Interviu cu Vasile Paraschiv, fondatorul SLOMR
Disidentul și opozantul regimului politic al lui Ceaușescu, Vasile Paraschiv (n. 3 aprilie 1928), a fost, în tinerețe, simpatizant al PSD, al cărui lider era Titel Petrescu. Disidentul suferea pentru faptul că ”Alexandru Athanasiu a vândut partidul PDSR-ului, care și-a însușit apoi titulatura PSD”. La 8 martie 1978, ”înaintea lui Lech Walensa”, a citit, în cadrul unei ședințe oficiale de sindicat, declarația de înființare a primului sindicat liber din România, SLOMR. Vasile Paraschiv a fost unul dintre cei mai îndârjiți opozanți ai regimului comunist instalat în România, fapt pentru care a fost supus tuturor rafinatelor torturi securisto-comuniste. El vrea să participle ”la lupta comună împotriva comuniștilor, care și astăzi se află la putere. Voi continua până când va avea loc în România procesul comunismului”, avertiza Paraschiv. Războiul lui Paraschiv s-a încheiat doar odată cu decesul său (4 februarie 2011).
Războiul lui Paraschiv
Reporter: De ce ați părăsit Partidul Comunist? Cum de ați trădat cauza?
Vasile Paraschiv: Pe la jumătatea anilor ’60, eu am ajuns la concluzia că partidul m-a înșelat când m-a atras în rândurile sale, în noiembrie 1946, ca de altfel pe întregul popor român, cu promisiuni și lozinci demagogice, mincinoase. De aceea, primul lucru la care m-am gândit și pe care l-am și făcut a fost să nu-l mai sprijin: nici politic, nici financiar, sub formă de cotizații lunare. Hotărârea mea fiind luată, am anunțat în mod public și oficial, într-o ședință de alegeri de partid – din noiembrie 1968, care a avut loc la Combinatul Petrochimic Brazi, unde lucram ca muncitor în cadrul secției A.T.M. -, că nu vreau să mai fiu membru al acestui partid și mă retrag din rândurile lui, pentru că el încalcă flagrant Constituția și legile țării și a întors spatele muncitorilor. Am făcut acest lucru în mod public, ca să vadă și să audă toți colegii mei de partid și să facă și ei la fel.
R.: Câți colegi de partid v-au urmat?
V.P.: Din păcate, nimeni. Nu pentru că dezavuau ce am făcut eu, ci pentru că le era frică. Ei nu erau dispuși să-și pericliteze cariera profesională și traiul de zi cu zi pentru cauza și interesele altora, în fond ale poporului nostru. Eu nu am gândit ca ei, deși aveam și eu familie, o soție și trei copii, pe care îi iubeam și îi iubesc. Soția și copiii reprezintă tot ce am mai scump în viață, dar când este vorba de popor, de cauza și interesele lui, nu mă mai gândesc în primul rând la familie și nici la copii. M-am aruncat singur împotriva dictaturii comuniste din România, ca un soldat în război, fără să mă gândesc dacă voi scăpa sau nu cu viață.
11 propuneri
R.: Cum a reacționat partidul?
V.P.: După această decizie, partidul nu a trecut cu vederea fapta mea și, la 28 iulie 1969, pentru prima dată în viață, am fost arestat. Faptul s-a petrecut la locul meu de muncă, din cadrul Combinatului Petrochimic Brazi. Am fost ridicat din mijlocul colegilor și internat cu forța la spitalul de nebuni din Urlați, județul Prahova, ca să mă intimideze și să mă facă să renunț la luptă în viitor, dar nu m-am lăsat intimidat și nu am renunțat la luptă, ba din contră. La 3 martie 1971, am trimis comitetului Central al PCR și Uniunii Generale a Sindicatelor din România (UGSR) o scrisoare cu 11 propuneri care prevedeau toate drepturile și libertățile democratice pe care le au sindicatele în țările libere – dacă se urmărește în mod sincer liberalizarea vieții noastre sindicale – și am cerut ca aceste propuneri să fie puse în discuția congresului sindicatelor, care era programat pentru luna aprilie 1971, să fie aprobate și aplicate în practică.
R.: V-au răspuns?
V.P.: Răspunsul a fost o nouă arestare și internarea mea în spitalul de nebuni de la Voila.
