Promovate

Sărbătorim repaosul ploii în adunarea stropilor de frumos și epic din noi, în cadrul ambientului oferit de Filarmonica Paul Constantinescu. O ultimă întâlnire a membrilor cenaclului din această primăvară.

Ca de obicei, prima rubrică a ședinței de cenaclu Revista Presei ne este prezentată de președintele Ioan Vintilă Fintiș, care ne aliniază la vectorii literari ai principalelor reviste culturale: România Literară (nr. 20), Ramuri, Tribuna, Apostrof și Luceafărul de dimineață. Periplul prozaic pune în evidență cele mai proaspete articole ale lui Manolescu, Daniel Cristea Enache, Ioan Holban, Dan Cristea și ale altora.

Rubrica ”Cel mai recent poem” include lectura creațiilor literare ” M-am întâlnit cu gândul tău”, o tabletă romanțioasă, plină de savoare a Mariei Bem, ” O puncție sufletului bolnav de apusuri”, a lui Dorin Boroianu și ultimul poem al Andei Mihaela Miroiu.

”Gânduri pentru suflet”, rubrica semnată de Florin Manole, ne aduce în prim plan răspunsuri la întrebări existențiale având la bază operele lui Pascal și Patapievici. Omul, ca ființă ce nu se mulțumește niciodată, ca fire insațiabilă, încearcă să îl caute și să îl simtă pe Dumnezeu cognoscibil.”Dacă lucrurile s-au întâmplat, acestea au puterea faptelor, deci noi nu putem schimba nici ceea ce s-a petrecut, nici faptele. Faptele fiind realizate de Dumnezeu, ele sunt de necontrazis.” Dialectica pascaliană comportă două secvențe controversate: pe cea a grandorii și pe cea a mizeriei, pe cea umană și pe cea a divinului, deoarece ”omul este ce poate fi mai jos, omul poate fi ce poate fi mai înalt”. Sufletul poate fi depozitarul adevărului relativ, dar adevărul absolut necesită o prezență manifestată. Inima și spiritul presupun o demonstrație logică, dar în același timp și o persuasiune dovedită. Omul de nivel subceresc poate deveni un finit într-un infinit doar accesând eul de nivel rațional la componentele imensității spațiului etern.

Fintiș și Blanca Trandafir apreciază structura bine realizată a eseului realizat de Florin Manole, având acuratețe și coerență, pe când Marian Zmaranda consideră că descrierea este greoaie, având un caracter teutonic. Sorin Vânătoru apreciază că deseori, complexitatea umană este dificil de înțeles, iar perceptele concordă între diferite religii. Conform formulei matematicianului Heuvel oamenii vor ajunge să se roage la acea formulă ca la o divinitate. Astăzi conceptul de suflet este studiat la nivel neuronal.

Domnul profesor Teodor Ghiondea ne prezintă studiul GÂNDIREA METAFIZICĂ ÎN POEZIA EMINESCIANĂ, un adevărat curs de literatură, demn de introspecțiile propriei noastre culturi. ”Poetul absolut”, Mihai Eminescu folosește în modul său original elementele metafizicii la un înalt și admirabil nivel.

1.La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă
2.Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
3.Când nu se-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
4.Când pătruns de Sine-Însuşi odihnea Cel nepătruns.
5.Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
6.N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă.
7.Căci era un întuneric ca o mare fără rază,
8.Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
9.Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
10.Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Girul constitutiv al identității sale poetice conține aspecte ale metafizicii în profunzimea ideilor și în transcendența condiției umane, precum și în valențele temporalității, ireversibilității veșniciei și ale universului impus pe noi coordonate. ”Şi cum viaţa acestei lumi, cu ciclurile şi subciclurile ei de manifestare, are un parcurs regresiv – de la vârsta de aur la cea de fier, de la vârsta paradisiacă la cea a totalei degenerări – până la reintegrarea sa în Principiu, poetul ne înfățișează scenariul apocaliptic, aşa cum îl aflăm, în esenţa sa, în toate textele sacre ale tradiţiilor, fie ele religii, fie tradiţii de consistenţă metafizică.”

Timpul metafizic este un timp prezent, veșnic, un timp sărac al poeților, înalt prin atitudinea spirituală. Eternitatea noastră ca șansă este și va rămâne Eminescu. Sorin Vânătoru apreciază că Eminescu este patriarhul FIINȚEI în literatura romană. Eminescu este infinit. Nimicul nu respectă proprietățile reale, iar vacuumul reprezintă un spațiu cu o entropie care tinde spre zero. Marian Zmaranda abordează original punctul său de vedere, schelatura lui Eminescu este mistică, prin filosofii diferite. Aproape îl uitasem pe Eminescu, dar mi l-ați reamintit prin lectura eseului dumneavoastră. Frumusețea versului său este comparabilă cu bătrânețea versurilor, ca un fel de Neculce…și mă gândeam, cum Eminescu care a creat de alți câțiva limba română modernă, să îl găsești cu patina aceasta de cronicar, de letopiseț.”

Raul Sebastian Buz ne prezintă trei proze scurte, un amestec de cronică și snoave, de eseu și narațiune, pline de aplomb:
1. O dramă între mărăcini
2. Ploaia ciobanului
3. Blestemul Ursarilor

Teodor Ghiondea apreciază autencitatea stilului abordat, adevărul ține de povestea care ține. Lecturile redau realiatea rurală a unor timpuri trecute sa prezente ale ruralului prahovean. Buna dispoziție a participanților este prelungită de recitarea magistrală a lui Nicu Drăgulin care ne impresionează prin poemele ”De vorbiți mă fac că nu aud” de Mihai Eminescu și ”Rică” de Miron Radu Paraschivescu.

Refrenul estival se apropie…

(Ramona Muller)

Predica la Duminica Slabanogului – a IV-a dupa Pasti

Omul lasat pe seama lui insusi

Mai suntem inca in atmosfera marii sarbatori a crestinatatii, Invierea Domnului. Am trecut toti, cu bucurie, prin aceasta sarbatoare care ne-a dat incredintarea ca Iisus era trimis de Dumnezeu, ca era insusi Dumnezeu-Fiul, dovedind aceasta prin propria Sa inviere. Ne-a dat astfel, in acelasi timp, incredintarea ca si noi vom invia. Fiindca nimic din ce a facut, nimic din ce a spus Mantuitorul cat a fost pe pamant, n-a spus nici pentru E! insusi, nici numai pentru cei care-L ascultau atunci, ci a spus si a implinit toate, pentru atunci si pentru toate generatiile de dupa El, pentru ca toti, din invatatura Sa sa ia invatatura pentru ei, din minunile Sale si, mai ales, din minunea invierii Sale.

Sa invete oamenii din toate acestea, din cuvinte si minuni, ca nu sunt singuri pe pamant si ca nu numai pamantul este unica lor locuinta, vii sau morti fiind. Poate ca aceasta este insasi esenta motivului pentru care Dumnezeu a hotarat sa se intrupeze pe pamant: ca sa ne invete, sa ne dea asigurarea ca nu suntem singuri pe pamant, ca exista Dumnezeu si ca El este autorul lumii si creatorul nostru, ca El este Cel ce poarta de grija tuturor si ca la El ne vom intoarce toti, intru imparatia Sa. Acolo ne vom intalni toti, dupa ce vom trece de aici. Esenta invataturii Sale este prin urmare aceea ca si noi suntem nemuritori.

Sa ne gandim si la alternativa inversa. Daca noi, cei cu o anumita chemare interioara spre mai mult decat ne spun simturile, n-am sti ca suntem nemuritori, daca n-am sti ca exista Dumnezeu, daca n-am avea invatatura Mantuitorului si ordinea morala si spirituala adusa si instaurata de El in lume, daca n-am sti sa raspundem la intrebarile „de unde venim si unde mergem”, si „ce rost avem aici pe pamant”, in ce stare sufleteasca si intelectuala ne-am afla? Am fi dezolati. Am fi niste oameni tristi. N-am putea gasi multumirea in nimic, stiind ca la un moment dat totul se termina in pamant, si ne prefacem in tarana, si cu aceasta s-a terminat totul! Cum ne-am simti oare, si cum am reactiona, cum ne-am privi unii pe altii, cum ne-am privi sotiile, sotii, copiii, daca am sti ca nu mai exista alta comuniune, alta legatura intre noi, alta decat aceasta de pe pamant, daca am sti ca dincolo nu mai exista nimic, nici un fel de continuare? Cum ar fi daca ne-am trezi in fata unui serial de film, foarte interesant, incitant, cu probleme de mare adancime, in care problemele doar s-ar pune, dar nu s-ar rezolva, totul s-ar incepe, dar nu s-ar continua, si n-ar avea acel promitator final: „va urma”? Ar fi dezolanta o asemenea viata! Viata noastra capata sens, capata explicatie, capata lumina numai prin faptul ca aflam din Invierea Domnului ca si noi vom invia, ca si noi avem un destin dincolo de ceea ce se vede, ca dupa ce se pune o cruce, la capataiul nostru din cimitir, povestea nu se incheie, ci exista un „va urma”.

