Categoric, nu există mijloce mai solide și mai directe de intra în contact cu esența naturii noastre decât acele pulsuri care fac întregul organism să vibreze – respirația profundă și mișcarea. În cazul fericit în care le întreprindem constant și disciplinat, vom întări legătura cu instinctele și cu rezervorul energiei universale și vom deveni mai expansivi, mai receptivi și mai sănătoși.
Cu alte cuvinte, sportul este invaziv. Ne provoacă psihicul și corpul în fiecare dintre dimensiunile lor și pătrunde până la rădăcina alcătuirii omului. Ne încearcă limitele și ne poate confrunta cu locuri mai întunecoase ale personalității.
Mai precis, când dinamizăm circulația sângelui, a oxigenului și a neurotransmițătorilor, celulele se deschid pentru a se realimenta, iar cu acest prilej, ele pot elibera acele informații și inhibiții pe care inconștientul preferă să le ferească de cenzura conștiinței.
Este una dintre explicațiile acelei euforii năuce pe care o trăim, de regulă, după o alergare lungă. Pe lângă fluxul endorfinelor, faptul că nu putem gestiona, pe de-a întregul, acea stare sugerează că reprimăm multe dintre sentimentele de entuziasm și bucurie.
Preferabil este ca, atunci când le experimentăm – în timp ce facem sport sau în alte împrejurări – să le luăm ca atare. Conștienți că starea de bine este ceva firesc, nu un premiu pentru situații excepționale. Cu atitudinea că este normal să ne simțim bine, că nu are rost să ne gândim că starea va trece.
Același mecanism este valabil și în cazul „emoțiilor disfuncționale”. Dacă simțim mânie sau tristețe, va fi cu mult mai ușor să le stăpânim dacă le recunoaștem. Iar când vine vorba de acele emoții îngropate și care ne influențează fără să ne dăm seama, sportul oferă condițiile perfecte pentru îmblânzirea lor.
Sportul este recomandat atât de frecvent în problemele de gestionare a furiei pentru că oferă, în primul rând, sentimentul că o putem stăpâni în condiții pe care le hotărâm noi înșine. Putem hotârî locul, momentul și regimul propriu-zis de mișcare și putem amâna acel impuls care cere, cu o insistență obraznică, să iasă la suprafață (deși el trebuie recunoscut, nu ne putem manifesta, totuși, oricum și oriunde pornirile mânioase).
Mulți îndeamnă la antrenamentul cu greutăți pentru temperarea furiei, însă există căi mai eficiente – întrucât greutățile adună și mai multă tensiune în sistemul muscular, ele pot împiedica expresivitatea și descărcarea emoțiilor.
Cele mai utile mișcări rămân cele care implică lovirea – sacul de box, funiile izbite de podea, barosul și anvelopele – atât pentru fiziologia furiei, cât și pentru expresia ei psihologică. Cât mai agresiv cu putință (este cu totul necesar să ne dăm voie să lovim cu putere și, eventual, să facem gălăgie, respirând sonor, icnind sau strigând) și până la descărcarea completa a acelei senzații de înfierbântare.
Exercițiul care urmează este, să spunem, la fel de important, dar esențial. După descărcare, starea acel moment trebuie cultivată și aprofundată, pentru că altminteri, nu facem decât să ținem cu dinții de furie.
De pildă, să spunem că ai efectuat câteva runde intense de lovituri la sac. Simțind oboseala, sângele inundând brațele și picioarele și pulsul accelerat – dar, la nivel mental, o detașare completă și lucidă – întinde-te pe podea, câteva minute, rămâi în nemișcare completă și adâncește-te în acea trăire. Respiră adânc și analizează-te, ca din exterior. Aici este locul în care patternul neuronal asociat cu furia este restructurat și înlocuit cu cel care facilitează relaxarea, calmul și conținerea fermă a situației. Aici căpătăm controlul asupra emoțiilor și deciziilor.
Catarsisul trebuie urmat, așadar, de un interval de timp destinat detașării totale.
Cele mai mari dificultăți în controlul mâniei sunt generate de faptul că ea provoacă dependență. Ca toate celălalte trăiri, face organismul să vibreze și să se simtă viu, dar are și acel fel pervers de a ne face să ne simțim puternici.
Iar această adicție, ca oricare alta, trebuie abordată atât la nivelul conștiinței, cât și la nivelul fiziologiei subtile.
