Jumătatea lui Răpciune ne poartă pașii încă nedesfrunziți la Filarmonica „Paul Constantinescu” din Ploieşti.
Cele mai recente creații aparțin Luminiței Bratu (un poem dedicat Reginei Elisabeta), lui Adrian Frone și Așer Negoi.

Mihai Ioachimescu ne prezintă în cadrul obișnuitei rubrici ”Cinefilonul”, pelicula ”Legendele toamnei” (1994). Distribuția aparține unor nume mari ca Brad Pitt, Anthony Hopkins, Aidan Quinn, Julia Ormond și Henry Thomas. Nuvela tutelară și omonimă care a stat la baza filmului a fost scrisă de Jim Harisson. Un film complex, dar și emoționant în același
timp, care oglindește o adevărată dinamică familială timp de aproape 15-20 de ani, începând din primii ani ai celui de-al 2-lea deceniu al sec. XX din America. Onoarea și demnitatea, suspansul, răzbunarea, atașamentul familial absolut neclintit se împletesc în povestea celor trei frați care fac eforturi să rămână împreună.. “Trei frați, Alfred cel abil, Tristan aventurierul și Samuel, cel mai
vulnerabil, au fost crescuți într-o fermă în Montana, de tatăl lor și o familie de indieni. Sosește Susanah, logodnica lui Samuel, care va fi ucis în curând pe front. Susanah se va căsători în final cu Alfred, care face o carieră politică reușită, însă cel pe care ea îl iubește în secret este Tristan, plecat la celălalt capăt al lumii…”

Emilia Luchian continuă firul istoriei continentului african și ne prezintă boșimanii, mari iubitori de libertate.  Pentru aceștia, trecutul se suprapune şi se confundă cu prezentul si nu se pot distinge. După cele mai recente estimări, cei circa 100.000 de boșimani care au supraviețuit șocului colonizării si valurilor de migrații suferă schimbări ale modului de viață.
În general boșimanii sunt monogami și părinți model, dar poligamia nu este interzisă în cazul în care bărbatul e atât de bun vânător încât să asigure mâncarea pentru mai multe soții… E interzisă în schimb căsătoria între rude, semn că degenerescența s-a observat din cele mai vechi timpuri, comunitatea luând măsuri de protejare a speciei. Exogamia, adică obiceiul de a nu îngădui căsătoria între membrii aceleiași ginți, este clar atestată etnografic: „Dacă un boșiman vrea să se căsătorească, nevasta trebuie căutată în alt sat, înăuntrul hoardei sale nu se poate căsători.”

Florin Manole continuă seria de consideraţii asupra lui Alberto Giacometti (1901-1966) – sculptor și pictor elvețian. Alberto Giacometti este una dintre figurile majore ale culturii postbelice. Nu numai că a fost sculptor, dar și-a exprimat viziunea şi prin  pictura figurativă  și  desen . Fascinat de natura umană, cariera artistului a continuat să evolueze prin numeroasele sale întâlniri cu colegii artiști de avangardă și alți intelectuali influenți ai vremii. Cu toate acestea, stilul său rămâne recognoscibil printre o mie: figuri subțiri, adesea în mișcare și închise într-un spațiu limitat.

Ioana Radu este protagonista lecturii de cenaclu. Tânăra noastră colegă are 29 de ani și este prezentată de către Ramona Müller. De profesie jurist s-a reapucat de scris recent, după mai bine de 10 ani de rătăciri lăuntrice. Speră ca acest restart să o propulseze din lumea ei în lumea versului, deoarece ea scrie din pur escapism și din nevoia de a se elibera din angoasă.
Prima poezie citită se numește In bello veritas și face referire la războiul din Ucraina. Urmează poemele Ce-ar fi?, E frig și mi-e teamă, Călător II și Călător III.

Marian Smaranda consideră că emoția lirică a autoarei trebuie să tranșeze experiența
personală, care la rândul ei să fie redată și decantată. Florin Manole o încurajează pe tânăra noastră colegă să transpună din poemul dedicat războiului câteva strofe în plan teatral (dialog), pentru a amplifica detaliile și vibrațiile sociale. Se remarcă tendința de a scrie în rimă sub impulsul muzicalității poetice. Însă acest lucru trebuie făcut într-un mod coerent și conștient.
Ramona Müller o îndeamnă pe Ioana să țină cont de opiniile exprimate și să înțeleagă că acestea reprezintă puncte de reper pentru structura sa de bază. De asemenea, impunerea și respectarea aunor reguli de scris, eliminarea balastului și lectura sunt constante și instrumente constructive pentru profilul liric al oricărui autor. Vizibil emoționată, Ioana Dumitru apreciază sfaturile și părerile exprimate, mulțumind celor prezenți.