A pune cruce la ceva, in vorbirea populara romaneasca, inseamna a te afla in fata unui sfarsit, a unei situatii care nu mai poate avea alta iesire, dar expresia se refera numai la viata de aici. Caci despre viata de dupa moarte, poporul nu are indoieli. El zice: „s-a dus la odihna”, „a scapat de necazuri”, dar nu in sensul ca a disparut, ci ca a trecut dincolo, „pe celalalt taram”. De aceea i se dau de pomana haine, hrana, ca sa le aiba si dincolo. Ce frumoasa, ce generoasa e aceasta comuniune, aceasta solidaritate cu cei plecati, aceasta credinta in nemurire!

Spuneam ca traim in aceste zile inca in atmosfera invierii. Dar traim inca si in atmosfera Duminicii lui Toma, in atmosfera indoielii lui. Cati dintre noi, odata cu invierea, n-au trait si ei, ca si Toma, ca si multi dintre ucenicii Mantuitorului, indoiala cu privire la inviere? Fiecare a rostit macar o data cu cugetul sau, cu ingrijorare: „Dar oare va fi fost asa?” Toma a fost mai categoric: „De nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si de nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si de nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede!” (Ioan, 20, 25).

Multi dintre noi au trecut prin aceeasi idoiala, dar toti am auzit si fericirea aceea, promisa de Mantuitorul la intalnirea cu Toma dupa o saptamana de la inviere: „Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!” (Ioan 20, 29), sau adresata noua: Fericiti cei ce nu vor vedea si vor crede. Fericiti cei care vor lua de buna marturia voastra, a celor ce M-ati vazut, a celor ce ati trait in vremea faptului invierii, a celor ce M-ati intalnit, a celor ce ati stat de vorba cu Mine dupa inviere. Fericiti vor fi toti cei care vor crede marturia voastra.

Am trecut multi dintre noi, in sufletele noastre, ca si Toma, si prin aceasta perioada de indoieli, dar am biruit-o, pentru ca nu se poate sa n-o birui, nu se poate ca argumentele invierii sa nu oblige constiinta si mintea credinciosilor sa creada in inviere, pentru marturia nenumaratilor martori ai invierii care au spus: noi L-am vazut, noi L-am intalnit! Saul care era prigonitor, pentru ca nu credea ca Iisus Hristos era Mesia, si nu credea in inviere, cand L-a intalnit pe drumul Damascului a devenit din mare prigonitor, mare Apostol. El a fost acela care a rostit acel silogism cu neputinta de negat de nimeni: „Daca Hristos a inviat, atunci si noi vom invia”. Si el era dintre cei care stiau ca Hristos a inviat, pentru ca statuse de vorba cu Dansul, dupa inviere.

Faptele, se spune, sunt un lucru incapatanat. Ele se impun de la sine, nu mai trebuie demonstrate. In fata unui fapt n-ai ce face, trebuie sa-l recunosti. Saul, prigonitorul, n-a avut ce face, a recunoscut faptul invierii si a devenit marele Pavel propovaduitorul, marele propagator al crestinismului. Indata dupa aceea si-a inceput calatoriile misionare, a traversat Asia Mica de mai multe ori, a ajuns in Europa, propovaduind nimic altceva decat pe Iisus cel rastignit si inviat.

Pe aceasta credinta se intemeiaza toata invatatura crestinismului. Pe credinta in inviere se intemeiaza tot sensul vietii noastre. Si iata ca dupa aceste zile in care toti ne-am pus problema invierii, in care toti am trecut prin indoiala si am depasit-o iata ca Biserica ne pune astazi in fata unele din evenimentele din viata si invatatura Mantuitorului Iisus Hristos, pentru a ne tine treaza credinta in invierea Sa, in puterea Sa dumnezeiasca, in puterea Sa de a fi prezent si in viata noastra, asa cum a fost cu contemporanii, cu cei care au trait odata cu El.

Ni se relateaza, asa cum ati auzit din Evanghelia de astazi, intamplarea cu un slabanog care de 38 de ani astepta sa se faca cu el o minune. Exista in Ierusalim o scaldatoare care, din cand in cand, avea puteri miraculoase. Dumnezeu facea ca periodic sa se reverse de undeva din izvoare, anumite ape cu insusiri vindecatoare, care si tulburau apa obisnuita a lacului si, in care, cel care intra intai se vindeca de oricare boala era cuprins. Vorba mersese ca un inger al Domnului venea si tulbura apa, o amesteca si o facea in mod miraculos vindecatoare de boli.

Nu e un lucru imposibil. Asemenea ape vindecatoare exista si in vremea noastra. Aceea va fi avut in plus si altceva, un dar al lui Dumnezeu, anume. Un astfel de bolnav, un slabanog, de 38 de ani nu reusea sa intre repede in lac. Intrau altii care erau mai in putere decat el. Dar el nu-si pierdea rabdarea, si. aceasta este poate un prim lucru pe care trebuie sa-l invatam de la dansul. Nu-si pierde rabdarea.

Era un om intelept probabil. Disperarea e solutia neinteleptilor, a capitularzilor. Descartes spunea ca „rabdarea e inceputul intelepciunii” (Discours de la metode). Si mai inaintea lui, anticul Publius Syrus spusese ca rabdarea e „remediul pe care il inveti de la intelepciune” (Sententiae). „Rabdarea, spunea Lautreamont, e omagiul adus sperantei” (Poesies). Cel care rabda spera. Spera intr-o solutie, intr-o iesire, intr-un raspuns. Rabdarea adevarata nu e o virtute pasiva, o capitulare, ci asteptarea unei rezolvari de undeva. Bolnavul care rabda durerea spera ca va trece. Ucenicul care rabda in ascultare, spera ca e spre indreptare si mantuire.

O astfel de rabdare in speranta avea si slabanogul. De 38 de ani nu putea intra in miraculoasa scaldatoare, si totusi nu-si pierdea rabdarea, ramanea in continuare crezand ca intr-o zi va ajunge si el in atentia lui Dumnezeu. Si iata ca rabdarea lui va fi rasplatita. Dar nu asa cum astepta el. El ar fi asteptat, probabil, sa se gaseasca cineva care sa-l arunce si pe dansul, inaintea altora, in lacul vindecator.

Intr-o zi a venit Mantuitorul si l-a vazut. Nu era nevoie sa i se spuna Mantuitorului cine sunt oamenii care asteptau acolo, si de cat timp. Cine nu cunostea scaldatoarea Vitezda? Poate si pe slabanogul de 38 de ani il cunosteau foarte multi, fiind el veteranul asteptarii, dar si al nemilostivirii tovarasilor de suferinta! Uneori, suferinta inaspreste inima si alimenteaza egoismul, iar competitia in obtinerea favorurilor sau a unei vindecari e nemiloasa. Dezumanizeaza.

Il va fi cunoscut si Iisus? Greu de spus. Iisus era din nord, din Galileea, nu din Ierusalim. Dar nu ar fi impropriu sa spunem ca, Dumnezeu atotstiutor fiind, il cunostea. Cunoscandu-l deci ca era de multa vreme acolo si ca nu ajungea la apa vindecatoare, l-a intrebat: Tu ce vrei? De ce stai aici? „Voiesti sa te faci sanatos?”

