Cu oricâtă ocrotire din jur, nu pot spune că acel răstimp ar fi trecut atât de idilic peste mine. Într-un fel, orice copilărie se păstrează, involuntar, în memorie.
Chiar dacă peripețiile sau faptele celor din preajmă n-au fost nicidecum atât de pregnante sau puternic gravate în mine. Oarecum, sistemul acela destul de dogmatic în care am crescut să-și fi pus amprenta sa? Dar mă tem că n-a fost doar asta, ci pur și simplu că acel cadru aburit nu se putea oricum ridica la anvergura sau intensitatea celui de care ne-amintim de cele mai multe ori cu atâta plăcere mitizantă, de pildă, a lui Ion Creangă.
Pentru că am văzut lumina zilei într-o casă destul de cazonă, impozantă, naționalizată pe atunci, în care locuiau la un moment, paradoxal, realizez acum, atât bunicul natural, cât și bunicul vitreg, nu aveam cum să fi trăit descătușările și fugile spre lacul cel albastru eminescian la care și acum mă raportez ori aventurile prisacăi ori ale Lizucăi și Patrocle al său. Am evoluat spre Lumină, însă cu acele simboluri provenite din lecturi la gura sobei, dar nu mă pot prevala de ele ca trezorierul unor miracole palpabile.
Cu toate acestea, jocuri ale copilăriei să fi fost berechet, mai ales dacă o aduc în discuție pe prietena și vecina întregii mele copilării cu fascinantul nume de Doinița. Exista o diferență de doar un an între noi în favoarea mea, însă în practică asta n-a contat defel. Și noi, ca și Marin Preda, am avut un copac axial în curtea Casei Comune, chiar sub fereastra unde locuiam. Și jocurile de diverse feluri gravitau destul de previzibil, dar misterios în jurul aceluiași amintit copac. Nu cred c-aș mai reuși să mi le aduc în atenție. Poate că acele mici piruete sau ritualuri nici nu erau atât de marcante, însă erau îndeajuns de însemnate pentru a-mi pivota căutare a Centrului, despre care a tot vorbit cândva Mircea Eliade. La acea epocă, recunosc că mi se părea prea înalt și inaccesibil acel copac pe care cred că uneori amândoi l-am udat cu mici stropitori improvizate.
Partea mai misterioasă, negreșit, se petrecea însă în apartamentul cu care eram vecini … Asta și pentru că acolo era un cățel extrem de simpatic, Rexy, dar și pentru că familia respectivă, care avea deja o fiică majoră, deținea un fabulos balcon alb, aproape marmoreean, în care, printre flori de regina nopții, se citea, din cărticelele pe hârtie biblia, mai cu seama din Eminescu și mai ales din Luceafărul său, din Călin Nebunul … Culmea este că vecinii de apartament de acolo erau tot evrei, dar, formați în cultura română, deși nu aveau studii superioare de vreun fel, păreau la fel de deschiși sau de pasionați de poezia clasică română. Acum, când îmi reamintesc, realizez că erau de o cumsecădenie ieșită din comun, ca să nu mai vorbesc de o nespusă drăgălășenie față de mine pentru că puteam fi oricând oaspete privilegiat în locuința lor, ca și cum ar fi fost o prelungire ireală a propriului meu cămin.
În ambianța mai șlefuită și clar mai luxoasă din casa lor, cel mai mult mă magnetiza pianul sobru cu partituri mereu deschise la care exersa Mery, fiica lor care visa să devină, culmea, profesoară de franceză, nu de muzică. Pe atunci, pianul era încă destul de prezent în locuințele micii burghezii de pe la noi, reprezentând mai degrabă un mijloc al educație estetice și nu un scop în sine. Cred că, într-o destul de mare măsură, pe Mery a noastră mai mult o agasau lecțiile de pian pentru care nu manifesta o mare apetență. Pe mine mă intimida în bună măsură camera ei de adolescentă destul de răsfățată, însă rămâneam de obicei minute în șir în contemplarea statuetelor neo-clasice din alabastru, prezente cam pretutindeni în camerele din apartament, poate chiar într-un anume exces, care sa marcheze statutul social diferit al familiei în cauză.