Mihai Drăgulin încheie o seară minunată prin recitarea unui poem scris de Adrian Păunescu. Printre noi s-au aflat alți membrii noi, tânăra Lidia Cîrstea, invitata d-nei Luchian, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național “Mihai Viteazul” din Ploieşti. Tânăra a recitat câteva poeme, fiindu-i apreciate intervenția şi stilul poetic.

Mulțumim tuturor pentru participare!
*sub coordonarea Asoc. “24PHarte” ~ Nu există patriotism fără patrimoniu”
**preşedinte: Ioan Vintilă Fintiş
***secretari literari: Ramona Müller şi Ana Nedelcu
****poze: Ramona Müller

~ Lansarea noului an academic 2022-2023 ~

Poți vedea predica AICI

Corespondenții la Londra ai televiziunilor franceze spun ceea ce cred și eu: că trebuie sa facem distincție între simpatia pentru Regina Elisabeta a II-a și simpatia pentru monarhie în Marea Britanie.
Moartea reginei este o lovitură mare pentru instituție. Sondajele arată că mai ales tinerele generații nu prea înțeleg rostul unui sistem «arhaic».
Eu le recomand să se uite în Europa și în lume și să cugete dacă sistemul republican este, intr-adevar, un sistem mai bun.
Eu sunt, cum mă știți, monarhistă. N-am fost intotdeauna, dar am devenit imediat ce am avut posibilitatea să mă informez singura.

Marcela Feraru, Paris

Deci, monarhia

“La Oarba şi la Iernut,
O ţinut bătaia mult.
Cădeau taţii şi feciorii,
Cum se scutură bujorii.
Cădeau apărând Ardealul,
De duşmani mânce-i amarul!”

Pe 17 septembrie 1944, avea să înceapă la doar 28 de kilometri de Târgu Mureș, la Oarba de Mureș, bătălia din campania de eliberare a Ardealului care urma să fie supranumită ca și “Katyn-ul românesc”. Până pe 6 octombrie, Armata Română avea să sufere una dintre cele mai mari tragedii din istoria ei.

În urma ordinului comandantului sovietic din fruntea Armatei a 4-a Română de a ataca, Diviziile 9 și 11 Infanterie române din Corpul 6 de armată au fost masacrate pe o linie de front de numai 400 de metri. Remarcabil este momentul descris de un supraviețuitor al masacrului, în care generalul Ion Dumitru, obligat să comande atacul, mărturisește cu lacrimi în ochi: “Uite, în noaptea asta trebuie să trimit la moarte atâţia băieţi. Şi fără efect..”

În acele zile, tot sângele din roșul tricolorului s-a coborât în apele Mureșului, iar din pământul văii acestuia, până la cotele 463 și 495 ale dealului Sângeorgiu, gemea destinul întregului neam. Redăm mărturia sergentului-major Nicolae Marin, din cadrul Batalionului 2 Infanterie din Regimentul 40: “Priveam, de acolo de sus, frumoasa vale, care în acele zile devenise Valea Plângerii unui neam întreg. Am văzut cum curgea, şerpuind, apa înroșită, cum pluteau pe ea corpurile ostașilor. Parcă şi sălciile pletoase care se aplecau pe ambele părți ale Mureșului și-l prindeau în brațe, plângeau şi ele de atâta jale.”

Amintim ca un îndemn un fragment din Ordinul de zi nr. 11 pe Divizie, din 2 octombrie, dat de generalul Constantin Ionașcu:
“Acum, plecând genunchii noștri în fața mormintelor și sacrificiilor mărețe, să ne înălțăm iarăși cu sufletele întărite.
Bravi ostași!
Lupta nu s-a sfârșit. Cei rămași ridicați-vă din nou, strângeți iarăși rândurile, căci noi zile de fapte mărețe ne așteaptă.
Înainte pentru neam și țară. Drepturile noastre sunt izvorâte din sacrificiile noastre! Înainte!”

