica ştiinţei moderne” şi „lupta pentru recunoaştere”.
Aceşti câţiva gânditori menţionaţi în această pagină, cu toate divergenţele de metodă în detalii, au în comun ideea că epoca modernităţii s-a încheiat şi că dimensiunile noii lumi sunt puse în alt tip, în care concepte fundamentale precum cele de realitate, istorie, valoare, gândire, artă se modifică esenţial şi o dată cu ele, omul însuşi.
Aceeaşi direcţie o are conceptul lui Gianni Vattimo de gândire slabă. El apare în circumstanţele crizei dialectice şi a diferenţei. Acest concept se anunţă în urma verdictului nietzschean dat modernităţii şi a gândirii heideggeriene despre fiinţă şi Ge-Stell, unde Heidegger, nu în rânduri insistente, vorbeşte de ontologie a declinului şi de o decădere a metafizicii sau chiar de o abandonare a acesteia, dar nu prin depăşire propriu-zisă, ci prin acel Verwindung, care înseamnă mai curând recuperare în urma unei boli, cum scrie însuşi Gianni Vattimo în Sfârşitul modernităţii. Astfel se face simţită nevoia unei „cure de slăbire” a subiectului, care nu mai poate avea pretenţia de spirit absolut, în urma acestei slăbiri, el se istorisizează şi se localizează, devine contextual şi efemer, o entitate „care îşi dizolvă a sa prezenţă-absenţă în reţelele unei societăţi transformate din ce în ce mai mult într-un foarte sensibil organism de comunicare” .
Vattimo în demersul cercetării lui asupra argumentării unei ontologii a declinului aduce în discuţie câteva din momentele ce se fac simţite în ontologia heideggeriană tocmai pentru a arăta sensul slăbirii fiinţei şi posibilitatea direcţiei unei noi ontologii, aceea a slăbirii.
Gianni Vattimo consideră că ştiinţa modernă contribuie la un „destin general de slăbire a fiinţei” . Un teoretician al fenomenului postmodernităţii, român de altfel, consider㠄că principala direcţie în care Gianni Vattimo îşi îndreaptă eforturile”, făcând trimitere la scrierea filosofului „Sfârşitul modernităţii” , „este construirea unei corespondenţe între discuţiile actuale din jurul conceptelor de modernitate şi postmodernitate şi gândirea lui Nietzsche şi Heidegger” .
Verdictul nietzschean dat modernităţii, acela al „morţii lui Dumnezeu”, sau al transevaluării tuturor valorilor, concluzionând cu ideea c㠄nu există stări de fapt, ci doar interpretări”, ne face să înţelegem că el aduce modernităţii o critică vehementă, moment pe care Gianni Vattimo îl numeşte modernitate târzie sau chiar sfârşit al modernităţii.
Pentru Vattimo sfârşitul modernităţii – aşa cum reiese din lucrarea Sfârşitul modernităţii – nu înseamnă că nu mai au loc evenimente, ci că evenimentul nu mai este considerat ca având loc pe o linie unitară a istoriei gândite ca progres unic. Astfel sfârşitul modernităţii este împlinită, post-modernitatea fiind o gândire a pluralităţii, aceasta fiind ea însăţi o formă de slăbire.
Pier Aldo Rovatti aduce la cunoştinţă faptul că gândirea slabă, într-un sens restrâns, înseamn㠄atitudine cunoscătoare” ce pare a avea „moduri sau categorii ale cunoaşterii”, pe de altă parte, Vattimo, după cum ne arată Marin Mincu, consideră că slăbirea vizează mai ales o anumită metodă dialectică, tare, a ideii de progres în general .
Alături de Vattimo, P. A. Rovatti este printre puţinii care admit că în căutarea unui sens ontologic al gândirii slabe, trebuie avut în vedere gândirea lui Nietzsche. Când Nietzsche a spus că omul se duce de-a rostogolul din centru către X, se înţelege că el a anunţat apariţia ultimului om, care depărtându-se de centru, se descoperă şi se apropie în şi de nihilism, de X. În fond, aceasta înseamnă că gândirea forte nu mai poate fi susţinută, fiinţa depărtându-se de centru. Situaţia pe care Nietzsche o vede e caracterizată de posibilitatea pierderii de sine: omul a ajuns dinaintea unei limite. Acest om, conchide Rovatti, este omul compromisului, care a învăţat să convieţuiască cu nimicul .