Intrebarea era doar de forma. Evident ca voia, ca doar de-aceea statea acolo. „Da, Doamne; dar n-am om care sa ma arunce in scaldatoare cand se tulbura apa, si de aceea pana merg eu, altul se pogoara inaintea mea” (Ioan, 5, 7). Si atunci Mantuitorului, facandu-i-se mila de el, nu i-a mai spus ca nu e nevoie sa-1 mai arunce cineva in scaldatoare, ci i-a spus: „Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi”. Si in clipa aceea bolnavul s-a ridicat, si si-a luat patul, si a plecat. Iisus s-a facut nevazut. Intalnindu-se mai apoi in templu, Iisus i-a mai adaugat doar aceste cateva cuvinte, esentiale, care trebuie sa ne retina atentia: „Sa nu mai gresesti, ca sa nu ti se intample tie ceva mai rau”.
E posibil ca in cazul acestui bolnav, neputinta lui sa fi fost datorata pacatelor lui. Stim ca sunt si alte cazuri, relatate de Evanghelii, cand Mantuitorul vindeca, de pilda un orb, dar cand e intrebat: „Cine a gresit, acesta sau parintii lui?,, – raspunde ca: „Nici acesta, nici parintii lui, ci acestea s-au facut ca sa se arate prin el lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Unora li se trimit incercari, altora pedepse sub forma de boli.

Dar comentatorii care talcuiesc aceasta intamplare minunata se opresc asupra altui aspect, si anume asupra raspunsului pe care l-a dat slabanogul Mantuitorului: „Nu am om care sa ma arunce in scaldatoare”. El expunea o stare de fapt care trebuia corectata. Nimeni nu se gasise, de atata vreme, care, din mila fata de el, sau din orice alt sentiment, ar fi incercat sa-l ajute, sa-l arunce in scaldatoare. Omul era completamente singur, se afla intr-o totala singuratate si izolare. Era lasat pe seama lui insusi. Si iata cat e de rau sa fie omul lasat pe seama lui insusi! Sa nu aiba alt om! Sa nu aiba un prieten! Sa nu aiba pe cineva aproape!

Acest lucru a venit Mantuitorul sa-l corecteze. A venit sa se declare El acel Om de care avea nevoie slabanogul si nu-l gasea, pentru ca sa ne dea noua tuturor un exemplu. Sa fim oameni care ajuta. Sa fim oameni dedicati altora. Sa fim oameni care sa luptam impotriva izolarii in care se afla aproapele, si impotriva singuratatii. Cineva a fost intrebat odata: care este cea mai nenorocita stare in care s-ar afla un om. Raspunsul a fost: singuratatea.

Intr-adevar, multi fac experienta singuratatii, a lipsei de prieteni, a dezinteresului celor din jurul lor, si aceasta face ca multi sa-si piarda sensul existentei, sa-si piarda gustul vietii. Exista in jurul nostru multi factori care promoveaza singuratatea, printre acestia un loc important ocupandu-l indiferenta unuia fata de celalalt. Indiferenta si dezinteresul. Cati nu zic: Nu ma intereseaza-vecinul. Ce treaba am eu cu aproapele meu? Am fost eu pus sa fiu paznicul aproapelui meu, paznicul fratelui meu? Aduceti-va aminte, cei care mai cititi in Sfanta Scriptura, ca acesta a fost raspunsul dat de Cain in fata lui Dumnezeu, dupa ce il omorase pe fratele sau Abel: „Au doara eu sunt pazitorul fratelui meu?” (Facere 4, 9).

Un raspuns tipic pacatos, pentru ca fiecare din noi e pus, de fapt, sa fie pazitor al fratelui sau, sa se intereseze de fratele sau. „Aceasta va poruncesc, ca sa va iubiti unii pe altii” (Ioan 15, 17), si: „Dragoste mai mare decat aceea, ca cineva sa-si puna sufletul sau pentru prietenii sai, nimeni nu are” (Ioan 15, 13). Asa spune Mantuitorul cu orice prilej, pentru ca numai iubirea creeaza punti intre oameni. Numai iubirea te face sa te gandesti si la altul, nu numai la tine. Numai ea te indeamna sa-ti reversi interesul si catre celalalt.

Evanghelia aceasta este o Evanghelie a comuniunii. Ne invata sa purtam grija unii fata de altii, sa traim ca fratii, sa nu lasam pe nimeni in izolare, in singuratate, sa nu lasam pe nimeni asa cum a fost lasat acel slabanog care, timp de 38 de ani, n-a gasit un om care sa-l ajute.

Se plang unii ca nu sunt iubiti. Dar oare s-au gandit sa iubeasca si ei? Iubirea se intoarce spre cel ce iubeste. Ea il bucura intai pe acela, desi ea se intoarce apoi si dinspre cel iubit. „Cel ce-si iubeste fratii, spune Sfantul Ciprian, e onorat la randul sau cu pretul iubirii” (Despre gelozie si invidie, 16).

Pilat a rostit, aratandu-L pe Iisus iudeilor in momentul Patimilor, acel enigmatic: „Iata Omul!” (Ioan 19, 5). Nici nu stia Pilat ce spune. Sau poate stia. In socoteala lui de roman cinic, va fi inchis in aceasta formula scurta o intreaga filosofie. Iata cat valoreaza omul in fata voastra. Il condamnati pe nedrept, dintr-o ambitie pe care eu n-o inteleg, dar trebuie sa va fac pe voie, ca sa va astampar! „Iata Omul!” – omul pe care il reclamati ca a vrut sa se faca rege. Are el acum infatisarea unui rege? „Iata-l pe imparatul vostru”, a mai zis Pilat, aruncandu-le o batjocura. Asemenea imparat meritati. Desfigurat. Batut. Desfiintat ca om! „Sa-l rastignesc pe imparatul vostru?” – „Nu avem alt imparat decat numai pe Cezarul de la Roma”, au raspuns, „si daca nu-L rastignesti, nu esti prieten al Cezarului”.

Perfidia era prea mare, ajunsa pana la josnicie, numai ca sa-si ajunga scopul, pentru ca ei insisi nu erau prieteni ai Cezarului. Il urau. Dar acum il foloseau ca sa-l sileasca pe Pilat sa-L rastigneasca pe Iisus. Pilat nu era omul care sa-si puna in primejdie postul de procurator, in urma unor reclamatii ale localnicilor care, cine stie cum ar fi fost interpretate la Roma. Asa au vrut, asa le-a facut. Li L-a dat sa fie rastignit. Si au rastignit „Omul!” Evident, cu complicitatea lui Pilat, si complicitatea lui e cu atat mai grava, cu cat il stia si il declara nevinovat.

Fara sa stie exact ce face, Pilat dadea de fapt definitia omului adevarat, a omului pentru altii, a Omului Iisus Hristos care se nascuse ca sa slujeasca, nu ca sa fie slujit, sa se jertfeasca pentru altii, nu sa lase pe altii sa se jertfeasca pentru El.

„Iata Omul!” Iata omul de omenie, iata omul model, ar fi trebuit sa gandeasca Pilat, dar el a gandit cu totul altceva! Iata Omul pe care-L astepta slabanogul de 38 de ani! Iata Omul pe care-l asteptam si noi. Pentru ca avem si noi slabanogelile noastre de 38, sau de mai putini, sau de mai multi ani, care asteapta pe cineva sa ni le vindece.
Am sfintit astazi, la chemarea dumneavoastra, aceasta biserica. Am putea spune acum: Iata Biserica! Iata Biserica aceasta intemeiata de Iisus Hristos. Ea este chemata sa raspunda la nevoile tuturor celor chinuiti de singuratate, ale tuturor celor in nevoi. „Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pe voi” (Matei 11, 28), voi da.raspuns nevoilor si intrebarilor voastre. Veniti la Mine! Veniti aici, la biserica. Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 23), iar El este Capul ei (Ef. 1, 22). Este locul, este mana care rie poate ajuta, care ne poate arunca in scaldatoarea salvatoare, in scaldatoarea vindecatoare nu numai de bolile trupesti, ci si de bolile sufletesti.
Omul de care aveti nevoie si pe care il puteti gasi acum este preotul care slujeste in aceasta biserica pentru dumneavoastra si care nu are alta menire decat sa fie omul care ajuta pe altii, omul care se roaga pentru altii, omul care se sacrifica pentru altii, omul care sta la dispozitia tuturor.

Preotul, spune Sf. Grigore de Nazianz, e acela care are grija de tot sufletul, „si daca e in primejdie de a se pierde, sa-i arate calea, iar daca s-a stricat, sa-l aduca din nou la starea dintai” (Despre preotie).

