De cealaltă parte a estuarului, pe stânga cum te uiti spre Ocean, vânzoleala turiștilor încetează.
Rar se mai abate cineva pe străzile înguste, strecurate printre case stânse una în alta și întunecoase, în ciuda luminii strălucitoare de afară.
Un cartier sărac, dar cu oameni care ridica privirea din pământ și îți zâmbesc când treci pe lângă ei
Ola, te salută.
Am băut într-o dimineata cafeaua acolo, la o bodega. Nimeni nu înțelegea ca aș vrea “cu lapte”, deși știam să spun asta în portugheză. Dar toată lumea încerca să mă ajute.
Mi-a fost rușine să le fac poză de-a dreptul femeilor care veneau cu ligheane încărcate să-și spele rufele la spălătoria publica pentru ca apoi să le întindă la uscat, în bătaia vântului cu miros de mare, pe prăjinile de pe malul fluviului.
La fel și bătrânului care bea o bere lângă mine pe terasă, la soare.
“I-am furat”.
Mai târziu am mâncat o salată de caracatiță perfectă și am băut bere la o terasă cu două mese strâmbe, la mai puțin de un sfert de preț decât pe malul celalalt al apei, in zona turistică.
Și m-am simtit ca aparținând locului ăla, simplității, bunătații, sărăciei și bogăției lui.
Azi dimineața m-am trezit cu gândul la Porto. Așa pățesc când un oraș mă cheamă înapoi și-l aud atât de tare că aproape mă doare.
Iar Porto are un glas special. E aspru, ușor răgușit de parcă a fumat, a băut și a cântat toată noaptea.
Si apoi îți spune cald și calm “venha aqui”.
Text si foto de Oana Costea