Un alt aspect al gândirii lui Vattimo este relaţia care se întemeiază cu tradiţia. Se înţelege, tot de la Nietzsche plecând, datorită caracterului critic care se aduce lumii înseşi, că modernitatea intră în conflict cu tradiţia, deoarece tradiţia ca formă de gândire forte, ca metafizică veritabila – cum o numeşte Gadamer în Adevăr şi metod㠖 apără vechile valori, în comparaţie cu atitudinea critică a gândirii noi, ce se vrea a fi o gândire slabă, care critică până şi modernitatea târzie sau post-modernitatea pe sine însăşi, făcând din ea temă de reflexie. Tradiţia – trecutul – pentru gândirea slabă nu mai prezintă un interes, şi nici valoare prin ea (el) însăşi nu mai are, ci este privită din perspectiva viitorului.
Vattimo ne arată că importanţa ideilor filosofice ale unor gânditori ca Nietzsche şi Heidegger constă în faptul „că ne oferă instrumente pentru a înţelege sensul emancipativ al sfârşitului modernităţii şi al ideii despre istorie”. Aşa cum am amintit şi mai sus, pentru Nietzsche, imaginea unei realităţi, ordonate raţional pe baza unui temei (imagine pe care metafizica şi-a făcut-o întotdeauna despre lume), e numai un mit „securizant”, specific unei umanităţi primitive şi barbare . Aceste forme primitive şi barbare se vor, în prisma unui filosof ca Nietzsche, să fie înlocuite cu o formă a realităţii şi istoricităţii, cu înlocuirea unor valori care să le critice pe cele primitive, prin depărtarea de centru către X.
Odată cu finele epocii depăşite, despre care vorbeşte Nietzsche în Ştiinţa veselă, fiinţa poate fi gândită sub semnul novum-ului. Postmodernitatea e abia la început, identificarea fiinţei cu acest novum (pe care Heidegger o vede emblematic exprimată de către noţiunea „voinţă de putere” a lui Nietzsche) continuă să-şi proiecteze umbra asupra noastră, ca şi nihilismul anunţat de cei doi filosofi. Prin acest novum nietzschean, se trădează o slăbire a fiinţei, pe care Heidegger o va găsi într-o ontologie a declinului. Din acest punct de vedere, Vattimo consideră că datorită acestor doctrine, care vin să formeze în mod constructiv condiţia postmodernităţii, se poate vorbi de slăbirea fiinţei.
Nici nihilismul nietzschean, nici cel heideggerian nu privesc numai omul, ci înainte de toate el priveşte fiinţa însăşi. Chiar şi în privinţa conţinuturilor, a modurilor de a se manifesta ale nihilismului, scrie filosoful lui pensiero debole, teza lui Nietzsche şi aceea a lui Heidegger coincide dincolo de divergenţele de abordare teoretică. Astfel, dacă pentru Nietzsche întreg proces al nihilismului se poate rezuma la acel verdict din Ştiinţa voioasă dat modernităţii, cum c㠄Dumnezeu este mort” şi în acelaşi timp la „devalorizarea valorilor supreme”, pentru Heidegger fiinţa se anihilează pe măsură ce se transformă complet în valoare. Totuşi, torinonianul, observă că dacă pentru Nietzsche nihilismul se anunţă, se aşteaptă, se doreşte, în schimb, pentru Heidegger el se găseşte împlinit, ba chiar se caută o depăşire a acestuia. Astfel, însuşi Heidegger se include în istoria împlinirii nihilismului, iar acest nihilism pare să fie chiar el acea gândire ultrametafizică, pe care el însuşi, scrie Vattimo, o caută .
Vattimo consideră că negarea Dumnezeului moralei poate fi citită şi în sensul negării Dumnezeului filosofilor, al metafizicii. Dacă Nietzsche spune doar că Gott ist tot, Vattimo descoperă, percepe în această sintagmă drept o „manifestare a nihilismului”. Dumnezeul filosofilor a murit tocmai c㠄a, terminat-o cu metafizica” .
Felul de a se da al fiinţei, în evenimentul planetar al lui Ge-Stell heideggerian, vine şi confirmă faza împlinirii nihilismului şi consumarea fiinţei în valoare. În intenţiile lui Vattimo, acest eveniment heideggerian vine şi face posibil şi totodată necesar, ca gândirea să-şi dea seama că nihilismul e (unica) noastră chance (vezi Sfârşitul modernităţii).
Un ultim aspect, grav, atins de Vattimo în demersul formării teoriei despre o ontologie slabă e acela precum că o gândire slabă, fiind slabă datorită conţinuturilor ei ontologice, a modului de a concepe fiinţa ori adevărul, se defineşte şi ca o gândire ce nu trebuie să viseze la o altă poziţie a ei, decât la cea în care ea se află deja, adică ea nu are motive de revendicare a suveranităţii.