Aceasta sa invatam din Sfanta Evanghelie de astazi, preoti si credinciosi, si, ori de cate ori vom auzi clopotul si vom vedea biserica, sa stim ca aceasta este lacul Vitezda, si aici este omul care, in numele lui Hristos, e menit sa slujeasca, sa ajute, sa vindece singuratatea, sa vindece izolarea, omul menit ca in numele lui Iisus Hristos cel inviat sa va invete la randul sau cum sa fiti toti oameni pentru altii, ca sa nu mai fie pe lume slabanogi care sa se planga ca „nu au om!” Sa nu mai fie om suferind lasat pe seama lui insusi!

IPS Antonie Plamadeala

Predica rostita cu prilejul sfintirii-bisericii din Sacele-Brasov, la 13 mai 1985.

(crestinortodox.ro)

Șase persoane au fost ucise și alte opt au fost rănite duminică într-un atac terorist la mănăstirea Sfinții Petru și Pavel – Al-Suqaylabiyah din nord-vestul Siriei. Conform Associated Press, victimele sunt cinci copii în vârstă de la 6 la 10 ani și profesoara de la școala duminicală pentru copii.

Părintele Maher Haddad a povestit cum copiii ieșiseră să se joace, nimic nu prevestea atacul: „O rachetă a lovit grupul de copii, cinci dintre ei au fost uciși, alții au fost răniți… Doamna profesoară a fost ucisă pe o stradă din apropiere de o altă rachetă”.

Conform Associated Press, atacul a țintit comunitatea de creștini din Idlib. Provincia găzduiește 3 milioane de oameni dar peste 150 000 au fost forțați să fugă din cauza luptelor continue.

Claire Evans, reprezentant al unei fundației ce ajută creștinii din Orientul Mijlociu, a declarat: „Războiul civil sirian este un exemplu trist de ucidere fără discriminare a civililor și de violență fără sens… Creștinii plătesc un cost ridicat, deoarece sunt adesea considerați cetățeni vulnerabili, de clasa a doua. Satele lor au devenit un pion într-o strategie mai mare pentru fracțiunile multiple implicate în războiul civil. Trebuie să păstrăm familiile celor decedați în rugăciunile noastre și să oferim rugăciuni continue pentru siguranța acelor credincioși care se găsesc prinși între părțile războinice ale Siriei”.

Într-o scrisoare, Preafericitul Părinte Arhiepiscop Ieronim al Greciei a transmis condoleanțe creștinilor sirieni: „Încă o dată, vedem efectele tragice ale urii religioase care orbește mintea umană și îl face pe om disperat, capabil să răspândească moartea și tristețea”

De asemenea Preafericitul Patriarh Neofit al Bulgariei a scris Patriarhului Ioan din Damasc spunând: „Cu durere am aflat despre incidentul tragic de la Biserica Sfinților Petru și Pavel… În zilele acestea când cântăm Domnului nostru Iisus Hristos Cel înviat, care prin moartea Sa a biruit moartea, răul și stăpânitorul acestei lumi, ne rugăm ca Tatăl nostru Ceresc să primească sufletele ce au plecat.”

(avereabisericii.ro)

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul (n. 20 ianuarie 1719 – d. 15 mai 1778) a fost mitropolit al Moldovei între anii 1750-1760. El și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală și tipar, apărării celor nedreptățiți și povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci și smeriți, care a dus o viață de Sfânt”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

Viața
Sf. Iacob Putneanul s-a născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din nordul Moldovei. La numai 12 ani a intrat în viața monahală, ca ucenic la Mănăstirea Putna. Formarea sa duhovnicească este legată și de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), cel care, la Kiev, l-a convins pe Paisie Velicikovski să vină în Moldova.

S-a remarcat printre monahii de la Putna prin „înțelepciune de bătrân și viață aleasă”, fiind hirotonit preot la numai 17 ani și fiind apoi egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani (în 1744). În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuți, unde s-a remarcat, printre altele, prin tipărirea unui Liturghier bilingv (în slavonă și română) și unde a înființat o școală pentru învățarea limbilor slavonă, greacă și română.

După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa ca episcop, au fost hotărâtoare în alegerea sa ca mitropolit al Moldovei. A păstorit această mitropolie, din scaunul de la Iași, timp de zece ani (1750-1760), într-o perioadă dificilă pentru Țara Moldovei, în acest interval schimbându-se nu mai puțin de cinci domni: Constantin Racoviță, Matei Ghica, Constantin Racoviță (a doua oară), Scarlat Ghica și Ioan Teodor Callimachi.

În perioada cât a fost mitropolit, Iacob Putneanul a desfășurat și o intensă activitate culturală, promovând tiparul românesc și veghind la traducerea de cărți folositoare sufletului. Reușind să deschidă o tipografie, în 10 ani a tipărit 15 cărți de slujbă bisericească și învățătură în limba română, care au fost folosite în bisericile și mănăstirile din toate ținuturile locuite de români. A avut grijă și de românii din Transilvania, amenințați în acea perioadă să-și lepede credința strămoșească, grijă pe care și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești din Maramureș și din ținutul Clujului. El era îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriții săi, deoarece, după cum spunea, „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”. De aceea a înființat școli și a tipărit cărți de învățătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și înființând, pentru copiii satului Putna, prima școală rurală din Moldova. A dispus și traducerea în românește a „Vieților sfinților”, dar în vremea păstoririi sale s-a reușit doar traducerea primelor 6 din cele 12 volume.

Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna (pe care a restaurat-o între anii 1756-1760) și așezămintele ei, Mitropolitul Iacob Putneanul a ajutat și alte mănăstiri și biserici, ca Mănăstirea Doljești, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava, Mănăstirea și spitalul Sfântul Spiridon din Iași, precum și altele.

În vremea domniilor fanariote situația economică a țăranilor din Moldova era extrem de grea. Mitropolitul Iacob Putneanul, împreună cu ceilalți ierarhi ai țării, a intervenit pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea „veciniei” – forma autohtonă a iobăgiei – de către Constantin Mavrocordat în 1749) și a unor biruri împovărătoare, reușindu-se desființarea „vădrăritului” în 1756 și a „văcăritului” în 1757, legând cu blestem pe domnii țării să nu mai revină asupra acestora.

În anul 1758 a avut loc o invazie a tătarilor în Moldova. Ca ocrotitor al poporului pe care îl păstorea, Mitropolitul Iacob a cerut, cu mult curaj, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei. În în anul următor (1759) a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului Ioan Teodor Callimachi să îndeplinească unele cerințe pentru pacificarea țării. A mustrat adesea pe unii conducători din acei ani, din pricina cărora, în cele din urmă, a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a birurilor împovărătoare.

Sf. Iacob Putneanul și-a petrecut ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, Putna. El a continuat lucrările de refacere a mănăstirii începute în perioada cât fusese mitropolit, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei după Ștefan cel Mare și Sfânt, întărind-o duhovnicește și material. Astfel, acest sfânt lăcaș a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775. Retragerea sa la mănăstire i-a fost prilej de adâncire în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet. El a scris astfel despre rugăciune: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune”.

Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 el a mers la Sihăstria Putnei și a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Cuviosul Natan, luând numele de Eftimie. După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul. Sf. Iacob Putneanul a fost înmormântat în pridvorul mănăstirii de la Putna, ca un nou ctitor al acesteia.

Cărți tipărite
Liturghierul (Rădăuți, 1745)
Penticostarul (Iași, 1754)
Antologhionul (1755)
Apostolul (1756)
Psaltirea (1757)
Liturghierul (1759)
Sinopsis, adică adunarea celor șapte laude ale sfintei Biserici (1751)
Canoane din sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei (1751)
Alfavita sufletească (1755)
Sinopsis, adică adunare de multe învățături (1757)
Bucvar (1755; retipărit – cu completări – la Viena, 1771)

Proslăvirea ca sfânt
Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

La 14 mai 2017, a avut loc la Mănăstirea Putna, în prezența PF Daniel, proclamarea solemnă a canonizării Sfinților Putneni: Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan.

Imnografie
Tropar, glasul glasul al 3-lea, podobie „Mare apărător”:

Grija cea lumească lepădând și viața pustnicească trăind, ca un bun păstor turma cea cuvântătoare a Moldovei ai păzit, pentru aceasta cu îngerii în ceruri te veselești, Sfinte Ierarhe Iacob, Arhiereul lui Hristos, roagă-te pentru sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:

Cu fapte bune și cu virtuți împodobindu-te, Sfinte Ierarhe Iacob, dascăl iscusit al credincioșilor te-ai arătat și înnoitor al mănăstirii Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Sfânt te-ai învrednicit. Pentru aceasta, Hristos te-a preamărit în ceruri, unde te rogi neîncetat pentru sufletele noastre.

