Note de lectură la volumul
”Dimensiuni și perspective etice asupra barbariei actuale” de Dr. George COLANG
(Ed. Eikon, Colecția Universitas, 2018)
Noua contribuție extrem de incitantă a Dlui George COLANG la înțelegerea resorturilor cât mai ascunse ale neo-barbariei contemporane are meritul de a se constitui într-un veritabil ”manifest” palpitant contra ultra-consumismului și hiper-hedonismului pe care le bănuiește cele mai responsabile de starea actuală a moralității din lumea contemporană. În acest sens, volumul sugerează că morala ar fi devenit între timp ”doar un prilej de desfătare al vicleșugurilor celor ahtiați de voința de putere”. Altfel spus, pericolul civilizațional major ar proveni mai degrabă nu dinspre mașinalizare, abrutizarea comportamentelor sau robotizarea galopantă cu care tehnologiile de vârf ne răsfață atât de copios în ultimul timp.
Demersul se originează din surse foarte diverse ca orientare filosofică și morală, iar abordarea asupra barbariei ca ”răsturnare a tuturor valorilor” este dusă la capăt dintr-o perspectivă multi- și inter-disciplinară care însă se concentrează îndeosebi într-o virulentă critică contra post-modernității. Din acest unghi de vedere, autorul preia concluziile francezului Jean-François Lyotard din ”Inumanul”, conform cărora postmodernitatea n-ar fi decât o anumită ”rescriere” a câtorva caracteristici deja revendicate de către modernitate, susține el, dar în special referitor la pretenția de legitimizare prin pariul iluminist de ”emancipare a umanității întregi prin știință și prin tehnică”.
Astfel, această pretenție este demontată, chiar destructurată sistematic, sugerându-se că ar fi vorba doar de o imensă ipocrizie care să travestească în fapt consumismul, mercantilismul și disoluția oricăror fundamente morale din spate.
Ca și poetul Mario Vargas Llosa, filosoful român denunță tot așa-numita ”societate a spectacolului” în care ne complacem sau pierderea oricărei brize de autenticitate de la care să se mai poată revendica omul contemporan. Aici, se operează în carte cu o interesantă distincție între, pe o parte, ”gulerele albe”, care ar fi răspunzătoare de un simulacru global provocat și, pe de altă parte, ”barbarii de rând” ce ar fi victimele mai mult sau mai puțin candide ale adevăraților manipulatori ai lumii. Cu alte cuvinte, aparenta marjă de libertate a indivizilor în capitalismul de astăzi ar fi mai curând doar o impresie superficială că un cetățean obișnuit ar mai avea de jucat ”un rol important în hăul cotidian”. Pentru unii ar putea fi cumva frustrant că autorul nu se referă critic mai apăsat și la falsitatea ideologică a real-socialismului de tip sovietic, atunci când critică cu asprime proliferarea falsității și a minciunii.
Noua carte a lui Dlui George COLANG atribuie această degenerare colectivă cu aparență de apoteoză și de încoronare a civilizației occidentale Supraomului, propulsat în prim plan de Nietzsche. În perioada actuală, în mod oarecum paradoxal, barbarul s-ar identifica chiar cu Supraomul, ar fi un fel de îndeplinire a testamentului lăsat de filosoful german. Această convingere se hrănește și din observația conform căreia un cult exagerat al Supraomului ar fi condus inevitabil la o alteritate golită de conținut și de semnificație morală, decăzută la nivelul unui ”scop în sine”.
Există, din fericire, numeroase filiații captivante cu autori foarte diverși, cam din toate spațiile filosofiei europene din ultimele două secole, însă influența cea mai puternică o au asupra autorului reprezentanții Școlii de la Frankfurt, chiar dacă îi numește sau nu în mod direct.
Finalul cărții, care rămâne deschis, pare extrem de pesimist, cel puțin la prima vedere, întrucât acreditează ideea că ne-am fi resemnat cu toții să asumăm această ”lume saturată” post-pascaliană, în care cumva blestemul este că omul ”nu mai este lăsat pur și simplu să existe”. Șansa perpetuării acestei umilitoare damnări ar fi proveni chiar din partea unei epistemologii pe care o califică drept ”întemeietoare de valori de casă”. Ca și în comediile grave ale lui Molière sau Caragiale sau în reflecția existențialistă a lui Sartre, barbarul a fost mai dintotdeauna, fatalmente, suprapus cu ”Celălalt”, adică o expresie a refuzului semeț de asumare a responsabilităților etice și o disperată intenție de mascare a ceea ce s-ar numi ”deșertăciunea umană”. Nu întâmplător, în umbra lui Heidegger, eseul de față chiar mizează pe ideea că ”Supraomul de masă” cum l-a denumit Umberto Eco, ar fi învins, întrucât atunci când ”te joci de-a Dumnezeu, ajungi să fii Dumnezeu”, iar, astfel, ”totul se transformă într-o bătălie goală între Supraoameni de masă”.
În final, ar merita să scoatem în relief faptul că teza de doctorat care stă la baza acestui volum nu se rezumă la a fi doar un pamflet scrâșnit, minat de o arzătoare indignare simbolică, ci reușește să ilumineze în mod semnificativ diferitele unghiuri mai puțin frecventate și surse mai puțin vizitate de către filosofii români asupra tragismului umanității noastre crepusculare. Așa cum i-am mărturisit și personal, într-o discuție, autorului, de-abia de acum începe să se impună exigența unui efort compensatoriu, dar salutar, în situația în care, în viitoarea sa carte, el va sugera și anumite alternative compensatorii, cel puțin, dacă nu o anumită rută de tip ”terapeutic” spre care să ne îndreptăm, cel puțin orientativ, pilduitor, privirea. Din fericire, sunt destul de mulți autorii la care ne putem raporta și în continuare atunci când ne aflăm într-o traversare prelungită a deșertului ca un fel de răspuns – arc peste timp la chinuitoarea întrebare retorică a lui Hölderlin: ”La ce bun poeți în vremuri sărace?”.
(Sever AVRAM)