Jertfa a 11.000 de ostași români s-a dat la Oarba de Mureș. Moartea lor ne rămâne ca îndemn și obligație până astăzi, nici mormintele nu ne vor primi de vom uita demnitatea și exemplul la care suntem chemați, fiindcă și azi, chiar dacă nu printre obuze și plumb, ne regăsim iarăși în luptă.
Fie ca urmele pașilor urcați ieri către -cota 495- să ne ghideze azi către biruința de mâine.

Sursă: Neamunit România

Gheorghiu-Dej a fost o maimuță revoluționară; a crezut că face și el revoluție, deși imita bolșevismul rusesc. Adică: să arestez oameni fără judecată, să-i țin indefinit în temniță, să-i pun în regim de exterminare, să-i ucid dacă vreau – asta numea el revoluție. Așa făcea Stalin. Și Dej, imitândul, credea că e revoluționar. De fapt, a fost o maimuță balcanică – a tiranizat poporul român la adăpostul armelor rusești. Nu? Ce originalitate are revoluția românească? Dar n-are nici cea rusească originalitate…. Păi știți cum am definit eu revoluția rusească? Iacobism tătaro-mongol! Teroarea iacobină mutată în stil tătaresc la Moscova.

Petre Țuțea

Via Sfinții Închisorilor

Vestea decesului Reginei Elisabeta a II-a ne-a întristat profund.
În memoria Majestății Sale, Nicolae al României și soția sa, Alina-Maria de Roumanie, au scris câteva rânduri în cartea de condoleanțe deschisă la reşedinţa ambasadorului Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în România, Excelența Sa Andrew Noble.
Ne vom aminti mereu cu drag de cel mai longeviv monarh britanic, care a modelat istoria modernă prin bunătatea sa, prin loialitatea față de țară și prin devotamentul pentru popor.
Transmitem sincere condoleanțe Familiei Regale și poporului britanic, rugându-ne alături de ei în aceste momente dificile.

Noi tot aici
de Andrei Ciurunga

Trec primăveri cu flori la subsuoară,
în struguri mustul toamnelor și-l suie,
se cern zăpezi a nu știu câta oară,
noi tot aici, noi tot bătuți în cuie.

Ne cresc orfani copiii pe coclauri,
nevestele ca fânul se usucă,
răsar din mame stânjenei și lauri,
noi tot aici, noi tot cu dor de ducă.

Parcă n-am fost în lume niciodată,
Duminicile parcă ne-au uitat și ele,
prietenii prin cârciumi se îmbată –
noi tot aici, noi tot între zăbrele.

Cățui de nuferi ard în rugăciune,
pe sub salcâmii înfloriți trec fete,
bâtrâne viori întineresc sub strune,
noi tot aici, noi tot în baionete.

Țițeiul nostru spumegă în sonde,
scot munții saci de aur la lumină,
cresc cozonaci pe câmpurile blonde –
noi tot aici, noi tot pe rogojină.

Împărății cât șapte țări într-una
se clatină, pândite de cenușe,
stăpâni ai lumii au mușcat țărâna,
noi tot aici, noi tot între cătușe.

Cu alte poze vine-abecedarul
iar geografia alte hărți aduce,
istorii noi așterne cronicarul –
noi tot aici, noi tot bătuți pe cruce.

Noi tot aici, cu rădăcini amare,
Parcă născuți din ghinde și blesteme –
Noi tot aici, noi tot în așteptare,
Să prindă visul trup – și să ne cheme.

Alăturați-vă comunității: www.facebook.com/groups/sfintiiinchisorilor

Via Sfinții Închisorilor

“Am auzit o pe mama cerând vecinilor sare. Dar aveam sare acasă, așa că am întrebat-o de ce le-a cerut vecinilor.
Ea a răspuns: pentru că vecinii noștri nu au mulți bani și de multe ori ne cer câte ceva.
Din când în când, le mai cer și eu ceva mic și ieftin, să simtă că avem și noi nevoie și de ei.
Astfel le va fi mai ușor să ne ceară ceea ce au nevoie.

