După 25 de ani în care a lucrat pentru bolnavii în stadii terminale, domnul Nelu iese la pensie. A fost primul angajat al Hospice-ului Casa Speranței, un ONG înființat în 1992 de un cetățean britanic, care a adus pentru prima dată în România ideea de îngrijire paliativă. În 25 de ani de muncă, domnul Nelu a văzut multă suferință, multă compasiune și mulți oameni admirabili care și-au dat din timpul lor pentru cei care mai aveau foarte puțin timp. Da, domnul Nelu a văzut mulți oameni care s-au stins. Iar unul dintre acești oameni a fost fiul său.
Domnul Nelu are 67 de ani și este un bărbat masiv, cu părul cărunt. Colegii lui ne avertizează că, pe cât este de taciturn, pe atât este de bun și de cumsecade. Seamănă, uneori, cu Carl Fredricksen, personajul principal din filmul de animație „Up“.
Stă aplecat peste un monitor de calculator, într-o cameră mică din centrul socio-medical Hospice Casa Speranței, de la Adunații Copăceni. Compară documente din calculator cu fișe de mână. Acte în copii legalizate sunt răspândite pe micul său birou. Domnul Nelu face gestiunea finală după 25 de ani de muncă. A fost primul angajat al acestei fundații, iar în tot acest timp nu s-a dat înapoi de la nimic. A fost șofer, asistent medical de conjunctură, administrator, om bun la toate și, în general, om bun pentru cei de lângă el.
Cartea sa de muncă ne spune, metaforic, povestea îngrijirii paliative din România. Dar numai de metafore nu-i arde domnului Nelu în această ultimă zi. E povestea lui și-l vom lăsa să o spună așa cum vrea: simplu, ordonat, de la început. De la niște bătăi în ușa apartamentului său din Brașov.
BRAȘOV, ÎNCEPUTUL ANILOR ’90
Dragoș avea 5-6 ani. Se născuse cu limfedem congenital, o boală care afectează sistemul limfatic. Printr-o minune, dosarul lui Dragoș a ajuns la un domn pe nume Graham Perolls. Ne-am trezit, într-o zi, la ușa apartamentului din Brașov unde stăteam, cu acest domn din Anglia. El ne-a ajutat să mergem cu copilul la Londra, la un test. Medicii de acolo i-au pus verdictul „sarcom“ și ne-au sfătuit să revenim pentru operație la finalizarea creșterii, adică după ce împlinește 18 ani. Problema lui era la vasele limfatice. Nu circula limfa, iar asta făcea ca piciorul stâng și mâna dreaptă să fie mereu umflate. Nu am avut ce altceva să facem decât să așteptăm să împlinească 18 ani și apoi vom mai vedea. Boala nu era agresivă.
Atunci, în discuțiile pe care le-am avut în Anglia, Graham Perolls mi-a spus: „dacă am deschide un hospice la Brașov, ai vrea să lucrezi pentru mine?” Eu aveam o meserie, eram tehnician la elicoptere, la Ghimbav. Nu știam ce înseamnă un hospice. „Dar, da, aș vrea!“
