IN MEMORIAM
Nicolae Boaru (28 decembrie 1949-9 octombrie 2013)
Interviu cu Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” Ploiești
Acest interviu a fost realizat în decembrie 2007, după o vizită a directorului Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” de atunci, prof. Nicolae Boaru. Consemnam atunci că Nicolae Boaru s-a întors recent de la Chișinău, unde a asistat, ”cu emoție”, la sărbătorile consacrate marelui cărturar român Nicolae Iorga și Zilei Naționale a României. Profesorul a văzut cum se cânta ”cu drag și spontan” cântece populare românești, cum se intonează imnul, ”fără semințe în gură”, și cum se încinge hora cu reală și curată spontaneitate. Dar Nicolae Boaru se arată a fi și un sever judecător al realităților din Moldova transpruteană.
Despre adevărata față a locului
Reporter: Iar ați trecut Prutul. De astă dată, ce v-a mânat spre Moldova transpruteană?
Nicolae Boaru: Am putut să verific a nu știu câta oară caracterul lacunar sau distorsionat, uneori tendențios al relatărilor din mass-media românească – chipurile, ”de la fața locului” – , adică de la Chișinău. Reieșea că, vorba unei glume de altădată, ”fața locului e… tumefiată”, că, vezi Doamne, numai noi știm să sărbătorim așa cum trebuie Ziua Națională, că în alte părți e deturnată, dirijată… Nimic mai fals, nimic mai pocit. N-a fost doar o singură sărbătorire, nu a fost nimic monopolizat, confiscat pentru slăvire de sine sau utilizare electorală. Când ai zi națională Ziua Limbii Române, cum au ei, atunci nu poți să fii judecat ușor în țara cârcotașilor, a Vacanței Mari și deriziunii generalizate și maculante.
R.: Referiți-vă la emoțiile trăite la Chișinău!
N.B.: Am asistat, într-adevăr, cu emoție, la emoționantele și emoționatele lor întâlniri, organizate de Nicolae Dabija, Ununea Scriitorilor, de diverse organisme democrate. La Uniunea Scriitorilor, manifestările au avut loc într-o sală de 500 de locuri, înțesată. Am stat în picioare, pe o margine. S-a sărbătorit 1 Decembrie fără intenția ca, prin ricoșeu, să se lovească în Putin sau Voronin. Nu am auzit nicio clipă denominația artificială de Republica Moldova, ci tot timpul referiri sinonimice la o provincie românească îndepărtată arbitrar, periculos și fără mari șanse de durată. Speranța reîntregirii mi s-a părut mai vie dincolo decât e râvnită acum pe malurile Dâmboviței vicioase și de către o populație aflată într-un marasm consumist.
Între Brașov și Vladivostok sau ”moldovița” românească
R.: Păcat doar că e sărăcie mare…
N.B.: Și ei se confruntă cu sărăcia, nici acolo problema exodului muncitorilor nu e mai puțin dureroasă, dar se vorbește mai peste tot în limba română, chiar dacă unii din zonă o numesc moldovenească sau ”moldoviță”.
R.: Voronin nu spumegă?
N.B.: Iar trufia rușilor s-a dezumflat demult. Alergia față de stupida aroganță mitocănească antiromânească a lui Voronin e articulată tare, cu adjective incriminante de mai toți românii de acolo. Alături de pledoaria pro-unionistă și filoromânească, impunerea călăuzirii pro-Europa s-a detașat ca o urgență, ca imperativ. Peste tot am auzit, cu minime diferențieri stilistice, propoziția ”drumul, nu trece pe la Vladivostok, ci pe la București, Brașov, Arad”.
”Generozitate”
R.: Cum reacționează Moscova?
