„Splendorile” esenţiale

În amintirea lui Grigore Constantinescu
Un an de la decesul muzicologului (n. 5 decembrie 1938 – d. 20 ianuarie 2020) 

Grigore Constantinescu se numără printre cei mai importanți profesori și muzicologi pe care i-a cunoscut lumea muzicală românească.
În urmă cu puțini ani, am susținut – sub coordonarea prof. univ. dr. Sanda Hârlav Maistorovici – o lucrare de disertație la Universitatea ”Valahia” Târgoviște cu tema ”Grigore Constantinescu – Muzicologul romantic”. Rândurile următoare reprezintă un fragment din lucrare. 

”Crescusem eu nițel mai mare, aveam 12-13 ani când am văzut ”Madame Butterfly” de Puccini, care m-a impresionat puternic. Am început să merg la operă. Eram încurajat de părinți, dar și de dirijorul și compozitorul Alfred Alessandrescu, care mă lua cu el la repetiții de spectacole pe scena Operei Române din București. Toate acestea  până când am devenit un tânăr care frecventa constant spectacolele de operă. Iubeam din ce în ce mai mult opera, care a  devenit o  pasiune, o  pasiune pe care mi-o  întrețineam   prin audiții și prin urmărirea spectacolelor.  Mai   târziu,   am   dorit   ca   prin   ”Splendorile   operei”   să   valorific   experiența dobândită, să realizez un tablou cât mai cuprinzător asupra fenomenului și să ofer publicului și cititorilor un ghid util prin lumea operei”. (Din interviul nepublicat oferit autorului – septembrie 2018)

Hotărât lucru, Grigore Constantinescu respiră operă. Oricât ar scrie despre acest gen muzical, nu i se pare destul. Cu un interes mereu resuscitat şi pentru a-l apropia pe cititor şi pe meloman cât mai mult de lumea teatrului liric, utilizează o varietate de criterii compoziționale și de soluţii în modul de alcătuire a lucrărilor sale, până când lucrurile ajung la „locurile lor naturale”. Afirmam undeva că melodia, opera şi perioada romantică a muzicii sunt pasiunile sale, pentru că ţin de o dispoziţie afectivă. Aş spune acum că de o aptitudine a sufletului său.

De-a lungul vieții sale publicistice, muzicologul a mai editat ghiduri, dicţionare şi „istorii”, cum ar fi ghidurile de operă şi de balet (acestea în colaborare), o „Istorie a operei în date”, o alta a „muzicii în paşi de dans”, iar apoi „Spendorile operei. Dicţionar de teatru liric”, ajuns la cea de-a patra ediție. Prilejul unei jubilaţii pentru muzicolog, care constată rezistenţa operei, chiar dacă “tăria” convenţiei fondatoare îi este pusă continuu la încercare.

Semnează un „Cuvânt înainte” unde expune consideraţii de maximă generalitate. Autorul ne poartă de-a lungul a patru secole de operă (una dintre lucrările sale poartă acest titlu), în care ne dezvăluie temeiurile istorice și artistice ale genului, pornind din perioada târzie a Renaşterii (pragul dintre secolele al XVI-lea și al XVII-lea) până în zilele noastre.
Grigore Constantinescu ”urzește” o țesătură fină. Realizează tablouri sinoptice, act cu act, ale operelor. Faptul este de reală utilitate. Cei mai vârstnici ne amintim că, într-o vreme, se editau, la preţuri foarte accesibile, librete din opere. Probabil din lipsă de solicitanţi, obiceiul s-a pierdut. Dar cei care vor să se apropie de genul muzical respectiv pot utiliza dicţionarul lui Grigore Constantinescu, care găseşte o “scurtătură”: ne prezintă libretele operelor în formă rezumativă, realizând succinte „reconstrucţii” dramatice. Recompune, cu talent şi acribie, personajele şi întâmplările.

