Alina Dumitru – la aniversare (II) (n. 30 august 1982, București)
Interviu cu Alina Dumitru, campioană olimpică la judo
(v. și interviul de ieri, 30 august 2021)
Alina Dumitru, sportivă legitimată la CS Petrom Ploiești-Steaua, medaliată de două ori cu bronz la ”mondiale”, multiplă campioană europeană, încununată, luna trecută, cu titlul suprem al categoriei ”48 kg” la Jocurile Olimpice de la Beijing, desemnată de cinci ori ”cel mai bun sportiv al Județului Prahova”, a fost de multe ori invitata jurnaliștilor ploieșteni. Nici de această dată campioana nu a ezitat când a venit vorba să ne acorde un interviu.
Adio ”complex Tani” sau ”Nu mă retrag”
Reporter: A trecut o lună bună de când ai devenit judoka nr.1 a lumii la categoria ”48 kg”. Ți-ai ”revenit” din ”beția succesului?
Alina Dumitru: O, Dumnezeule, a fost extraordinar! Așteptam de patru ani succesul acesta. Adăugați la aceștia alți patru ani în care am sperat la o medalie la precedenta ediție a Jocurilor, cea de la Atena.
R: Îmi mărturiseai în urmă cu un an și jumătate că după Jocurile Olimpice de la Beijing intenționezi să te retragi. Te vei retrage?
A.D.: Nu, nu mă retrag. Nu deocamdată. După acest mare succes, am ajuns la concluzia că am o vârstă care îmi permite să sper la alte succese.
R.: Bănuiam. Mai ales după ce ai scăpat de ”complexul Tani”. Ai dovedit-o, în sfârșit, pe eterna ta adversară invincibilă…
A.D.: Da, am luptat ca de obicei, în semifinale, cu japoneza. Din nou în semifinale. Toți specialiștii știau că adevăratele finale erau între noi, dar figuram mereu pe aceeași parte a tabloului. Învinsa trebuia să lupte, apoi, în finala mică, pentru bronz. Așa am obținut două ”bronzuri” la Mondiale. La fel, Tani a trebuit să se mulțumească doar cu un bronz la Beijing.
Urmează titlul mondial
R.: Acum, că ai ajuns pe cea mai înaltă treaptă, te gândești, poate, că îți lipsește din palmares titlul mondial…
A.D.: Așteptam împlinirea visului de a deveni campioană olimpică. Cât m-am pregătit pentru a-mi îndeplini visul acesta! Cel mai important este că am reușit. Dar și un titlu mondial este binevenit. Contează pentru palmares. Sper să-l obțin la anul.
R.: Cum ai reușit s-o dovedești pe Tani? Pentru că, în finala cu Bermoy, cubaneza, n-ai avut probleme. Ai realizat destul de rapid ippon-ul.
A.D.: Într-adevăr, finala cu Bermoy nu mi-a pus probleme. Am căutat mereu să găsesc soluții pentru a contracara stilul japonezei. Tani a revenit anul trecut, după ce se retrăsese pentru o vreme. Dar înlocuitoarea ei era departe de valoarea dublei campioane olimpice. Japonezii au aruncat-o din nou în luptă pe Tani, care a revenit și m-a învins la Mondialele de la Rio de Janeiro. La Beijing, am bătut-o tactic. În rest, n-am reușit s-o punctez cu nimic.
Tactica piciorului drept
R.: Cum ai procedat?
A.D.: Aveam probleme cu…piciorul drept. Mă postez cu piciorul drept cam în față. Nu reușeam să mi-l retrag în timp util, iar ea mă ”lucra” tocmai la picior. De data asta mi-a reușit. Mă cunoștea foarte bine și acționa foarte rapid. Ea e și micuță de statură și foarte rapidă, într-adevăr, mai rapidă decât mine.
R.: Pe deasupra, e – vizibil – mai voinică.
A.D.: Da, este destul de dezvoltată.
R.: N-ai niciun motiv să nu participi și la ediția din 2012 a Jocurilor, la Londra. În fond vei fi mai mică de vârstă decât este Tani astăzi.
A.D.: Este un drum destul de lung până atunci, mai lung decât până acum. Asta înseamnă multe, enorme sacrificii. Dar merită, dacă ai și satisfacții.
Mercedesul de la Otopeni
R.: Ai fost răsplătită pe măsura realizărilor și a promisiunilor ce ți s-au făcut?
A.D.: Nu cred că vor fi probleme în această privință. Am avut surpriza fantastică să constat că la întoarcerea acasă, pe aeroport, mă aștepta Mercedesul promis de domnul Liviu Luca, președintele sindicaliștilor de la Petrom. Urmează ca, în curând, conducerile ANS, FRJ și clubul Petrom să mă premieze, la rândul lor. Pe 7 noiembrie se va aniversa, la București împlinirea 40 de ani de existență a Federației Române de Judo. Până la acea dată, voi fi recompensată cu tot ce mi s-a promis.