N.B.: Deja, încă un lucru pe care l-am verificat de auditu, rușii sau rusofolii – pentru că rusofoni au fost obligați să fie – sunt îndemnați să beneficieze de ”generozitatea” fratelui mai mare moscovit, care le acordă rapid și necondioționat cetățenie rusă. La noi, nemții, evreii, șvabii au cerut și au obținut pașapoarte de plecare în Germania sau în Israel. Amărâții fără nicio tradiție, aduși după 1812 din fundul Siberiei, toți acei alcoolici, toate acele sărăcii fără adăpost și de pripas cu care a fost colonizată Moldova transpruteană la începutul secolului al XIX-lea de ce nu se reîntorc la baștina, cimitirele și vetrele de tradiție și cult ale strămoșilor lor? Nu țipă în ei glasul sângelui?
”Alcoolul – plaga terifiantă a masculinității și a lucidității slave”
R.: Spuneți: ”toți acei alcoolici”. Cât de mult beau rușii? Într-un codex din secolul al XII-lea, se spune că țarul Vladimir, cel care a hotărât, în secolul al X-lea, să-i aducă pe toți locuitorii răspândiți pe teritoriul Rusiei la o singură religie, în scopul unificării statale, a optat – după ce s-a consultat cu reprezentanți ai mai multor religii și confesiuni – pentru creștinismul ortodox, întrucât acesta era mai permisiv în privința accesului la băutură, spre deosebire de islamism, spre pildă, unde nici vorbă de așa ceva. Glumeții (printre ei se numără și unii cronicari) spun că a fost o opțiune pentru votcă, mai degrabă, decât pentru creștinism.
N.B.: Alcoolul, plaga terifiantă a masculinității și a lucidității slave (împotriva căreia Guvernul de la Moscova vrea să adopte măsuri mai mult decât severe, marțiale), le-a obnubilat și sentimentul organic al originilor lor. Se simte imediat reacția rușilor – nu a rusofonilor – față de câștigul evident al limbii române. Se poate vorbi chiar de o… anxietate a acestora, chipurile moștenitori ai unui mare imperiu, la vederea și, mai ales, la auzirea unui idiom, cel românesc în speță, pe care îl considerau inferior (sau unul printre alte idiomuri ale unor etnii conlocuitoare). Vă închipuiți ce reacție de ”bucurie” îi cuprinde pe toți acești nostalgici de lățiri țariste… Lecția contemporaneității este univocă și dură: ori spre o democrație de tip european, ori spre colectivismele (din ce în ce mai improbabile) ale unui ”goșism” aproape imposibil azi, într-o Moscovă disputată de pulsiuni contrarii și care se balansează periculos între țarismul putinian și mafiotismul cel mai pernicios.
Întortocheatele căi ale iubirii
R.: Cum ați găsit ”sufletul slav”?
N.B.: Din păcate, marile bunuri de export ale Rusiei clasice – cultură uriașă și ”sufletul slav” – nu mai sunt de găsit nici măcar ca o ”rara avis” în întortocherea de labirint a culiselor uluitoarei sete de putere kaghebiste, iar Voronin, unealta de otreapă a militarocrației moscovito-transnistrene, reprezintă o ultimă, grotescă, mahalagescă învârtoșare a unei senectuți politice și de sistem pândită iminent de finalul lăzii de gunoi.
R.: Că tot sunteți optimist în privința viitorului comun european al României și Moldovei transprutene și pentru că ne aflăm la sfârșit de an, hai să încheiem cu o glumă! Spuneți-ne o glumă pe care ați auzit-o la Chișinău!
N.B.: Am reținut o anecdotă amară pe care o spunea un țăran, nu un intelectal cu ștaif. Amărăciunea snoavei echivala cu aceea a unui medicament sau a unei treziri. Iat-o: ”– Măi, Ioane, tu ești român?”/”– Nu, eu sunt moldovean”./”- Îi iubești pe români?/”- Nu, deloc”./”- Dar pe ruși?”/”- Pe ruși îi iubesc”./”- Dar ce ai cu românii, ce ți-au făcut?”/”- L-au bătut pe tata, la palmă, cu linia, la școală, în 1937”./”- Dar unde e tatăl tău acum?”/”L-au împușcat rușii, în 1947”.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
