Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 9 iulie 2025)
„Cine știe să moară nu va fi sclav niciodată”
„După ce m-am liniștit puțin, mi-am dat seama de faptul că se urmărea izolarea mea completă de camarazii mei. Cine intra în zarcă se afla în Infernul lui Dante, fără nici o speranță.”
„Dezbrăcat la pielea goală, eram controlat peste tot, și în gură, și în fund, lucrușoarele erau pipăite centimetru cu centimetru, iar cusăturile mai tari erau chiar desfăcute cu cuțitul. Această tortură psihică mă epuizase complet.”
”Doamne al puterilor, miluiește-ne pre noi”
„Totdeauna în momentele grele, toată viața mea, mi-am pus speranța în Dumnezeu. Eram singur, părăsit, izolat de toată lumea…dar nu, nu eram singur, eram cu Iisus, Domnul meu. Și mi-am zis atunci: <Drumul către Înviere trece totdeauna prin Golgota>”, mărturisește Ilie. Și-a făcut apoi o rugăciuneși, la sfârșit, a fredonat cântarea din Săptămâna Patimilor; „Doamne al puterilor fii cu noi, căci pre altul afară de tine ajutor întru necazuri nu avem. Doamne al puterilor, miluiește-ne pre noi”, „cântare pe care o învățasem când eram elev la Seminarul Nifon din București”.
Nelu Ilie a realizat faptul că se urmărea izolarea sa completă de camarazii săi. „Cine intra în zarcă se afla ân Infernul lui Dante, fără nicio speranță. Deci trebuia să-mi iau adio de la confrații mei și să mă integrez în lumea legionară.”
Totuși, după ce și-a limpezit puțin gândurile, Ilie, reflectând la condiția sa, se simțea mândru pentru faptul de a fi făcut parte din această lume, chiar dacă, după cum se spunea în închisori, cei care intrau în zarcă ieșeau doar cu picioarele înainte. „Nu-mi era teamă, căci, așa cum spune Seneca, <cine știe să moară nu va fi sclav niciodată>”.
Ilie stă cuminte
În fiecare miez de noapte, timp de aproape o lună, a fost scos pe coridor, cu toate lucrușoarele sale, inclusiv salteaua, pentru percheziție. „Dezbrăcat la pielea goală, eram controlat peste tot, și în gură, și în fund, lucrușoarele erau pipăite centimetru cu centimetru, iar cusăturile mai tari erau chiar desfăcute cu cuțitul. Această tortură psihică mă epuizase complet”.
Ziua îl lăsau în pace, caraliii fiind ocupați cu supravegherea altor cellule și cu programul obișnuit. Nu mai avea acum nici creion, nici hârtie, ci doar un ac pe care l-a ascuns într-un bocanc și pe care nu l-au găsit. Ziua profita de momentele în care nu era supravegheat și, folosind unghiurile din celulă unde era ferit de vizetă, își cosea hainele descusute la percheziție. Ață lua din salteaua de doc. A stat cuminte aproape o lună, fără a lua contact cu vecinii prin „morse”. Chiar când aceștia băteau în perete, nu răspundea, temându-se de provocarea colonelului Iacob. Dar într-o noapte, la o percheziție, „enervate că nu se mai termină cu tortura asta, am refuzat să mai ies din cameră și, cu voce tare, am strigat la caralii că dacă nu mă lasă în pace urlu de ridic zarca în picioare. M-au lăsat în pace și au închis ușa fără să mai facă percheziție.”
Călcâiul german
A doua zi, se aștepta să fie dus la izolare, dar n-a fost să fie așa și de atunci l-au lăsat în pace. „Adevărul este că le era teamă de mișcări mai zgomotoase ale deținuților.” Fiind lăsat în pace, nu mai respecta cu strictețe programul de zi și se întindea pe pat, deși nu avea dreptul. Când îl prindeau că „fentează”, îl amenințau cu izolarea. „Nu mai înțelegeam nimic, dar am prins curaj. Cum nu puteam să accept izolarea totală, am început să intru în normalul conceput de mine și de aproape toți deținuții din închisori. Întrucât mă înnebunise frigul de-a binelea și ciorapi nu aveam, m-am gândit să-mi confecționez o pereche.” Lâna o putea deșira din cele două jumătăți de pătură cu care era dotată celula. Cârlige putea să-și confecționeze din puținele lemne de foc pe care le primea. De lucrat știa să lucreze, „deoarece învățasem în camera MAI de la amicul meu Purdea, și încă cum, cu călcâi german, care este ceva mai pretențios decât cel obișnuit.”
(continuarea miercuri, 23 iulie 2025)
A consemnat Leonida Corneliu Chifu