R.: Ești mulțumită de recompense? Oricum, știai prea bine că acestea nu vor fi pe măsura celor pe care le primesc fotbaliștii.
A.D.: Foarte mulțumită, n-am ce să zic.
R.: Așadar, a meritat tot acest șir de sacrificii?
A.D.: Normal. Au fost și bune și rele. Am adunat cinci titluri de campioană europeană și cele două medalii de bronz la Mondiale. Acestea mi-au mai alinat suferința pricinuită de ratarea unei medalii la Jocurile Olimpice de la Atema, cu patru secunde înaintea încheierii finalei mici. Nici un succes de-al meu nu se compară cu titlul de la Beijing.
Despre altfel de lacrimi
R.: Îmi mai mărturiseai, anul trecut, că ”și azi mai plâng când îmi amintesc de Atena”. Mai plângi?
A.D.: Mai puțin. După ce am obținut titlul olimpic, mi-a mai trecut. Așa a fost să fie. Acum, cred că e mai bine așa. Dacă aș fi câștigat o medalie la Atena, poate că n-aș mai fi triumfat la Beijing. N-am apucat să-mi revăd partidele disputate în China. Poate că dacă le voi revedea, mă voi lăsa purtată iar de acele sentimente (sunt o sentimentală) care răbufnesc ori de câte ori urmăresc câte o partidă de-a mea. Și de această dată îmi vor da sigur lacrimile, dar de bucurie.
R.: S-a mai spus că titlul tău, obținut în ”uvertură”, în prima zi a Jocurilor, îi va impulsiona pe ceilalți sportivi români. Crezi că s-a întâmplat așa?
A.D.: N-aș putea să vă răspund la această întrebare. Consider că patru medalii de aur în contul delegației noastre reprezintă un rezultat bun. Am constatat doar că am obținut medalii la unele discipline sau probe la care ne așteptam mai puțin, și am ratat altele, considerate sigure.
”Frumușica”
R.: Ți se mai spune ”Frumușica”. Îți convine porecla?
A.D.: Nu mă deranjează.
R.: Mai ales că ți se spune așa nu pentru că nu ai fi pe deplin frumoasă…
A.D.: Cred că știu ce vreți să spuneți. Diminutivul este în legătură cu statura mea.
R.: Mignonă. La 48 de kg…
A.D.: E potrivit apelativul. Îmi pare tandru, gingaș.
R.: În fapt, ești o fată frumoasă. Mă întreb: dacă ai fi evoluat la ”78 kg”, cum ți-ar fi spus?
A.D.: ????
Recunoștință
R.: Ce ai dori să mai spui, acum spre final?
A.D.: Că trebuie să le mulțumesc din suflet celor care au fost alături de mine și la bine și la rău și m-au sprijinit. În primul rând, domnilor Liviu Luca, președintele FRJ, Florin Bercean, antrenorul lotului național feminin (care este un ”infatigabil”, cum îl califică Ioana Aluaș, buna mea prietenă de la lotul național, Marius Vizer, președintele Federației Mondiale, Constantin Savu, secretar general al FRJ și președinte al CS Petrom Ploiești, părinților mei și colegelor de la lotul național. Tuturor un sărut din partea mea și multă recunoștință!
R.: Apropo, acum te cunoaște cam tot poporul. Ai simțit vreo schimbare în atitudinea celor din jur după ce ai repurtat acest mare succes?
A.D.: Mulți mă apreciau și înainte. Simt acum că oamenii s-au apropiat mai mult de mine, că sunt mai respectată. Parcă nu erau, totuși, chiar atât de atenți cu mine. Simt că mă percep altfel.
Promisiunea ”celui mai bun”
R.: Țin să închei prin a-ți mulțumi pentru tot, în numele meu, al familiei mele și colegilor de redacție. Titlul olimpic obținut de tine m-a bucurat cel mai mult, mai ales pentru că am avut ocazia să te cunosc îndeaproape. Cred că nu există sportiv despre care să fi scris mai mult în ultimii ani.
A.D.: Știu, și vă mulțumesc din toată inima. Și asta contează pentru mine, să știți!
R.: Dacă nu se va mai ivi un alt prilej, ne vom întâlni la sfârșit de an, când se vor decerna premiile pentru cei mai buni sportivi prahoveni ai anului. Vei fi pentru a cincea sau a șasea oară ”cel mai bun”.
A.D.: Abia aștept să mă întâlnesc iar cu iubitorii de sport din Prahova. Știu că s-au bucurat enorm de această victorie a mea. Promit să le ofer și alte satisfacții.
P.S.: Într-adevăr, Alina s-a ținut de cuvânt și ne-a oferit și alte satisfacții. Cea mai mare a constituit-o medalia de argint obținută patru ani mai târziu, la Jocurile Olimpice de la Londra (2012).
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