”M-au arestat acasă la Paul Goma”
R.: Știm că ați fost unul dintre puținii care au aderat la Mișcarea lui Paul Goma, din 1977…
V.P.: Mai întâi, în decembrie 1976, am redactat, împreună cu prietenul meu din București, Alexandru Ungureanu, o scrisoare pe care am trimis-o la Europa Liberă. O copie a acestei scrisori a căzut în mâna Securității. A doua zi, am fost din nou arestat și internat cu forța la spitalul de nebuni din Voila. În februarie 1977, am aderat la Mișcarea Goma și am semnat scrisoarea sa deschisă, adresată Conferinței Post-Helsinki de la Belgrad. Securitatea m-a arestat chiar în locuința scriitorului Paul Goma, în ziua de 5 aprilie 1977, și m-a dus la sediul Miliției București, cartierul Drumul Taberei, unde mi s-a cerut să dau o declarație în care să precizez că îmi retractez semnătura pusă pe scrisoarea lui Paul Goma. Am refuzat să dau o declarație împotriva conștiinței mele.
După Urlați și Voila, Săpoca…
R.: Cum v-au tratat ”băieții”?
V.P.: Am fost lovit cu pumnii, în față și în stomac, până mi-am pierdut cunoștința și am căzut. După ora 1 noaptea, m-au transportat cu mașina la sediul Securității din Ploiești, iar a doua zi, din nou la un spital de nebuni, cel de la Săpoca, județul Buzău. Dacă la sediul Miliției din București am văzut moartea cu ochii, în mâinile ofițerilor de Securitate, în Spitalul Săpoca, secția ”2”, am văzut iadul pe pământ… Aici, unealta Securității, directorul acestui spital, doctor Anton Nicolau, mi-a făcut pentru prima dată tratament medical obligatoriu, cu scopul de a mă duce în aceeași stare în care se aflau ceilalți bolnavi incurabili. Dar mulțumită lui Dumnezeu, care mi-a dat ideea să pun sub limbă cele șapte, opt pastile pe care mi le administraseră cele două asistente și apoi să le arunc în WC, am ieșit de la Săpoca, după 45 de zile, tot așa cum am intrat și sunt și în prezent.
R.: Ce a urmat după Săpoca?
V.P.: La 5 august 1977, am fost trimis obligatoriu la adunarea generală a oamenilor muncii de la IAMC Otopeni, unde lucram ca muncitor, dar directorul acestei instituții, Antonescu Nedelcu, mi-a spus să părăsesc neapărat sala de ședințe. L-am întrebat de ce, dar el mi-a spus să ies imediat afară. Atunci i-am spus că refuz să părăsesc sala, deoarece am venit la adunarea generală a oamenilor muncii, și numai ea are acest drept, să mă dea afară, dacă are motive temeinice, pentru că eu sunt membru al acestui colectiv de muncă și am dreptul să particip la dezbaterea problemelor din fabrică. Atunci directorul a cerut președintelui de sindicat – Ionescu se numea, care se afla alături de el la masa prezidiului – să ”pună la vot”. Acesta a executat ordinul și nimeni nu a ridicat mâna. Tov Antonescu, enervat că nu l-a sprijinit nimeni în adunarea generală, s-a dat jos de la masa prezidiului, a venit la mine, în fundul sălii, mi-a dat cu putere o palmă pe obrazul stâng și m-a îmbrâncit cu forța afară pe ușă. Dându-mi seama în acel moment de pericolul la care m-aș fi expus dacă l-aș fi lovit și eu pe el, am plecat acasă, convins fiind că va veni odată ziua când mi se va face dreptate și în acest caz.
R.: Ați revenit la lucru?
V.P.: Aceasta a fost picătura care a umplu paharul răbdării și m-a determinat să cer pașaport și să plec în Occident, dar nu definitiv, ci doar ca să pot vorbi în mod liber acolo, să arăt Occidentului cum muncesc și cum trăiesc muncitorii din România, lipsiți complet de toate drepturile și libertățile democratice, să mă supun examenului unei comisii care să stabilească dacă faptele pe care le-am săvârșit sunt sau nu lipsite de discernământ și să iau legătura cu sindicatele franceze. Acesta a fost planul cu care am plecat în Occident, în noiembrie 1977, și pe care l-am îndeplinit în întregime. Am cerut pașaport și Securitatea mi l-a dat în 24 de ore, crezând că eu sunt ca ceilalți cetățeni care cer pașaport pentru a face – chipurile – o excursie în Occident, apoi nu se mai întorc și cer întregirea familiei acolo.
