M-am apucat să desenez planete noi
Pe cerul gurii,
Acolo unde să ne-ascundem între răsărit și-apoi
De ochii lumii.
De ochii tăi m-am tot ferit!
În ei e frig, în mine iarnă,
Nicio rază de iubire n-am simțit,
Să zgârie sau să mă doară
Zâmbete rătăcite joacă piese de teatru,
Pe scena unor amintiri se ceartă,
Despre cum au iubit un egolatru.
Să le consider o formă-absurdă de-artă?
Atunci când soarele apune,
Ni se stinge urma de sărut,
Dar diminețile poate ne-or spune
Iubirilor ce să le cânt.
Ce sunet ar mai reînvia poveste
Pe jumătate doar trăită
Și jumătate plină doar de interese
Flămânde cerul să-l înghită.
Mi-e dor de frigu-ți din privire,
Ți-e dor de iarna mea albastră…
Tu n-ai găsit vreo potrivire
Și-ai șters într-o clipită orice astră.
Și dorul ne rămâne iar pe cer,
Doar el să fie Lună
Și satelit și nor și ger,
Care mai fulgeră și tună…
Iar noi rămânem doi străini,
Care s-au cunoscut prea bine,
Cu inimi ce-au format Big Bang
Și care-acum se mai găsesc la depărtări
De ani lumină.
Larisa Bălan
