Este greu de crezut că Piatra Craiului a fost cândva pe fundul mării şi că actualele roci pe care călcăm au fost cochiliile ale vieţuitoarelor marine. Acum 30 milioane de ani coralii, scoicile şi amoniţii s-au transformat în sedimente, depuse în straturi succesive orizontale, care ulterior prin înălţarea scoarţei au format aceşti munţi fascinanţi alcătuiţi predominant din calcar.
Ne îndreptăm din Cerdacul Stanciului spre Marele Grohotiş al Pietrei Craiului – cea mai mare formaţiune carstică şi cel important fenomen de acest tip din Carpaţii Româneşti, rezultat al eroziunii apei asupra calcarului.
Trecem de Valea Piscului Rece, la obârşia căreia se înalţă impunător Peretele Piscului Rece. Din această zonă marcajul de cruce albastră ne conduce printre bolovănişurile care se revarsă spre vale. Marele Grohotiş reprezintă un areal destul de extins format din unirea a două mari grohotişuri situate în pantă destul de accentuată. Menţindu-se la altitudine medie de 1650 de metri, cele 7-8 limbi de grohotiş se dezvoltă între Valea lui Ivan şi Umerii Pietrei Craiului, iar zona este străbătută prin partea ei mediană. Peretele Central (Peretele Marelui Grohotiş) formează un amfiteatru vast, acoperit de un fluviu lat de aproape 4 kilometri, de bolovănişuri calcaroase. O mare de pietre, o revărsare albă şi dură de stâncării creează un tablou unic în munţii României. Pentru câteva momente retrăiesc momentele copilăriei presărate cu parfumul poveştilor lui Sfarmă-Piatră şi am senzaţia că bocancii mei calcă pe tărâmul lui.
Limbile de zăpadă aşternute peste pragurile şi pânzele de grohotiş completează albul prăvălit din versanţii magnifici ai Pietrei Craiului. Spectacolul deosebit pe care ni-l oferă natura este pe măsura efortului. Frumuseţea peretului vertical al Horjului Mare (cum i se mai spunea Marelui Grohotiş) ne-a testat îndrăzneala de a ajunge până la baza lui pentru a admira imensa aglomerare de pietre. Depăşim vârful Lancea şi traversăm în continuare firul principal al văii Padina Lăncii continuând să cercetăm Creasta Sudică peste bolovănişuri cu pante mai puţin înclinate. După câteva turnuri înalte de piatră, pătrundem într-o zonă de vâlcele specifice afluenţilor Tămăşelului. Urmând cărarea ce însoţeşte abruptul, admirăm în toată splendoarea lui, peretele sculptural al Umerilor Pietrei Craiului. Pentru câteva minute asemăn acest peisaj de stâncării cu un destin uman, Creasta Pietrei Craiului reprezentând coloana vertebrală a masivului montan care, ca urmare a vremelniciei vârstei, este supusă eroziunii! Odată cu trecerea anilor, grijile, durerile, marile frământări existenţiale „o iau la vale”, asemenea pietrelor sfărâmate de ape şi de diferenţele de temperatură (dezagregare). Rămâne în esenţă sufletul unui om asemănător sufletului unui munte: vertical şi de neînfrânt.
Ne îndreptăm spre Şaua Tămăşelului (1580 metri altitudine), urmând poteca ce defineşte culmea Tămăşelului culminând la 1644 metri altitudine. În Poiana Tămăşel de o fumuseţe paradisiacă mă arunc la propriu în oaza de verdeaţă şi respir aerul curat al Crăiţei. Plămânii mei sunt recunoscători fotosintezei…
De aici, traseul ne conduce prin pădure spre Cabana Garofiţa Pietrei Craiului (1100 metri) unde facem un meritat popas. Continuăm să coborâm până la Cojocaru de unde am început ascensiunea. Mă resimt după un imens efort! Îmi ia ceva timp să îmi reglez respiraţia şi hidratarea. Realizez instant că am parcurs un traseu de care m-am îndrăgostit iremediabil! Atunci am înţeles dependenţa unor montagniarzi pentru acest munte.
Aprilie 2018
(Ramona Müller)