Cite;te mai mult – Wikipedia

Programul pentru ședința de cenaclu din 20.05.2019, orele 17.00
(Filarmonica ”Paul Constantinescu” Ploiești):

1. 1. 1. Revista presei culturale
      2. Cel mai recent poem
      3. Un gând despre suflet – Florin Manole
      4. Cronica unui film – Mihai Ioachimescu
      5. PROZULIZDE – RAUL SEBASTIAN BAZ
      6. UN ESEU DESPRE EMINESCU – TEODORU GHIONDEA
      7. O recitare – NICU DRĂGULIN

Vă așteptăm!

Preotul și cinci creștini au fost uciși în această dimineață într-o biserică din Burkina Faso, comunitatea creștină a fost atacată în timpul slujbei de duminică de un grup de 30 de bărbați înarmați, conform Radio France Internationale.

Slujba tocmai începuse când grupul a înconjurat biserica pe motociclete și a deschis focul. Primarul Ousmane Zongo a povestit cum „au început să tragă în timp ce comunitatea încerca să fugă,… au ars biserica, apoi câteva magazine și un mic restaurant, înainte de a merge la spital unde au incendiat un autovehicul”. Tot orașul a fost cuprins de panică.

Festivalul Internațional de Poezie București (FIPB)  este un proiect cultural organizat de Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii Române cu sprijinul financiar oferit de Ministerul Culturii și Identității Naționale.

Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) a devenit în ultimii ani o prezență tot mai activă în peisajul cultural bucureștean, inițiind și consacrând o serie de evenimente de o mare diversitate (de la simpozioane academice până la maratoane de poezie și jazz), care să propună și să exploreze noi forme de existență a literaturii, cât mai apropiate de sensibilitățile publicului actual. Iar Festivalul Internațional de Poezie București, ajuns la ediția a X-a, face parte din acest amplu proiect de reinventare și „punere în scenă” a literaturii ca spectacol, ca experiență, ca expresie a vitalității.

Mai multe detalii

Duminica Femeilor Mironosite este a treia duminica dupa Pasti.

Cine sunt femeile mironosite?

Femeile mironosite sunt cele care L-au insotit deseori pe Hristos in activitatea Sa si care au participat la evenimentele ultime din viata Mantuitorului: patimirile, rastignirea, moartea si punerea in mormant a Domnului. Tot ele sunt cele care au mers dis de dimineata la mormantul Acestuia, ca sa unga trupul Lui cu miresme, pentru ca nu se implinise randuiala iudaica, din cauza grabei punerii lui Hristos in mormant.

S-a spus ca femeilor mironosite nu le-a scapat acest amanunt. Nu cred ca este important sa punem accent pe specificul feminin, ci pe iconomia dumnezeiasca. E bine sa retinem ca dupa cum femeia (Eva) este prima fiinta umana care l-a vazut pe Adam, tot asa si acum, femeile sunt primele care Il vad pe noul Adam, pe Hristos Cel inviat. Sunt primele martore ale mormantului gol si ale vestirii ingerului: „Cautati pe Iisus Nazarineanul, Cel rastignit? A inviat! Nu este aici. Iata locul unde l-au pus. Dar mergeti si spuneti ucenicilor Lui si lui Petru ca va merge in Galileea”. (Mc. 16, 6-7). Iar Sfantul Evanghelist Matei ne spune ca in timp ce se indreptau de la mormant spre casa, Hristos Cel inviat din morti le-a intampinat si le-a zis: „Bucurati-va, nu va temeti!” (Matei 28,9).

In Noul Testament intalnim numele unor femei mironosite: Maica Domnului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov si a lui Iosif sau Iosie, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza, Salomeea, Suzana si cele doua surori ale lui Lazar, Marta si Maria. Mai sunt asimilate cu acestea si Veronica, cea care I-a daruit Mantuitorului, pe drumul spre rastignire, un stergar pentru a-Si sterge fata. Potrivit traditiei, chipul Mantuitorului s-a intiparit pe acest stergar (naframa).

Dar, femei mironosite nu sunt doar cele care au alergat la mormantul Domnului, ci toate cele care vin la biserica cu dragostea si curajul lor.

Intelesul peiorativ de „mironosita”

Aceste femei sunt numite mironosite pentru ca erau purtatoare de mir. Astazi, termenul mironosita are un sens peiorativ. Este posibil ca poporul, prin expresia „a face pe mironosita”, sa critice ipocrizia. Nu devii placut Domnului cand „faci pe mironosita”, ci cand esti asemeni mironositelor. Iar a fi asemanator lor, inseamna a nu fi oprit de nimic in slujirea Domnului. A infrunta chiar si imposibilul: „Cine ne va da la o parte piatra de pe mormant?”.

Dar poate fi si expresia usurintei cu care noi ducem in ironie subiecte care ne depasesc sau ne cer o atitudine sobra.

Femeile mironosite – model de biruinta in incercari

Din Scriptura aflam ca peste mormantul Domnului a fost pusa o piatra pe care ele nu o putea pravali. Desi stiau ca nu pot da la o parte piatra, nu se opresc din drum. Din aceasta fapta a lor retinem, ca ori de cate ori avem in fata imposibilul, el poate deveni posibil prin lucrarea lui Dumnezeu. Important este ca noi sa ramanem statornici in credinta. Asa cum un inger a coborat si a rasturnat piatra de pe usa mormantului, la fel se poate intampla cu fiecare dintre noi – ingerul sa se pogoare si sa ne ajute sa iesim biruitori in implinirea voii lui Dumnezeu.

Trebuie sa retinem ca ingerul este prezent pentru a le descoperi femeilor mironosite ca mormantul este gol, nu sa faca posibila Invierea Domnului. Mantuitorul inviase fara a strica pecetile mormantului, dupa cum S-a nascut din Fecioara Maria fara a-i pierde fecioria.

Prin duminica inchinata femeilor mironosite, Biserica ne cheama sa vestim Invierea lui Hristos si sa graim lumii ca exista viata dupa moarte.

Adrian Cocosila (crestinortodox.ro)

Un eveniment care se poate înscrie cu adevărat în calendarul manifestărilor istorice legate de sărbătorirea unui veac de la unirea Bucovinei cu România s-a desfășurat în 16 noiembrie 2018, la Muzeul Bucovinei. Este vorba despre ședința solemnă a Academiei Române, prilejuită de împlinirea a 100 de ani de la actul unirii Bucovinei cu Țara.

Evenimentul, a cărui gazdă a fost Muzeul Bucovinei ca instituție, directorul acesteia, dr. Constantin Emil Ursu, ca reprezentant al acesteia, a fost onorat la cel mai înalt nivel de către conducerea Academiei Române, președintele Academiei, Ioan-Aurel Pop, academician Răzvan Theodorescu, academician Victor Voicu și academician Bogdan C. Simionescu, vicepreședinți. A fost anunțată de asemenea prezența academicianului Eugen Simion, președinte al Secției de filologie și literatură, fost președinte al Academiei Române, academician Dorel Banabic, președintele Secției de științe tehnice, profesorii Ionel Cândea, Constantin Zălinescu și Sergiu Nedevschi, membri corespondenți ai Academiei Române.

Președintele Academiei Române, academicianul Ioan – Aurel Pop, a susținut prelegerea de deschidere, copleșind auditoriul cu mesajul său de unitate a tuturor românilor, oriunde s-ar afla. Academicianul Răzvan Theodorescu a readus în atenția contemporanilor personalitatea cărturarului Eudoxiu Hurmuzachi și a familiei Hurmuzachi din Bucovina, lupta lor pentru promovarea idealurilor naționale, pe parcursul a mai mult de un secol. Profesorul Alexandrina Cernov de la Universitatea din Cernăuți a vorbit despre complicata perioadă de sfârșit de toamnă 1918, când oamenii politici bucovineni cu greu s-au pus de acord pentru ca în cele din urmă să convoace Adunarea Constituantă care să declare unirea necondiționată a Bucovinei cu România. Poetul și publicistul cernăuțean Vasile Tărâțeanu, membru corespondent al Academiei Române a adus în discuție situația actuală a etnicilor români din partea de nord a Bucovinei, acum aflată între granițele Ucrainei. De la Chișinău a fost prezent academicianul Viorel Prisăcaru, membru al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. A luat cuvântul și prorectorul Universităţii „Ştefan cel Mare“ din Suceava, profesor universitar doctor Ștefan Purici, născut în Bucovina de Nord. De altfel, Bucovina de Nord a fost reprezentată la evenimentul de la Muzeul Bucovinei din Suceava cu o importantă delegație alcătuită din 12 membri ai comunității intelectuale românești de peste graniță.

