Viața Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei

Articol complet: https://doxologia.ro/viata-sfantului-ierarh-vasile-cel-mare-arhiepiscopul-cezareei-capadociei
Cel între ierarhi preaales, între dascăli preaînțelept și între toți sfinții preamult plăcut lui Dumnezeu, Sfântul părintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este în Capadocia, și s-a născut din părinți binecredincioși și de Dumnezeu cinstitori.
Cel între ierarhi preaales, între dascăli preaînțelept și între toți sfinții preamult plăcut lui Dumnezeu, Sfântul părintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este în Capadocia, și s-a născut din părinți binecredincioși și de Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru și pe Sfântul Vasile, pentru care ne stă înainte cuvântul, pe Grigorie și pe Navcratie, și o fiică, al cărei nume era Macrina.
Pentru aceștia, cu adevărat s-a împlinit cuvântul lui David, care zice: Neamul drepților se va binecuvânta. Și nu numai sfântul acesta a fost îmbunătățit și mare luminător al lumii, ci și ceilalți trei frați ai lui s-au făcut minunați și purtători de semne. Căci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic și făcător de minuni. S-a sfințit și sora lor Macrina, după cum arată sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toți frații i-a covârșit Sfântul Vasile întru fapta bună și întru învățătură; căci la învățăturile cele dintâi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl și povățuitor, pe care de obște îl avea Pontul ca dascăl al învățăturilor și al faptelor bune, în acea vreme.
Deci, dânsul a adus în lume o astfel de plăsmuire bună și curată, pe care dumnezeiescul David o numește plăsmuire de ziuă, iar nu de noapte. De la acesta dar, a primit nu numai toată învățătura, ce se numește enciclică, adică înconjurătoare, dar și toată buna credință; și, în scurt să zic, prin învățăturile vârstei celei dintâi s-a făcut începător al desăvârșirii care avea să fie mai pe urmă.
După ce din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învățături, încât dorea ca de nimic din cele bune să nu se lipsească, și, pornit fiind prin iubirea de osteneală a albinei, care din tot felul de flori își adună cele trebuincioase, ca să nu rămână mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca să se deprindă și cu învățăturile ce se dădeau acolo. Zic despre Cezareea cea preavestită, care a fost leagăn de învățături și al Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu; unde primind toate învățăturile, se asemăna cu unii din dascăli, iar pe alții îi covârșea în tot felul de învățătură, încât în puțină vreme s-a făcut slăvit și vestit tuturor celor mai mari ai cetății și la tot poporul, fiind mai mare în învățătură decât în vârstă și având statornicia cea mai mare; apoi s-a arătat a fi retor între retori, chiar mai înainte de a se sui pe scaunele sofiștilor, filosof între filosofi, mai înainte de a învăța dogmele și rânduielile ce se află în filosofie; în sfârșit, lucrul cel mai mare a fost că toți îl aveau ca pe un preot al creștinilor, mai înainte de preoție; și atât de slăvit se făcuse el prin învățătură și prin fapta bună, încât era cinstit, cucernic și vrednic înaintea tuturor.
După ce a ajuns în acest fel, s-a dus la Bizanț, care era cetatea cea mai mare din tot Răsăritul, pentru că era împodobită cu cei mai desăvârșiți dintre retori și filosofi, de la care a adunat, prin ascuțimea minții sale, cele mai înalte dintre învățături și cu ele și-a împodobit sufletul său. De acolo, fiind nesățios de învățătură și de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena, unde a aflat pe Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, sârguindu-se la învățături, precum și pe Iulian Apostatul, care mai pe urmă a fost împărat (361-363), vrăjmaș și chinuitor al creștinilor, pe Libaniu, sofistul, și pe mulți alții.
Deci, acolo, aflând Sfântul Vasile pe Sfântul Grigorie, apoi întrecându-se unul pe altul în faptă bună și în râvna cea dumnezeiască, atât de mult s-au iubit, încât nu puteau să se despartă nicidecum, și ședeau amândoi într-o casă, amândoi mâncau și amândoi aveau o voie.
Pe scurt, se afla un suflet în acele două trupuri și unul de la altul primea mare folos, nu numai întru fapta bună, ci și întru învățături. Căci ca doi lucrători de pământ, sârguitori și iscusiți, cu aceeași sârguință lucrând țarina filosofiei și semănând cu multă osteneală sămânța învățăturilor, au secerat rodul sârguinței lor, prin care au întrecut pe cei de o vârstă cu dânșii, și atât de mult se înfrânau, încât mâncau numai ca să trăiască, pâine și apă, mulțumind Domnului, că Prorocul Ilie și ca Ioan Înaintemergătorul, care se hrănea cu muguri de copaci; iar pe celelalte, care momesc pântecele și-i aduc dulceață, le defăimau, și cu totul se depărtau de ele.