Cea mai puternică amintire a rămas cu siguranță legată de serile de sâmbătă în care eram invitați în jurul cutiei magice a televizorului sovietic cu ecran destul de mare, care, la acel timp reprezenta mai degrabă o raritate, un bun greu accesibil, achiziționat de majoritatea în multe rate, ani și ani în șir. Acolo am văzut primele emisiuni Tele-Enciclopedia din viața mea, care mi se păreau rupte din spațiu, pentru că și arătau mai ales meleaguri sau capodopere ori civilizații pe care bănuiam că nu le voi putea explora la fața locului vreodată … Pe la vreo cinci ani, am văzut un documentar foarte rar despre ultimele triburi din statul brazilian Mato Grosso, care trăiau încă o viață extrem de rudimentară și organizată, se pare, după modelul Comunei Primitive, descrise de Karl Marx. Bănuiesc că atunci mi-au încolțit în minte și primele complexe de superioritate progresivistă în care mă plasam în sinea mea ca extrem de norocos că mă născusem într-o altfel de lume sau civilizație materială. Acel mit al superiorității prin confort și consumism, nu prin Cunoaștere profundă, avea să mi se spulbere mult mai târziu, după ce l-am studiat Levy Strauss, mai întâi, apoi, ceva mai încolo, pe Foucault și atâția alți demolatori de prefabricate certitudini raționaliste la pachet …
Puțin mai târziu, au început să ruleze seriale burgheze britanice sau americane gen Sfântul (Simon Templar) care evocau o lume opulentă, dar înăcrită în extravaganța sa, cu dame tâlhărite pe bandă rulantă de kilogramele lor de neverosimile bijuterii. Noroc cu Roger Moore și asistenta sa particulară care le dădea de cap crimelor sau delictelor cele mai rafinate cu putință. Atunci cred că vag mi s-a aprins primul beculeț naționalist cumva din cap prin care mă felicitam în gând că mă născusem într-o realitate mult mai previzibilă și securizată. Desigur, acea fantasmă nu m-a ținut nici ea la nesfârșit și, rând pe rând, a fost substituită de alte și alte utopii de serviciu, utopii de fapt după proba contrarie.
Epopeea televizionistă avea să culmineze însă cu fastuoasele funeralii naționale televizate ale liderului suprem de pe atunci care mi se păruse, ca și multor altora, inebranlabil și etern situat în fruntea românimii, Gheorghiu Dej. Anterior, avusesem ocazia să pot urmări discursul său la câteva luni înainte de a se stinge, când foarte slăbit fiind, presupus iradiat de ruși, tindea să lase un fel de testament ”revoluționar” succesorilor care adulmecau deja de pe margine poziția liberă pe care o lăsa în urma sa.
Acea amintire a stăruit undeva traumatizant probabil, mai ales pusă în contrast cu fervoarea plină de aparentă bonomie din cursul ritualurilor comuniste în care pionierii veneau ciorchine la tribună cu buchete imense de flori, fiind apoi luați în brațe de temutul lider ale cărui laturi ascunse nu aveam cum să le bănuiesc pe atunci.
Totuși, perioada aceea a copacului și a grădiniței de pe Bulevardul Castanilor, a fost magic dominată de bunica mea dinspre mamă, căreia din copilărie, probabil, i se spunea cu un puțin uzitat diminutiv, Mantzy. Atașamentul, chiar iubirea ei necondiționată pentru mine au fost maxime, însă în cu totul alt stil decât modul în care mama își exprima afecțiunea sa față de mine. Cred că am avut nevoie de acele dușuri reci, periodic administrate, din partea sa. Provenea dintr-o familie de militari de carieră, alesese inițial ca soț pe cineva din aceeași stirpe, însă vremurile îi fuseseră extrem de potrivnice după război când bunicul meu rămăsese fără serviciu în fosta armată regală… Cu tenacitatea care o caracteriza, s-a angajat ca simplă infirmieră la o grădiniță din oraș, deși solicitările pe care le avea erau de multe ori copleșitoare, venea în fiecare după amiază să ma ia de la grădiniță, răstimp în care pe băncile de pe vechiul corso mă hrănea, dumicat cu dumicat, din pungulița cu bunătăți pe care o purta cu sfințenie cu ea în geantă. Eram un copilaș tare scarandiv la mâncare, înghițeam cu mare dificultate fiecare bucățică pe care o primeam și îi era necesar un imens talent ca să mă convingă să mă hrănesc cât de cât convenabil, cel puțin în opinia ei.