Președintele Consiliului Județean Suceava, Gheorghe Flutur, și-a exprimat bucuria, recunoştința şi admirația pentru inițiativa pe care a avut-o Academia Română, stâlp al democrației şi al constituirii statului român de-a lungul istoriei, de a veni la Suceava. ”Domnule președinte Ioan – Aurel Pop, domnule academician Răzvan Theodorescu, vă sunt recunoscător că avem la Suceava o sesiune solemnă a Academiei Române, în ajunul Unirii. Bucovina uneşte. Avem prezente personalități, oameni de ştiinţă, academicieni din România dar și din Nordul Bucovinei precum și din Basarabia şi ne onorează foarte mult acest lucru. În urmă cu două săptămâni președintele României a fost prezent la Suceava pentru a omagia Centenarul. E nevoie mai mult ca oricând de unitate și ceea ce face Academia Română prin această sesiune solemnă se înscrie în această dorință”, a declarat Gheorghe Flutur. El a oferit președintelui Academiei Române distincția ”Meritul Bucovinei”.

De asemenea, primarul municipiului Suceava, Ion Lungu a oferit președintelui Academiei, Ioan – Aurel Pop medalia jubiliară și albumul comemorativ dedicat Unirii Bucovinei cu România.

(suceava-smartpress.ro)

Majestatea Sa Margareta și întreaga Familie Regală urează românilor la mulți ani cu ocazia zilei de 10 Mai, Ziua Independenței României, ziua României moderne!

10 Mai este deopotrivă Ziua Regală a țării, sărbătorind înscăunarea ca Domnitor a Principelui Carol I (1866) și proclamarea Regatului României (1881).

(romaniaregala.ro)

Anul acesta, pe 14 mai, ora 19,oo, în Piața Revoluției (Palatului Regal) din Capitală, va avea loc a doua ediție a manifestării memoriale dedicate martirilor temnițelor comuniste, conform Legii 127/2017.

Această lege a instituit ziua de 14 mai ca „zi națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste”.

În expunerea de motive a Legii 127/2017, se arată că această zi a fost aleasă în amintirea celui mai mare val de arestări politice din istoria României (noaptea de 14 mai 1948). Circa zece mii de tineri, foarte mulți dintre ei studenți, au fost arestați în acea noapte fatidică, în baza unui plan al autorităților comuniste, umplând pușcăriile și lagărele de exterminare.

Luptătorii anticomuniști și urmașii acestora, împreună cu mai multe organizații ale societății civile au luat inițiativa acestei adunări comemorative, pentru prima oară în anul 2018.

Locul aleas nu este întâmplător: clădirea Ministerului de Interne a reprezentat, după 1948, unul dintre centrele de detenție și anchetă ale Securității, mii de opozanți ai regimului comunist fiind torturați în temutele celule din subteranele clădirii.

Organizatorii cheamă bucureștenii să se adune pe 14 mai, începând cu ora 19,oo, în scuarul dintre Memorialul Revoluției și statuia lui Iuliu Maniu, cu candele și lumânări aprinse.

În deschiderea adunării, un sobor de preoți vor oficia o slujbă de pomenire. Pe fundalul cântecelor Rezistenței și ale închisorilor comuniste, pe un ecran vor fi proiectate chipurile celor trecuți prin temnițele comuniste. Foști deținuți politici și personalități vor susține scurte alocuțiuni. Totul se va încheia, după căderea întunericului, cu un marș al Memoriei, participanții purtând lumini, ca simbol al nestinsei amintiri a celor sacrificați în închisorile și lagărele comuniste.

Inițiatorii deplâng faptul că anul trecut toate instituțiile publice au ignorat această zi, neorganizând nici o manifestare, deși Legea 127/2017 recomandă explicit acest lucru. „Ingratitudinea manifestată de instituțiile publice față de amintirea acestor oameni este condamnabilă, ea fiind o sursă neputinței societății românești de a ieși din marasmul de astăzi”, au declarat urmașii luptătorilor anticomuniști, grupați în cadrul societății civile în fundații și asociații care au luat inițiativa acestei manifestări.

(ROSTonline.ro este o publicaţie a Asociaţiei “Rost” – organizaţie culturală)

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai.

Chinocefalii – existenta oamenilor cu cap de caine

Oamenii cu cap de caine, numiti si „chinocefali”, sunt mentionati inca din cele mai vechi timpuri. Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se refera la acestia ca la niste locuitori ai Indiei, in zona actualului Pakistan. In varianta greceasca a vietii Sfantului Hristofor, se spune ca a venit in lumea romana trecand prin desertul Persiei, iar Marco Polo ii mentioneaza pe acestia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca acestia sa fie vietuitorii acelorasi triburi pe care le-a intalnit si Alexandru cel Mare, in drumul sau spre tarmul marii de langa desertul Gedrosian (actualul Makran, iin Pakistan).

Principala sursa despre existenta chinocefalilor ramane insa personajul Ktesias (secolul al V-lea), un binecunoscut geograf antic, farmacist si istoric din Knidos, ale carui scrieri au fost luate foarte in serios de catre Parintii Bisericii din Bizant, precum Patriarhul Fotie cel Mare (a se vedea opera acestuia, Miriobiblion). In cartea lui Ktesias “Indica,” folosita de insusi Sfantul Fotie, exista un intreg text inchinat chinocefalilor, “un trib indian”. Anticele legende, intalnite in popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci si in tarile slave, se refera la intalnirea dintre Alexandru cel Mare si chinocefalii.

Marco Polo a vazut un asemenea trib, pe care l-a si numit „al chinocefalilor”, pomenind si faptul ca fetele le erau asemanatoare cu ale cainilor buldog. Acestia obisnuiau sa isi taie obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de mici. Toate acestea erau facute spre a capata o infatisare infioratoare, numai cu scopul de a a se apara pe ei insisi de atacurile invadatorilor. Daca mergi astazi in unele dintre triburile ce vietuiesc in sub-Saharan, de-a lungul Nilului, in Rwanda, de-a lungul Amazonului sau in Noua Guinee, vei observa faptul ca fetele acelor oameni sunt adesea infioratoare. Acestia sunt infioratori in estetica, insa nu si in obiceiuri. Aceasta este o caracteristica a oamenilor primitivi, savarsite in scopul de autoaparare.

Potrivit textului siriac ce pastreaza viata , se spune ca atunci cand acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au incetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. In cartea se mentioneaza interzicerea de a-si mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului a avut roada de a-i ajuta sa renunta la acele urate obiceiuri. Sfantul Andrei a fost infiorat atunci cand i-a vazut pentru prima data, motiv pentru care a si fugit inapoi, spre barca in care venise pana aici. Ajuns in barca el simte o mireasma placuta, ceea ce il face sa isi dea seama ca Insusi Domnul a fost Cel care a condus barca pana in acest loc. Astfel, incurajat in inima lui, el e intoarce la chinocefaci. Ajuns intre ei, el isi da seama ca acestia erau deosebit de ospitalieri, doar infatisarea fiind ceva infiorator.

Sfantul Hristofor – mucenicul cu cap de caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai. De ce este cel mai uimitor sfant? Cei care il cunosc deja pe acesta, stiu de ce. Cei care nu-l cunosc inca, vor afla acum. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant infatisat in frescele bisericii avand cap de caine. Nu multi dintre noi cunosc existenta sfintilor cu cap de caine (chinocefali) sau de miel, cu toate ca de multe ori am ramas surprinsi vazand aceasta silueta pe peretii vechilor manastiri sau biserici crestine.

