Sâmbătă dimineața, în metrou.
Am schimbat la Piața Victoriei. Am început să urc scările, să merg la peronul spre Berceni. Am ridicat privirea și l-am văzut coborând. Era un afro-american tânăr, negru ca tăciunele,îmbrăcat în negru. Doar peticul albastru de pe față îi dădea culoare. În mână avea un caiet.
Fiind doar noi pe scările imense, țineam dreapta, dar nu lipiți de zid. M-am gândit că dacă mă trag, va crede că o fac din repulsie, așa că am mers pe drumul meu. El s-a dat mai spre dreapta. Mă privea cu blândețe. Ne despărțeau două trepte, când mi-am desprins elasticul de după o ureche și am lăsat masca să cadă.
I-am zâmbit. I-am zâmbit ca o mamă care-și vede pruncul după o lungă așteptare. Și-a dat și el masca jos de după o ureche și mi-a întors zâmbetul. Am mai urcat două trepte și m-am întors în același timp cu el. Stăteam ca doi caraghioși că măștile atârnând de câte o ureche și atunci, băiatul-tăciune și-a pus caietul sub braț și a format cu degetele o inimă.
A spus, doar din buze, fără sunet: All lives matter! Și stătea acolo, mai jos de mine, desenând cu degetele inimă. Ni s-au umplut ochii de lacrimi. I-am făcut un semn prietenos din mână și …
(Cora Muntean)