Muzicologul rânduiește lucrurile cu multă grijă. Este o îndeletnicire stoică, prin care recompune o “totalitate”. Traseul este următorul: o scurtă prezentare a compozitorilor de muzică de operă, în ordine alfabetică (de la John Adams la Alexandru Zirra), a operelor alese spre analiză, neomiţându-se  izvoarele de inspiraţie, urmate de sinoptice ale libretelor, pentru ca, la final, autorul să realizeze succinte consideraţii critice şi teoretice asupra lucrărilor, soluţiilor găsite de compozitori. Sunt menționate referinţele la impactul avut de opere în epocă şi în contemporaneitate, legătura cu publicul. Nu sunt omise versiunile cinematografice după unele dintre libretele de operă. Am mai aminti: structura fiecărei opere, personajele, valoarea dramatică, tipul de operă, premiere, prime reprezentări teatrale, prime audiții în concert sau, cum este cazul Jertfirii Ifigeniei de Pascal Bentoiu, operă radiofonică, pe calea undelor; recomandările compozitorilor în privința tonului, montărilor, atmosferei, ideilor; indicații scenice, detalii și soluții, totul foarte succint și fără pretenția exhaustivității.

Apoi: destinul unora dintre opere, personalitatea compozitorului, spiritul lucrării, conflict, construcția dramatic-muzicală, mijloacele componistice, tipologia dramaturgică, limbajul muzical, stil, partitură, (sistem de) forme și soluții, structuri sonore, desfășurarea muzicală, comunicarea dramatică, scriitura vocală și orchestrală, ambianță, motive inspiratoare (surse de inspirație), tematică, scene, desfășurarea conflictului, modalități componistice, caractere, rolul anumitor opere în ”ansamblul configurației repertoriale” ale artiștilor, momente memorabile ale operelor, semnificații, climate, tematici, implicații și semnificații filosofice (”ale ideii inspiratoare”), referințe stilistice. Nu sunt omise recomandările compozitorilor în privința tonului, montărilor, atmosferei, ideilor; indicații, detalii și soluții, totul funcție de ponderea unui aspect sau altul în economia, substanța lucrărilor. Un exemplu: nu la toate operele este livrată lista personajelor, dar acestea sunt conturate în narațiunile lui Grigore Constantinescu.

Criticul ne descoperă și opere pe nedrept uitate, ”cu toate momentele frumoase ale muzicii” (cazul operelor lui Giacomo Meyerbeer), chiar ale unor compozitori uriași, care au oferit opere impresionante și al căror nume este legat de acest gen, cum ar fi operele Zânele și Interdicția de a iubi (Novicea din Palermo) de Wagner, dar care ”ilustrează drumul de formare” a compozitorului. În treacăt fie spus, Grigore Constantinescu abordează aproape toate operele lui Wagner.
Referințele la compozitori sunt sumare, și așa și trebuie. Autorul a considerat că nu are rost să sporească numărul de pagini cu multe amănunte biografice, mai util fiind ca atenția cititorului să fie distribuită pe opere. Referințele pot fi culese din numeroasele dicționare, inclusiv din alte opere ale lui Grigore Constantinescu. În scurtele prezentări, compozitorii sunt amintiți doar cu referire la muzica de operă, nu și la alte genuri muzicale pe care le-au abordat.
Cum era de aşteptat, criticul acordă o atenţie deosebită muzicii româneşti. Din cei 116 autori „conspectaţi”, 14 sunt români. Între timp, a ajuns, cum spuneam, la ediția a patra și la… 500 de autori!

Autorul a ticluit cu rost un tablou luminos al operei, o lucrare trezitoare de gânduri și chiar de remedii.

Un adevărat mozaic de date, de informaţii, de evenimente, de fapte, de personaje dă viaţă unei „pânze” de un interes artistic şi istoric aparte. În aceste prezentări este evident darul autorului de a sesiza esenţialul. Acesta, cu fineţe şi cu dar narativ, aşează piesele unui adevărat puzzle într-un desen reconstitutiv sintetic şi atrăgător. Convinge prin tuşa sigură a portretelor şi prin varietatea registrelor expresive. Un scenarist l-ar putea solicita întru consiliere. Ni se prezintă, într-o suită de naraţiuni scurte, o întreagă galerie de personaje şi întâmplări. Totul intră în vizorul autorului, el însuşi un personaj central în lumea muzicală românească.
„Splendorile operei” reuşeşte să declanşeze interesul pentru audiţii, pentru deschiderea spre valorile spirituale muzicale ale umanităţii.

Până la apariţia „Splendorilor” lui Grigore Constantinescu, n-am realizat cât de necesară este o asemenea carte. După aceea, m-am întrebat cum de nu mi-a dat prin minte că se poate alcătui și un astfel de dicționar.

(Un Epilog în ediția de mâine, 21 ianuarie 2021)

                                                                                                                                        Leonida Corneliu Chifu