Trecea pe atunci printr-o perioadă probabil destul de critică, la rândul său, în afara locului de muncă pe care cu greu cred că îl obținuse. Se recăsătorise în împrejurări ne-elucidate pentru mine cu un bucătar destul de poznaș și de sprințar de pe nave de croazieră, care, după 1960, își reluaseră fastuoasele voiaje pe Dunăre. Cu toate acestea, legăturile pe care le creea în jurul său, erau mereu nimbate de aura sa de diplomație puțin austeră și exigentă. Vecinii de la etajul casei naționalizate unde locuia i-au devenit fini fiindcă presupun că pur și simplu au avut destul de multă încredere în aura ei și a bunicului meu de al doilea. Cred că diferența de vârstă era destul de considerabilă, însă, pe atunci, tinerii își alegeau nași cu mai multă experiență de viață, care să-i poată călăuzi cum se cuvine prin bulversanta viață a acelor vremuri.
Finii care m-au adoptat și pe mine, aproape spontan, părinții fetiței cu care desfășuram jocurile și ritualurile primei copilării, erau o pereche destul de insolită, compusă dintr-o învățătoare aterizată de prin zona Giurgiu și un tânăr ofițer cu perspectivă care detesta visceral sistemul sovietic, dar care trebuia să stea în poziție de drepți la fiecare defilare de orgolii a politrucilor ce-i erau șefi în pădurea unde se afla unitatea lor cu arme chimice, așa-zis secrete, cel puțin până la proba contrarie.
Dintre toate aceste persoane care ocrotitor se agitau în jurul meu, desigur, bunica mea dinspre mamă, avea să joace rolul precumpănitor și să mă protejeze nu o dată de excesele de sensibilitate oscilante ale mamei mele, care se considera nostalgic mereu nedreptățită de educația prea spartană pe care o primise din partea bunicii mele, dar nu numai, în acel mediu cazon, belicos stresant în care crescuse.
Într-adevăr, icoana bunicii mele, Mantzy, a rămas cea mai vie prin timp și întrucât mi-a fost alături cel mai puternic și mai aproape în toate momentele magice sau mai puțin faste ale copilăriei și întregii mele adolescențe. Într-o seară, pe când ne uitam la tv ne-a mărturisit pe nepusă masă că stră-stră-bunicul său ar fi fost militar suedez care ajunsese în zonă în cursul războaielor cu Polonia, de care nici moldovenii nu erau străini. Din nefericire, n-am izbutit vreodată să reconstitui arborele genealogic schițat de ea, însă amprenta era pusă și, chiar dacă acea căutare a originilor a rămas în aer, pilda sa, cu toate conotațiile imaginabile, s-a gravat puternic în mintea mea de copil, inspirându-mă, de fapt, și azi …
Din nefericire, mutarea la bloc înaintea începerii școlii, avea să se soldeze destul de traumatic pentru mine. Odată întors din voiaj, bunicul de-al doilea, bucătar pe faimoase nave de pasageri, a reintrat în vechi patimi bahice de odinioară și, într-o zi, pur și simplu, nu l-am mai găsit acasă. Bunica i-a cerut pur și simplu să plece la sora lui, cu care, de fapt, ea se înțelegea foarte bine. Tabloul mare de nuntă care trona deasupra recamierului din dormitorul ei a fost brusc coborât și, dintr-o dată, fotografia aceea imensă prin ochii mei de atunci s-a înjumătățit, iar eu cred nu am mai fost lăsat să-l revăd vreodată de aproape, doar l-am mai zărit întâmplător de la distanță, în blocul cu apartamente ce dădeau direct pe un balcon comun în apropierea gării mari a orașului. O nouă viață, un nou tumult și tot atâtea peripeții misterioase aveau să înceapă pentru mine …
Sever AVRAM
N.B:
Aceste rânduri care urmează sunt parte doar a unui mai amplu eseu introspectiv (”Un mizantrop pentru mileniul trei”) și nu o auto-biografie, fie ea și romanțată, sau un jurnal personal. Mai degrabă o epură scufundată simbolic, demonstrativ în magma puțin stinsă a atâtor straturi sedimentate rând pe rand ale perversei Memorii selective. Am vizat în special o incursiune simbolică spre descoperirea treptelor propriei conștientizări ale unui om cam neîmpăcat și cu orânduirea prea nedreaptă a acestei Lumi și, apoi, ale devenirii, ca și conștiință creatoare și moral-etică.
