| Vorbe puține de la el ne dor Bronzul clopotelor le mai știe Poeți născuți în tânguirea lor Pe limba lui se trag la veșnicie Ștefan e mare pentru că-a fost smerit Pe câmpul Direptate fost-a uns Să intri-n inima unui popor Putna spune Ștefan că-i smerit N-a fost de nimenea îngenuncheat Nu și-a dat odihnă pe pământ Unde-a fost sămânța unui schit În pomelnice unde a dat de-un domn |
Decât munți pe zările albastre
Spânzură-ntre stele și pământ
Voronețul lacrimilor noastre
Cel din urmă legământ al lui
Până astăzi încă în putere
Să nu dați pământul nimănui
Căci prin el ținem de înviere
Oricine va cere de la voi
Să vă lepădați de cele sfinte
Cât veți fi de prigoniți și goi
Ardă candelele pe morminte
De cumva vei îndrăzni să pleci
Dintre moșii tăi din țintirime
Neodihna vecilor de veci
Se va ține umbră după tine
Mai degrabă să primești să mori
Decât viețuire rușinoasă
Dintre morți e dat să te strecori
Stricăciunii Mielul nu ne lasă
Suferința-i sfântă pe pământ
Din iubire-i stingere de sine
Câtă vreme Logosul Cuvânt
În Carpați de-o lacrimă se ține
Câte-mpărății nu sunt năluci
Pustia le-a sorbit pe-o-nghițitură
C-au mâncat nădejdea de pe prunci
Și-au scuipat pe văduvă în gură
Un mileniu jumătate-i dus
Altele puhoaie o să vină
Dar Moldova noastră cea de sus
Peste cea telurică-i divină.
Lângă mormântul tău de priveghere
De-atâtea oseminte-ntr-un popor
Locu-i pregătit de înviere.