Și asta am învățat de la mama… să creștem copii empatici, susținători și cu sufletul bun.”❤️

Pr. Ciprian Tudor

Mă mănâncă în cur și mă mut cu gazele de la engie la Enel România, acolo unde plătesc și electricitatea. Am zis că pentru cîțiva lei pe lună, să nu mă mai duc pe alt site, să rămân la contul de la Enel România. Prima lună de plată iulie, când am fost mai tot timpul plecat! Deci, eu consum în medie cam 2-3 mc, având în vedere că am doar un aragaz ce ar putea consuma gaz! Mi-a venit factura: 337,87 kwh (așa zic ei la mc la gaze). Practic, mi-a venit facura pentru vreo 100 de luni! Îi sun, cu greu îi prind, după ce trec prin toți roboții vieții! Îmi zic că ăsta ar fi un estimat, că așa au primit de la Distrigaz, că să sun la ei! Le-am explicat că eu lor le plătesc, nu la Distrigaz, și că ei trebuie s-o regleze! Îmi cer poză la contoar și într-un final îmi spun să nu bag în seamă factura, că-mi va fi emisă alta! Sun și la Distrigaz, care îmi spun că vor trimite noile date pentru emiterea noii facturi. După câteva zile, văzând că nu mi s-a emis nimic, îmi iau inima în dinți și mă aventurez să-i sun din nou pe ăia de la Enel România! Da, domne, aveți o sesizare la noi, am văzut, așteptăm datele de la Distrigaz și se va emite factura nouă. Sun la Distrigaz. Ăia îmi spun că au trimis, că am un consum de 2 mc. În regulă, stau liniștit! Aștept factura. Și, în loc de factură, ce îmi vine? Preaviz de deconectare! Este prea frumos în țara asta! Sun iar la Enel! După juma de oră de trecut prin toți roboții telefonici, tot un robot îmi spune că din cauza unor probleme tehnice nu-mi poate prelua apelul! Sun la unicul telefon, pus la dispoziție pentru o țară întreagă de la ANPC – Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor! Evident ocupat non-stop! Chiar sunt curios să știu dacă a reușit cineva vreodată în viața lui să prindă la telefon ANPC-ul! Sun la Distrigaz! Ăia îmi spun că dacă Enel le cere, ei se duc la deconectare, chiar dacă am eu dreptate! Tot ce am aflat de la ei a fost să-mi dea un site unde să-mi fac cont ca să-mi dau indexul la consumul lunar de gaze. Acest lucru nu este posibil pe contul meu de la Enel. Acolo pot să-mi transmit doar indexul la electricitate! Cei de la Distrigaz mi-au zis că gata, mă trec cu consum mediu de 2 mc/lună, dar, că în august m-au trecut cu 30 mc, adică un consum aferent pentru vreo 15 luni!!! A, am încercat să iau legătura cu Enel România și pe fb! Nici o șansă! Vorbești singur și acolo! Nimeni nu-ți răspunde! Probabil că nu au oameni angajați la secțiunea de comunicare, sau sunt prea proști, incapabili de un răspuns! Mai rar așa incompetenți, pe viața mea! Din cauza unora ca ăștia ne mâncăm zilele, ne umplem de spume și o luăm pe arătură! Oare, cum s-ar putea rezolva o astfel de problemă în România?

PS Mi-au trimis răspuns la un mail pe care l-am trimis la ei! Un răspuns absolut nesimțit! Îmi spun că pentru corecția facturii trebuie să iau eu legătura cu nu știu cine, fără să-mi dea nume ori număr de telefon, de parcă eu am greșit factura! Apoi, mă pun să mai sun la numărul ăla de nu răspunde nimeni după ce te ține pe fir cu orele, iar la final bagă una grea, cum că se bucură că pot fi de folos! Asta e bătaie de joc în formă continuată! Cică au făcut și verificări! Iată hal de răspuns:

<Va transmitem acest raspuns ca urmare a solicitarii dumneavoastra inregistrata de compania Enel cu numarul D-29222132/D-29286581/28491137/12.09.2022 privind cererea pentru locul de consum situat in ……………, identificat prin cod eneltel …………………

In urma verificarilor efectuate, dorim sa va comunicam faptul ca, pentru corectia facturii, este necesar sa luati legatura cu operatorul de distributie.

Ori de cate ori aveti intrebari, ne puteti contacta folosind una dintre modalitatile de mai jos:

· www.enel.ro;

· Centru informatii clienti Program luni –vineri intre orele 8.00 – 20.00 si sambata intre orele 8.00 – 13.00; Info Enel, apel cu tarif normal: 021 9977.

Ne bucuram ca va putem fi de folos si va dorim o zi cat mai buna!