Cine este insa acest sfant mucenic? Inca din secolul al IV-lea, viata Sfantului Mucenic Hristofor, martirul „purtator de Hristos” (hristo + foros) a fost reprezentata in mai multe variante, in fresca si icoane. Reprezentarile lui iconografice ne vin in minte sub doua chipuri, desi acestea sunt cu mult mai multe. In prima ipostaza, Sfantul Hristofor ne apare ca un barbat de rand, care il duce in spate pe Hristos prunc, peste o apa. Se stie ca aceasta slujba, de a trece oamenii peste apa, dintr-o parte in alta, o facea deoarece avea o inaltima mai mare decat a celorlalti. Cea de-a doua ipostaza este aceea in care barbatul ne apare avand cap de caine si o cruce in mana, crucea de mucenic.

Se crede ca prima varianta este de origine apuseana, pe cand cea de-a doua este de origine rasariteana. In lumea romano-catolica, evlavia credinciosilor fata de Sfantul Hristofor a fost foarte mare, mai ales spre sfarsitul Evului Mediu. Aici, el era vazut drept ocrotitor al calatorilor si pazitor de moartea neasteptata. In partea de Rasarit, crestinii au simtit o atractie mai mare fata de un anumit detaliu din viata sfantului, si anume particularitatea lui fizica: capul de caine sau miel.

Sfantul Mucenic Hristofor apare des in frescele bisericilor si ale manastirilor, insa intr-un mod diferit, de la loc la loc. Astfel, canoanele privind pictarea acestuia difera, modelele sale fiind mai multe (aproximativ 8 variante). Ne punem intrebarea, se poate sa fie vorba despre mai multi sfinti cu acelasi nume? Totusi, sansa ca Sfantul Hristofor sa fie unul singur, iar traditia sa fi pastrat doua variante ale vietuirii si ale muceniciei sale, este cu mult mai mare decat cea a existentei mai multor sfinti cu acelasi nume.

O varianta de reprezentare a acestui sfant chinocefal este aceea intalnita la noi in tara, in nordul Moldovei, spre deosebire de celelalte, mult mai cunoscute. In bisericile si manastirile din Muntenia si Oltenia, Sfantul Muncenic Hristofor apare avand cap de caine sau de miel, pe cand in minunatele manastiri din Moldova – , – Sfantul Hristofor are cap de om, insa isi poarta capul de caine pe o tipsie. Legenda spune ca cei care vad icoana Sfantului Mucenic Hristofor, nu vor muri de moarte rea in ziua respectiva.

Traditia crestina rasariteana, alaturi de legendele locurilor, marturiseste faptul ca Sfantul cu cap de caine Hristofor a trait pe vremea imparatului Deciu, in jurul anilor 250; o alta datare a vietii acestuia ne arata anul 308, iar ca prigonitor pe cezarul Maximin Daia. Legat de viata si chipul acestuia, asemanator cu cel al unui caine, exista insa doua posibile variante, pastrate pana astazi. Prima varianta este aceea a tanarului minunat, care se roaga sa i se ia frumusetea, spre a nu mai sminti pe nimeni prin aceasta, iar a doua varianta aminteste faptul ca acesta facea parte dintr-un trip al chinocefalilor, iar convertit la Hristos, el ajunge sa fie omorat, devenind astfel martir. Ambele variante sunt impresionante, atat jertfirea frumusetii proprii, cat si iubirea lui Hristos indiferent de toate circumstantele exterioare, arata minunata lucrare a Duhului Sfant in inima omului.

Prima varianta – Hristofor cel preafrumos. Aceasta tine mai mult de traditia populara crestina. Sinaxarul din Minei ne spune ca Sfantul Mucenic Hristofor era un tanar de o frumusete rara, care, din dragoste pentru Hristos, a ales sa renunte la viata sa normala. In orice loc ajungea, el starnea ispite prin frumusetea trupului si chipului sau, lucru ce facea ca orice fata sa se tulbure si sa-si piarda linistea. Vesnic intristat de mahnirile pe care le pricinuia in mod involuntar, tanarul Hristofor s-a rugat lui Dumnezeu sa-i ia frumusetea, pe care tot El i-o si daduse. Rugaciunea acestuia, facuta cu durere in inima, a fost ascultata, prin urmare, a doua zi el s-a vazut lipsit de acea cruce grea a frumusetei, in loc de cap de om el avand cap de caine. In unele locuri se mentioneaza ca mucenicul avea cap de miel.

Schimbarea frumusetii pe uratenie, in urma rugaciunii vesnic ascultate de Dumnezeu, a fost facuta numai si numai spre a scapa de legatura pacatului, caci scris este: „Vai celui prin care vine ispita.” Foarte frumos spune , zicand: „Iubirea lui Dumnezeu nu-i lasa pe cei indragostiti sa fie ai lor, ci ai celor de care sunt indragostiti.” Aceasta este dragostea care l-a impins pe Sfantul Hristofor sa renunte la frumusetea trupului.

Cea de-a doua varianta – Hristofor cel din tribul chinocefalilor. Aceasta tine mai mult de cele dintai relatari scrise pastrate cu viata sfantului. Cel mai vechi manuscris haghiografic privind viata sfantului cu cap de caine apartine episcopului Teofil Indianul, in limba greaca, inca de pe la jumatatea secolului al IV-lea. Potrivit acesteia, Sfantul Mucenic Hristofor era un soldat originar din nordul Africii. Tanarul soldat avea un chip de nemaivazut, fata lui semana cu cea a unui caine, iar cuvintele ii erau stalcite. Cu toate ca acesta infiora pe tot omul care il vedea, el nu avea un comportament fioros. Prins de catre armata romana, el ajunge prizonier in temnitele unde crestinii erau adesea aruncati si ei. Intrand in contact cu iubitorii de Hristos din Antiohia, el se converteste la crestinism. In cele din urma, alaturi de multi alti crestini, si tanarul Hristofor va fi omorat pentru nelepadarea dreptei credinte.

Nedreptatea facuta Sfantului Mucenic Hristofor – sfantul cu cap ca de caine

Datorita faptului ca omul a ajuns, din ce in ce mai mult, sa se limiteze la ceea ce vede, fara a se stradui sa patrunda insa si in spatele lucrurilor, in continutul lor real, multe dintre lucrurile ce dadeau viata bisericii au ajuns sa fie data la o parte, fiind vazute drept de prisos. Din pacate acest lucru s-a cam intamplat si cu Sfantul Mucenic Hristofor, el disparand aproape total de pe peretii noilor biserici.

Toate bisericile si manastirile din vechime il aveau pe Sfantul Mucenic Hristofor, pictat alaturi de alti sfinti, in amintirea slavei si lucrarii lui Dumnezeu. Mai ales in aceste cazuri se arata slava lui Dumnezeu si puterea de schimbare a harului Sfantului Duh. Nimeni si nimic nu va putea impiedica pe iubitorul de Hristos sa moara pentru Acesta, caci trupul este o unealta prin care inima merge unde vrea. Oricum ar fi trupul, sufletul ce arde de dor pentru Dumnezeu il va umple si pe acela (trupul) de cinstirea cea intocmai cu a sufletului.

Atat varianta in care frumusetea insuportabila l-a dus pe tanarul Hristofor sa se roage pentru indepartarea acesteia, cat si diformitatea initiala, infrumusetata interior prin convertire, sunt vrednice de amintit, iara si iara, pana in sfarsit, iubitorilor de Dumnezeu. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant ce isi merita locul pe absidele bisericilor, alaturi de toti marii sfinti nevoitori si mucenici.

Teodor Danalache – crestinortodox.ro

Motto:

OMD-ul este despre management și nu despre conducerea unei afaceri în turism (…). OMD-ul manageriază ceea ce înseamnă strategia de dezvoltare și de promovare a respectivei destinații, găsește experți, face strategia și o implementează prin suportul tuturor actorilor implicați.

Profitând de cadrul oferit de Președinția României la Consiliul Uniunii Europene, în marja consfătuirii organizate de Ministerul Turismului cu sprijinul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și al Comisiei Europene, Asociația ”Comunitățile Locale Riverane Dunării” (CLDR), membră a Consiliului Orașelor și Regiunilor Dunării (CoDCR), împreună cu Catedra Internațională Onorifică ”Jean Bart” în sprijinul Strategiei UE pentru Regiunea Dunării (CIO-SUERD) informează pe toți reprezentanții sectorului public și ai mediului privat că, la Constanța, va fi organizată cea dintâi Sesiune de Informare, Networking și Training din seria Caravanei OMD și în favoarea sprijinirii promovării destinațiilor din România. Ulterior, certificarea acestora va avea loc prin intermediul programului Consiliului Europei ”Rute Culturale Europene”, în special în cadrul itinerariului ”Drumul Dunărean al Împăraților Romani și al Vinului”, premiat de Consiliul Europei, la care recent a aderat și țara noastră.