Paris ‘78
R.: Cum a fost la Paris?
V.P.: Ajuns la Paris, am susținut două conferințe de presă: una în 6 februarie 1978, pe tema utilizării psihiatriei în România ca armă de represiune politică, și a doua, la 18 aprilie 1978, pe problema sindicală, unde am cerut, în mod public, tuturor organizațiilor sindicale din Franța și din Europa Occidentală să sprijine muncitorii din spatele Cortineri de Fier în organizarea de sindicate libere în țările lor. Între timp, am acordat mai multe interviuri presei franceze și străine, posturilor de radio Europa Liberă, Vocea Americii, BBC, Deutsche Welle și altora, în care am arătat viața grea din țara noastră și lipsa totală de drepturi și libertăți democratice. Apoi, m-am supus unei comisii medicale formate din opt medici psihiatri de renume mondial care mi-au eliberat o scrisoare pe care pot să v-o arăt și dvs., în original, care atesta faptul că nu am problem psihice. La 27 aprilie 1978, m-au urcat în tren și am părăsit Parisul, plecând acasă. La invitația directorului de atunci al postului de radio Europa Liberă, Noël Bernard, m-am oprit la München pentru 24 de ore și am făcut o vizită la sediul postului, unde am acordat un interviu difuzat în acea seară. A doua zi, m-am urcat în tren și mi-am continuat călătoria spre casă. Când am ajuns la granița Curtici, am fost dat jos din tren cu forța și urcat în altul care mergea în sens invers, fiind expulzat din țară la data de de 30 aprilie 1978. Ajuns la Viena, am anunțat Europa Liberă și pe cunoscuții mei din Franța de cele întâmplate. Aceștia au anunțat sindicatele franceze, care, la rândul lor, au anunțat organizațiile sindicale internaționale, și toate au început un bombardament cu scrisori și telegrame de protest la Ceaușescu și la UGSR.
La concurență cu Lech Walensa
R.: Cum a reacționat ”cel mai iubit fiu al poporului”? Cum ați reacționat dvs. la reacția lui?
V.P.: În urma presiunilor internaționale, Ceaușescu a dat dispoziție să mi se permită să intru în țară și, la 9 iulie 1978, am sosit acasă și mi-am început activitatea profesională, dar nu la IAMC Otopeni, căci directorul Antonescu Nedelcu îmi desfăcuse contractul de muncă din ordinul Securității, pentru absențe nemotivate, ci la Ploiești, la ”Amplo”, unde odată cu activitatea profesională mi-am început și activitatea politică pentru crearea de sindicate libere în România. Astfel, la 8 martie 1979, în cadrul unei ședințe oficiale de sindicat, am dat citire declarației de înființare a primului sindicat liber din România, SLOMR. În cursul lunii iulie 1979, șeful meu direct, maistrul Iosif Dumitru, care era în același timp și secretarul organizației de partid, m-a chemat la biroul lui și mi-a spus să nu mai discut cu muncitorii prin fabrică probleme politice, adică despre SLOMR.
Canaliile
R.: Ce i-ați răspuns?
V.P.: I-am răspuns că nu execut ordinele lui politice, pentru că eu nu sunt membru al PCR. El l-a anunțat pe directorul intreprinderii, inginer Teleasă Mihai, și pe secretarul de partid pe fabric, Voicilă Ion. Aceștia au anunțat Securitatea despre atitudinea mea. La 28 iulie 1979, la ora 15,30, am fost răpit pe când ieșeam de la serviciu, pentru prima dată de pe stradă, de patru ofițeri tineri, urcat cu forța într-o mașină Dacia și dus în pădurea Păulești, de lângă Ploiești. Acolo m-au torturat și maltratat în mod bestial, până mi-am pierdut cunoștința, după care m-au abandonat, lăsându-mă, mai mult mort decât viu, în mijlocul pădurii, pe o ”saltea” de frunze.
(Sfârșitul primei părți. Continuarea în ediția de mâine)
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
