Titu Maiorescu, omul ambiţios pasionat de cultură

Şi-a pus viaţa în slujba poporului român, preocupându-se îndeosebi de aspectele unei vieţi culturale, politice şi sociale. A fost criticat pentru o atitudine rece, pentru ambiţie, s-a spus despre el că a pendulat de-a lungul vieţii între o existenţă fericită şi una nefericită, dar, Titu Maiorescu, una dintre personalităţile remarcante ale poporului român, este recunoscut, înainte de toate, pentru marile contribuţii pe care le-a avut la dezvoltarea celor trei domenii în care a activat.
Titu Liviu Maiorescu, pe numele său complet, vedea lumina zilei la 15 februarie 1840, în inima Olteniei. S-a perindat prin mai multe oraşe ale ţării în timpul şcolii, stabilindu-se în 1951, împreună cu familia, la Viena, acolo unde a stu­diat la Academia Tere­ziană.

În această perioadă, Maiorescu, viitor om de cultură, începea notiţele la „Însemnări zilnice”, scrieri pe care le va continua până la sfârşitul vieţii, izbutind să umple paginile a 42 de caiete, manuscrise ce astăzi se găsesc în fondul Bibliotecii Academiei Ro­mâne şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti.

În cele 42 de scrieri, vorbeşte despre tinereţe, despre tânărul Maiorescu care iubea ordinea, despre omul am­biţios, dar cu o imensă pasiune pentru cultură, dar, mai ales, doleanţă nemăr­ginită de a se afirma într-o societate despre care credea că îl priveşte de sus.

Formarea intelectuală a celui care avea să devină o minte eminentă a popo­rului român a necesitat o pregătire mult mai intensă. Printre cele mai notabile performanţe se numără faptul că a reuşit să termine şcoala de la Viena ca şef de promoţie, a obţinut la Giessen doctoratul „Magna cum laude”, a urmat  la Sorbona licenţa în litere şi filosofie, după care a obţinut la Paris, licenţa în drept.
A trăit aproape opt decenii, timp în care a ocupat funcţiile de prodigios om de cultură, avocat, critic literar, este­tician, politician, scriitor, prim-ministru al României, fondator al „formelor fără fond”, cel care a pus baza Junimismului politic, şi altele. Le-a reuşit pe toate pe rând, timp în care a trecut de la sentimentul de mulţumire, la cel de intrigă, deoarece credea că nu este apreciat aşa cum trebuie.

A început cu înfiinţarea Junimii în 1860, împreună cu cei care îi erau prieteni: I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor şi Th. Rosetti. A urmat, peste puţin timp, implicarea în cariera de avocat, iar în 1867 a înfiinţat revista Convorbiri literare. A dus o viaţă plină de activităţi, reprezentând noua gene­raţie, una junimistă, care i-a îngăduit o orientare cu totul nouă asupra vieţii culturale şi sociale româneşti. Cu paşi repezi, s-a avântat în cariera de critic literar, una care a semni­ficat ruptura de generaţia anterioară, permiţându-i să se afirme celei de acum. Astfel, pentru Maiorescu începe o selecţie a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice, şi asta pentru că în acea perioadă, o mare afluenţă de poeţi şi prozatori începeau să se afirme.

Criticul literar avea să-şi împartă viaţa între activitatea politică, univer­sitară, de avocat şi cea de critic literar. Dar, în ciuda contribuţiilor aduse în aceste domenii, i s-au adus o serie de reproşuri. În primul rând, criticile pentru Maiorescu veneau pentru că nu s-ar fi dedicat complet literaturii, deşi opera lui contribuie la una dintre cele mai înfloritoare perioade ale literaturii române: perioada marilor clasici.
În 1862, pe când număra 22 de primăveri, Maiorescu îşi lega destinul cu cel al Clarei Kremnitz, pentru ca peste un an, la 28 martie, să se nască Livia, fiica celor doi. În continuare, omul politic, s-a străduit să înscrie o Românie recent formată în urma Unirii din 1859, într-o viaţă culturală şi politică de nivel european.

La vârsta de 22 de ani, Maiorescu a devenit profesor universitar la Iaşi, urmând ca mai departe, să îşi treacă în cont distincţiile de decan şi rector, academician–membru al Academiei Române, deputat şi ministru. Însă, în 1864, din cauza unui proces intentat de adversarii politici care îi aduseseră mai multe calomnii, Maiorescu este suspendat din toate funcţiile. I se va face dreptate un an mai târziu, când un verdict de achitare avea să-l scape pe Maiorescu de nelegiuirile care i se comiseseră. În viaţa personală a urmat divorţul de Clara, după care s-a căsătorit cu Ana Rosetti. Se pare că prin firea pe care o căpătase, începuse să se distanţeze de vechii prieteni, primind din când în când vizitele lui Carp, dar şi prietenia lor ajunsese la ruptură. Iar Carp avea şi el vina lui, şi asta pentru că prin gesturile pe care le făcea, îi plăcea să se deosebească de ceilalţi, cu singura ten­dinţă de a-i fi subliniată înalta perso­nalitate.

Maiorescu nu agrea deloc compor­tamentul caste­lanului de Ţigăneşti, aşa că s-au rezumat doar la o prietenie în care existau respectul şi stima, dar nu şi confesiunile intime. Îl mai avea aproape pe Iacob Negruzzi, unul dintre fon­datorii Junimi, cel care îi era şi cumnat. Avea, însă, o problemă şi cu acesta. Nu-i vedea vreo strălucire nici ca scriitor, nici ca om politic, ba mai mult, începea să-i găsească numai defectele.
A urmat o altă perioadă din viaţa lui Maiorescu în care, deşi încetase de mult magistratura de critic literar, nu renunţase la cea de mentor literar. Era interesat de tot ce se întâmplă în viaţa literară, îşi continua activi­tatea la “Convorbiri literare”, şi venise momentul să fie preocupat de „Sămănă­torul” lui Iorga şi de „Lucea­fărul”.

În 1903, lăuda prestaţia lui Iorga, a lui Scurtu, Bianu sau Chendi, făcând posibilă, mai apoi, apariţia unor nume mari ale literaturii române ca Eminescu, Caragiale sau Creangă. Dar, a venit o vreme în care bătrâneţea nu-i mai permitea să fie ca înainte. Semnele acesteia îşi făceau apariţia în sep­tembrie1899, când mâna dreaptă începea să capete un tremur accen­tuat, lucru care ajunsese să îl sperie: “mâna îmi tremură iar la scris; primul simptom adevărat de bătrâneţe.”, nota criticul în jurnal, conform scriitorului Z. Ornea, în cartea „Viaţa lui Titu Maiorescu”, volumul 2.
Spre sfârşitul vieţii, Maiorescu era văzut, potrivit aceluiaşi Z. Ornea, ca un om încrâncenat, nemilos şi neîndurător cu cei din jur. Mai mult, ajunsese la o vârstă la care îi privea pe cei din preajmă cu “infinită acreală dispreţuitoare”, iar cei pe care îi crease, îi vedea ca pe stafii ale propriei perso­nalităţi. Maiorescu izbutise multe în viaţă, însă, în ciuda prodigioa­sei cariere, se spune că a fost un om nefericit. Şi-a trăit ultimii trei ani de viaţă în singurătate, în casa unei nepoate, acolo unde era ajutat de o secretară, dar, în acelaşi timp, chinuit de boală şi de război. A sfârşit ca perso­nalitate politică, la 18 iunie 1917, fiind în conflict cu majoritatea opiniei publice, din cauza atitudinii sale antiantantiste.