Cu acest fel de înțelepciune, pe care au păzit-o până la sfârșitul vieții lor, atât de curați s-au ținut, încât au întrecut pe vestitul Xenocrat, căruia, deși dormea cu o femeie desfrânată, nu-i venea nicidecum în minte că era o femeie aproape de dânsul; apoi au fugit de lăcomie și de împuținare și numai măsura cea dreaptă o păzeau. Iar necâștigarea atât de mult au iubit-o, încât au covârșit pe Antistene, pe Pitagora și pe Cratis, încât pe cele cinstite și lăudate ale acelora le socoteau că pe niște jucării de copil; căci foarte mult au defăimat câștigarea de bani și de alte lucruri deșarte.
Trufia și înălțarea cu totul le-au urât, iar mândria au pierdut-o prin cuvioșie. Cât despre înțelepciunea pe care o aveau, nu este de trebuință să mai scriem, căci toată viața lor era o cugetare și dorire necontenită, ziua și noaptea, ca să câștige filosofia cea cerească și adevărată, mai mult decât pe cea pământească. Însă se sârguiau a o câștiga și pe aceasta, ca să ajute Bisericii noastre, să dezrădăcineze neghina din grâu, să curețe și să lămurească dogmele sfintei credințe, și să apere pe credincioși de năvălirile ereticilor.
Se sârguiau mai mult ca să întreacă pe filosofii cei vechi, și s-a și făcut astfel prin multă lor osteneală și prin dumnezeiescul ajutor, după cum se arată din scrierile lor. Întru meșteșugul gramaticii erau neîntrecuți, ca și în măsurile științei, poeziei, în mulțimea istoriilor și frumoasa grăire de cele politice. Iar bună rânduială a retoricii și frumusețea vorbirii au ales-o mai mult, și minciuna au lepădat-o. Filosofia cea adevărată din dogme atât de mult au deprins-o, încât i-au întrecut pe toți. Tot astfel și în celelalte științe s-au deprins, încât au întrecut pe toți din destul, în aritmetică, în geometrie, în muzică și în astronomie; încât s-au făcut dascăli și filosofi desăvârșiți.
O înfrânare ca aceasta și întreaga lor înțelepciune văzând-o dascălul Sfântului Vasile, anume Eubul, om preaînțelept și mai bun decât toți filosofii cei din Atena, se minuna; iar Vasile vrând să-l vâneze și să-l aducă la cunoștința de Dumnezeu, apoi un dar neprețuit ca acesta să-i dăruiască, pentru osteneala lui, l-a aflat odată înaintea cetății, vorbind cu ceilalți filosofi și întrebându-se despre filosofie, căci astfel de obicei aveau între ei, că ori să grăiască, ori să audă ceva nou. Întrebându-se Eubul cu filosofii, pentru un cuvânt, a venit Vasile și îndată a dezlegat acel sofism și l-a deslușit. Apoi ziceau ceilalți: „Cine este cel care a deslușit cuvântul filosofului?”. Răspuns-a Eubul, zicând: „Ori Dumnezeu, ori Vasile”.
Văzând Eubul pe Vasile, a lăsat pe prietenii și pe ucenicii săi, iar el a șezut cu Vasile, și au petrecut trei zile în vorbă, întrebându-se de filosofie. Drept aceea, a întrebat Eubul pe Vasile: „Care este firea filosofiei?”. Iar el a răspuns: „Firea filosofiei este pomenirea morții”. După această a grăit și despre lume, zicând: „Deși sunt dulci cuvintele cele lumești, amară este lumea pentru cel ce se ține de ea cu iubire și patimă; căci alta este slava cea trupească și alta a firii celei fără de trup. Nu este cu putință ca cineva să se îndulcească de amândouă, pentru că nimeni nu poate să slujească la doi stăpâni. Însă, pe cât ne arată puterea bunătății, să împărțim la cei flămânzi pâinea înțelegerii; și pe cei ce s-au lipsit, pentru răutatea lor, de acoperământul faptei bune, pe aceia să-i aducem sub acoperământul lucrurilor celor bune; căci pe care-l vedem gol, îl îmbrăcăm și nu defăimăm trupul nostru.