Tragic vs. Deriziune
În prologul lucrării sale ”Tragedia antică” (Editura Univers, 1980), Guy Rachet nota: ”Trăsătura dominantă a tragediei apare în această dualitate individ – forțe colective, Stat, credințe religioase impuse de o societate anume indivizilor care fac parte din ea. Iar în această luptă, care este într-o anumită măsură esența tragediei, se întâmplă ca Statul, forțele oarbe, să învingă; se poate întâmpla și invers, omul, eroul, ieșind atunci învingător din luptă”. Autorul atrăgea în continuare atenția că trebuie evitată ”o confuzie care se produce adesea mult prea ușor datorită faptului că există tendințe de a proiecta pe fundalul sufletului antic propriul nostru eu, cu concepțiile moștenite de la peste o mie de ani creștinism și câteva secole de raționalism”. Întrebarea căreia căuta să-i găsească răspuns Rachet era: Cine oare ar vrea, în epoca noastră, cine oare ar putea să-și făurească un suflet antic? Dar atunci cum trebuie citite marile tragedii? Acestor întrebări și altora (unele devenite loc comun, dar reluate și de noi, ca de pildă: Are omul contemporan sentimentul tragicului? Este epoca noastră o epocă tragică? Cum izolăm tragicul existenței de tragicul în artă?) caută să le găsească răspuns prof. univ. Mircea Mihalevschi în ambițioasa sa lucrare ”Tragic/Deriziune” – Devenirea categoriilor teatrului (Editura Ex Ponto, 2003).
Condiția umană mediată este sursă de deriziune
Mircea Mihalevschi insistă asupra importanței pe care o are pentru omul de azi rediscutarea critică a reperelor noastre tradiționale. Profesorul repune în discuție texte consacrate, invită cititorul să facă un efort de imaginație, la limita ”posibilităților noastre subiective de reprezentare”, cu intenția de a evidenția caracterul relativ, istoricește determinat, al reperelor ”naturale” (”naturale pentru noi, dar nu neapărat universal valabile…”), redistribuie semnificații.
Lucrarea este structurată în următoarele capitole: ”Asimetria opoziției râs/plâns”, ”Dramatism și reprezentare”, ”Înnoiri în structura formală a teatrului” (în acest capitol autorul reperează trăsăturile distinctive ale noii dramaturgii, instituind propriul model descriptiv, care își propune definirea teatrului nu ca gen literar, ci ca tip de discurs), ”Incursiuni în economia noului discurs dramatic”, ”Valențe performative, virtuți ale conversiunii”, ”Vina tragică azi”. Nu figurează în intențiile noastre analizarea fiecărui capitol, întrucât o asemenea întreprindere depășește cadrul acestui articol. Ne vom mărgini la a puncta câteva dintre ideile autorului.
”Traducerea în viață a proiectelor umane, individuale sau la scară planetară, se degradează și eșuează în deriziune datorită impactului inevitabil cu dezordinea intelectuală a lumii, cu elementul contingent. Condiția umană mediată este astfel sursă fatală de deriziune”, consideră autorul, care precizează din capul locului obiectul cercetării lucrării sale: rediscutarea categoriilor fundamentale ale teatrului este solidară cu perturbarea cadrului nostru epistemologic, adică a configurației știutului. ”Prezenta lucrare asociază mutațiile din domeniul creației literar-artistice (teatrul aflându-se în poziția privilegiată a interferenței dintre artele vizuale și literatură – sau chiar muzică) cu spectaculoasele efecte ale traversării unei noi răspântii epistemologice (de o complexitate aproape fără precedent în istorie), răspântie deschisă în fața civilizației umane de mai bine de un secol și pe care continuăm s-o străbatem cu aceeași impetuozitate și azi”.
Divergență/convergență
Mircea Mihalesvchi demonstrează faptul că în domeniul teatral s-a păstrat în toată marea tradiție europeană, începând de la tragicii greci, paralelismul între realitatea scenei și real, cu toate că unul din paradoxurile teatrului este imposibilitatea confundării lor. Începând cu Noul Teatru (termen considerat mai operant decât cel de teatru al deriziunii ) – mai exact cu noile experiențe ale teatrului modern – nu mai este vorba despre un paralelism, ci despre o divergență/convergență. Această inovație foarte greu de realizat și acceptat este raportată marii răspântii epistemologice a secolului XX, în care fundamentele însele ale paralelismului sunt puse în discuție: dintr-un punct de vedere două obiecte sunt asemănătoare, dintr-altul, total diferite. Răspântia epistemologică s-ar defini sub acest unghi prin aserțiunea: ”nici un obiect comun pentru toate obiectele și nici un obiect comun pentru toate punctele de vedere” (preluată din gândirea Tel Quel).
Deriziunea ca sursă a tragicului
Această raportare la răspântia epistemologică nu este justificată decât în măsura în care autorul vede în teatru un act eficace, care să găsească soluții noi, în noua perspectivă epistemologică, strategiilor care opun omul adversității. În acest sens, deriziunea nu mai este văzută ca opusă tragicului, ci ca sursă a tragicului, ca având aceeași cauză și conexiuni complexe cu mediocritatea, în sensul cel mai larg al cuvântului, implicând și mediatizarea. ”Eficacitatea actului de cultură se poate măsura prin conversiunea deriziunii în contrariul său, restituind nealterate patetismul și frumusețea fragilă a aspirațiilor umane. Și prin conversiunea în contrariul ei a mediocrității, văzută ca efect al actului de mediere. Actul de cultură poate realiza aceste conversiuni prin redistribuirea de semnificații. El dobândește astfel eficacitatea actelor performative”, subliniază autorul.
Toate proiectele umane riscă să eșueze în deriziune, urmare a condiției fatale de a fi mediate, adică de a suferi impactul în momentul transpunerii în viață cu inevitabilul element contingent, adică a dezordinii lumii. Inclusiv proiectele, utopiile (spre pildă, comunismul) exprimă o aspirație, dar în același timp apare riscul deriziunii.
Tragicul azi
Dar este loc pentru tragic astăzi? Autorul demonstrează că definirea tragicului de către Nietzsche, deși pare complet diferită de cea a lui Aristotel, e complementară și valabilă. Ea e valabilă dintr-o perspectivă non-statică, ci dintr-o înțelegere a lumii ca devenire. Din acest punct de vedere tragicul, asociat deriziunii ca elemente convertibile reciproc, continuă să existe. De fapt, autorul s-a raportat la răspântia epistemologică actuală tocmai pentru că ea presupune o devenire a lumii mai largă decât cea ”apolinică”, fondată pe identități opuse și atribute stabile. Și, așa cum arăta regretatul academician Grigore Moisil, devin tot mai pregnante, mai operante în viața de zi cu zi logicile non-binare, non-casante, cauzate de relativizarea sistemelor de referință.
O concluzie. Noul Teatru este văzut de prof. Mircea Mihalesvchi ca ”o instanță care recunoaște și identifică mediocritatea și deriziunea într-un proces de conversiune generator de virtuale proiecte astfel înnobilate”, o dovadă a vocației sale umaniste, ”pe care intuiția orizontului actual de așteptare a validat-o prin interesul manifestat”.
Speranța autorului este că această vocație se va realiza, ”perspectivele deschise de această dramaturgie oferindu-se ca o posibilă componentă majoră a strategiilor umane în secolul actual”.
Leonida Corneliu CHIFU