Criza umanismului, scrie Vattimo, în sensul radical pe care-l capătă la gânditori ca Nietzsche şi Heidegger, dar şi la psihanalişti ca Lacan, se rezolvă probabil printr-o „cură de slăbire a subiectului” pentru a-l face capabil să asculte apelul unei fiinţe ce nu se mai dă în tonul peremptoriu al Grund-ului, sau al gândirii de gândire (vezi Sfârşitul modernităţii).
În ultima operă vattimoniană, fiind vorba despre A crede că mai credem, atunci când filosoful italian vorbeşte despre creştinism şi modernitate, scrie că începuturile polemicile heideggeriene împotriva metafizicii se pot găsi în încercările „apocaliptice” ale criticii existenţialiste din primele decenii ale secolului trecut. Heidegger reflectând asupra rădăcinilor mentalităţii metafizice, în operele ce urmează aşa-zisei „cotituri” a gândirii sale, că acea subiectivitate umană care se vrea a fi apărată contra organizării totale, pregătită şi promovată de către ştiinţa-tehnică este profund complice metafizicii, deoarece crede că va putea face să conteze propriile ei drepturi în numele unei esenţe stabile, încă o dat㠄obiectivă”, ceea ce e doar un alt aspect al lumii esenţelor de la care provine obiectivismul tehnico-ştiinţific.
Pe baza reflecţiilor făcute, în special pe textul Identitate şi diferenţă, în care Heidegger recunoaşte în lumea totală a organizării tehnico-ştiinţifice moderne o posibilă primă vestire a unei noi relaţii – care nu ar fi metafizic㠖 între om şi fiinţă, se poate dezvolta, mărturiseşte Vattimo, interpretarea radical antimetafizică a gândirii lui Heidegger, pe baza căreia filosoful torinonian spune că ia naştere „gândirea slabă”.
Aşadar, în altă ordine de idei postmodernitatea sau lumea postnietzscheană, trebuie să accepte ideea de sfârşit atât al istoriei modernităţii, cât şi a imposibilităţii reîntoarcerii spre centru. Lumea şi metafizica îşi îndreaptă direcţia înspre X, datorită morţii lui Dumnezeu, dar păstrând dreptul rememorării sau reamintirii heideggeriene.
În acest sens se poate vorbi în momentul de faţă despre criza umanismului anunţată de Nietzsche, descoperită de Heidegger şi moştenită de secolul în care trăim. Nihilismul nietzschean sau heideggerian aduc astfel în prim plan al gândirii contemporane problema crizei sau a slăbirii fiinţei, despre care Gianni Vattimo scrie că au continuitate şi legitimare în direcţia filosofiei contemporane.
Vattimo, când îşi expune teoria filosofică a ontologiei slabe, sau când vorbeşte despre postmodernismul în filozofie are în vedere acea depăşire heideggerian㠖 Verwindung deoarece tot ceea ce caracterizează trecutul nu mai are nimic ce să ne spună.
Putem spune în finalul acestui studiu ca pentru G. Vattimo situaţia în care se află epoca noastră este a unei epoci nihiliste, dar, a nihilismului asumat până la capăt. Postmodernitatea, arată G. Vattimo, nu mai consideră adevărul un concept gnoseologic, pentru că el nu mai este întemeiat pe o realitate metafizică stabilă. Supus, ca şi subiectul unei „cure de slăbire”, adevărul devine un concept instrumental de comunicare şi interrelaţie, foarte apropiat de conceptele estetice. Postmodernismul presupune, prin urmare, „o concepţie nonmetafizică despre adevăr, care să-l interpreteze nu atât pornind de la modelul pozitivist al cunoaşterii ştiinţifice, cât […] pornind de la experienţa artei şi de la modelul retoricii”. A fi postmodern înseamn㠖 în gândirea filosofului italian – să accepţi deplin nihilismul construit de Nietzsche şi Heidegger.
Sensul care poate fi dat conceptului de gândire slabă, ce stă la baza filosofiei lui Vattimo poate fi acela al unei „ontologii a declinului” în sens heideggerian sau „mai precis” unul hermeneutic, deoarece filosoful italian „încearcă să ilustreze” gândirea contemporană, postmodernă cu această nouă koiné filosofică ce se prezintă ca singura noastră chance.

Paul Gorban

Tags : „este în viziunea celor mai ascultaţi teoreticieniflexibilă şi plină de artificiiîn arhitecturăîn artele plasticeîn ştiinţă şi nu în ultimul rând în filozofie. Lumea postmodernăÎntreaga filozofie contemporană îşi îndreaptă direcţia analitică asupra conceptelor de Supraom şi Postmodenism. Se poate vorbi despre postmodernism în literaturas-ar putea spunescrie Daniel Corbusuperficială”. Gândirea slab㠖 este un concept filosofic ce aparţine filosofului italian Gianni Vattimo. Acest conceptuna epidermică

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.