Sesiunea, sub genericul ”Oportunități și perspective privind marketingul și promovarea modernă a destinațiilor turistice în România prin OMD”, se adresează în principal UAT-urilor și deținătorilor de interese din mediul turistic și al serviciilor conexe și va avea loc cu sprijinul și la sediul Universității Maritime din Constanța, în perioada 17-19 mai 2019. În prezența invitaților și reprezentanților mass-media va avea loc lansarea Centrului Dunăre-Marea Neagră ”HENRI NEGRESCO” în sprijinul Rețelei Organizațiilor de Management al Destinației Turistice din România.

Invitați speciali la deschiderea lucrărilor:

• Secretarul de Stat al Ministerului Turismului Bogdan TOMOIAGĂ (sau reprezentant)
• Anca PAVEL NEDEA – fost Președinte ANT / Președinte Organizația Patronală Mamaia-Constanța
• Conf. univ. dr. Gabriel RAICU – Prorector, Universitatea Maritimă din Constanța / Președinte CLDR
• Dr. Emilia MURINEANU – Coordonator Proiecte Internaționale, Universitatea Maritimă din Constanța
• Moderator: Sever AVRAM – Comisar Regional Dunărean din partea CLDR / Coordonator General CIO-SUERD

Înscrierile se fac conform principiului “Primul venit-primul servit”, în limita locurilor disponibile, conform condițiilor de pe siteul evenimentului www.cldr.ro. Participanții primesc Diplome de Participare.

… In lipsa cronicarului de serviciu, am sa incerc ”o sama de cuvinte” despre sedinta Cenaclului I.L. Caragiale desfasurata pe 6 Mai, la frumoasa Filarmonica Paul Constantinescu.

… Presedintele Cenaclului, Vintila Ioan Fintis ne-a prezentat o interesanta revista a presei culturale din tara si ne-a recitat cateva poeme interesante.

… La rubrica ”Cel mai recent poem” s-au inscris la cuvant Maria Bem, Caty Enache, Blanca Trandafir, Vali Irimia, Sorin Vanatoru si Mihai Ioachimescu. Temele abordate de poeti au balansat intre credinta si tagada, dar si intre viata si moarte.

… Eseul despre opera filosofica a lui Blaise Pascal, prezentat de Florin Manole, a trezit un mare interes si a creat o discutie in contradictoriu, in care au intervenit cu replici savuroase Marian Zmaranda, Raul Baz, Livia Dimulescu, Alice Necula si Catalin Apostol.

… Un eseu interesant si contradictoriu despre conditia omului in raport cu divinitatea a fost prezentat de Sorin Vanatoru.

… Finalul sedintei a fost acaparat de Teodor Ghindea care ne-a purtat intr-o excursie imaginara in locurile sfinte ale Islamului, religie cu multe principii si valori inca nedescoperite de catre lumea civilizata.

… Imi face placere, de asemenea sa amintesc ca au fost prezenti la sedinta Cenaclului si Leonida Chifu, Nicu Dragulin, Dan Dragus, Florin Oprea Salceanu, Robert Aristotel Avrigeanu si Mihai Benoni.

… In speranta ca v-am captat interesul va multumesc pentru atentie si va anunt ca viitoarea sedinta de Cenaclu va avea loc pe 20 mai.

(Mihai Ioachimescu)

Progresismul neomarxist își propune să distrugă persoana, creație unică a lui Dumnezeu, sub iluzia libertății totale. Prin ștergerea oricăror repere morale, credințe, aspirații, a memoriei trecutului, el formează omul nou, lipsit de umanitate, subjugat de patimi și ușor de controlat.

Creștinismul înseamnă iubire față de semeni și față de Dumnezeu, care ne vrea liberi și ne oferă calea, adevărul și viața. El ne dă libertatea de a alege dacă vrem să fim cu el sau nu, dacă vrem să mergem pe această cale sau nu. Și ne așteaptă. Așa-zișii progresiști încearcă să-l desprindă pe om de Dumnezeu, de Biserică, ba chiar să-l poziționeze împotriva acestora, să-i cultive o ură pe motiv ca l-ar constrânge, ca ar fi învechite sau depășite. Deși clamează sus și tare toleranța și drepturile omului, ei sunt cei care batjocoresc valorile altora, nu respectă drepturile copiilor nenăscuți, îndemnând la avorturi și cultivând astfel o cultură a morții.

Libertatea de exprimare și de conștiință este și ea recunoscută doar toleranților și discriminaților de serviciu și negată vehement celor cu alte opinii și convingeri. Simbolurile creștine trebuie scoase din spațiul public și din școli, iar în locul acestora trebuie introduse identitatea de gen, care șterge diferențele dintre bărbați și femei pe motiv că acestea sunt construcții sociale artificiale, nu realități biologice, educația sexuală, ce-și propune nu să informeze copiii în mod corect în legătură cu riscuri, ci să le stimuleze și să le încurajeze anumite comportamente sexuale. Orice opinii critice sau care pur și simplu afirmă valorile creștine sunt înfierate ca discriminare, iar delictele de opinie sunt pedepsite.

Instrumentalizarea minorităților sexuale ca și cea a proletariatului de către comuniști are aceeași finalitate, de a impune un regim nedemocratic, totalitar. În acest mod, progresismul actual își trage seva direct din comunism. Omul nou trebuie să fie lipsit de demnitate, de responsabilitate, rupt de legătura cu înaintașii săi, societatea trebuie să fie uniformizată pentru ca să poată fi mai ușor controlată. Izolat și însingurat, fiind despărțit de Dumnezeu, de Biserică, de familie, omul devine un simplu instrument la cheremul statului sau al unor ideologi.

Am întâlnit „progresiști” care mi-au spus că nu mai au ce conserva conservatorii decât comunismul. Pentru ei, istoria unui popor, strămoșii, Biserica, tradiția, toate trebuie aruncate la gunoi, dar de fapt ei sunt cei care astfel conservă comunismul, care exact asta a încercat să facă. Acest progres continuu clamat în numele unui viitor incert, fără Dumnezeu, fără convingeri morale, este de fapt un mare regres. Tradiția unui neam înseamnă credința, limba, obiceiurile, tot ceea ce creează identitatea unei națiuni. Fără ele, neamul piere și asistăm la un proces de dezmembrare, de involuție, nu de evoluție.

Oamenii noi iubesc anti-corupția, uitând că aceasta nu este o valoare în sine, ci derivă tot din creștinism, din cele Zece porunci. Așa-zișii progresiști vor spitale, nu catedrale, de parcă din cauza bisericilor și nu a guvernanților din ultimii 20 de ani nu s-au făcut spitale, școli sau autostrăzi. Apologeții intoleranței asmut oamenii împotriva Bisericii, a creștinismului pe care-l vor extirpat, pentru că se tem de faptul că Biserica este spitalul unde se vindecă sufletește oamenii pe care ei vor să-i subjuge, să-i înrobească în pofte, să-i facă slabi, manipulabili. Spitalele și școlile nu sunt suficiente pentru a-l face bine pe om, deși e nevoie și de educație pentru formarea de caractere și de îngrijirea trupului.

Campionii falsei toleranțe propagă ura și prigoana împotriva celor care cred. Aceștia trebuie denigrați și prezentați publicului ca retrograzi, înapoiați, habotnici, pentru ca să poată fi împinși către extreme în percepția acestuia, iar centrul să fie ocupat tocmai de către cei care sunt în realitate fanatici și extremiști, adică chiar neo-marxiștii așa zis progresiști. Creștinii trebuie să fie mereu în defensivă, să fie împiedicați să-și afirme public valorile, amenințați, ridiculizați sau ignorați de presa mainstream. Acest curent uită însă că toate prigoanele nu au putut să omoare creștinismul niciodată, iar speranța rămâne mereu legată de faptul că după moarte există Înviere.

(Matei-Adrian Dobrovie)

Matei-Adrian Dobrovie (n. 26 august 1983, București, RS România) este un deputat român, ales în 2016 în București din partea Uniunii Salvați România (USR). În octombrie 2018 a demisionat din partid din cauza opoziției partidului față de redefinirea noțiunii juridice de „familie” în Constituție și a continuat să activeze ca independent.[ro.wikipedia.org]