Cu energie pozitiva,

Echipa Enel

Florin Gongu

Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, în Arad. A fost Membru în Mișcarea Națională de Rezistență din Oltenia, condusă de generalul Iancu Carlaonț. La 18 septembrie 1948 a fost arestat și condamnat la 15 ani de temniță grea. A executat pedeapsa în închisorile Craiova, Pitești, Jilava, Târgșor, Gherla, Dej, Jilava, Văcărești și Poarta Albă și a fost eliberat la 18 septembrie 1963, dar a rămas în atenția Securității.
În 1970 a terminat Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti și a lucrat ca arheolog la Institutul de Arheologie şi mai târziu la Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie al Municipiului Bucureşti.
În 1990 a fost unul dintre fondatorii Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, iar în 1993 a fondat Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, pe care l-a condus de atunci ca director.

Sursă foto: ziarullumina.ro

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului

”Aikido se bazează pe un principiu: este foarte ușor să omori pe cineva și foarte greu după toate regulile”

Interviu cu Shihan Dan Corneliu Ionescu, președintele FR Aikido (II)
(urmare din numărul de ieri, 15 septembrie 2022)

Cei 3000
R.: Sunteți mulțumit de amploarea mișcării aikido în România?
D.C.I.: Sunt mulțumit. Reprezentăm o comunitate mică, 3000 de oameni în toată țara. Mișcarea noastră nu-i ca a lui Bivolaru, cu MISA lui. Apoi, aikido e unul singur. Nu-s sute de școli de aikido, cum sunt în karate. Dar, chiar și în aceste condiții, practicanții sunt divizați. Mesajul aikido – pacea și armonia – e valabil în afara… aikido-ului. Dar românii vor să fie și șefi. Ei vor și să le recunoască societatea ”calitatea” asta. Că tot vorbim de recunoaștere, Federația noastră este singura federație de arte marțiale recunoscută de Stat.
Atacurile psihologice și spiritul samuraiului

R.: Merită aikido să-i dăruiești o viață?
D.C.I.: Depinde ce așteaptă fiecare de la aikido. Eu nici nu mai am încotro. Aikido e benefic nu doar la sală, ci pentru orice om al secolului XXI care stă la birou, participă la conferințe, lucrează sub stress etc. Azi asistăm și la alte tipuri de agresiuni, atacurile cărora trebuie să le ripostăm sunt mai degrabă psihologice, morale decât fizice. De aceea sunt mai greu de controlat. Or, aikido presupune și o anumită stare mentală.
R.: Există grupuri sau organizații – eventual statale – care utilizează spiritul aikido?
D.C.I.: Există, de pildă, o organizație internațională care utilizează principiile aikido, ”Aik–extentions” se numește. Sunt și stiluri de dans care împrumută mișcări din aikido. În Franța ființează o școală de dans care folosește aikido în cadrul antrenamentelor, dar și pentru configurarea și stilizarea mișcărilor. Mai am cunoștință de o școală de management în SUA care învață prin aikido spiritul samuraiului.
R.: Vă referiți la spiritul Bushido?
D.C.I.: Bineînțeles. Pentru că, de fapt, samuraii erau mercenari plătiți să lupte și să ucidă.
R.: Sper că managerii nu vor deveni niște ucigași profesioniști.
D.C.I.: O, desigur! Dar ei învață să-și biruie în primul rând propriile blocaje, apoi să-și impună stilul de lucru și convingerile, fiind plătiți pentru asta. Să deprindă spiritul samuraiului.
Ars poetica
R.: Acest spirit a fost prins foarte bine de Akira Kuroshawa în filmele sale…
D.C.I.: Într-adevăr, Kuroshawa rămâne un reper important în aprofundarea spiritului samuraiului. Să luăm, de pildă, clasicul ”Cei șapte samurai”. Care este – în mare – epica acolo? Țăranii dintr-un sat semănau orez, hrana lor de bază, iar un grup de 40 de bandiți le furau recoltele, ba le mai batjocoreau și femeile. Și asta an de an. Atunci un grup de țărani merge la un înțelept care-i sfătuiește să angajeze samurai pentru a-i proteja de bandiți. Iar samuraii acceptă să lupte contra unui preț. Spiritul războinic a excelat în Japonia pentru că japonezii au avut peste cinci secole de război intern.
R.: Am discutat cu președintele Federației Române de Karate Tradițional, Sensei Dan Stuparu. Domnia sa ne vorbea despre samurai ca despre maeștri ai luptei, dar care nu scoteau sabia din teacă decât la nevoie, unii poate niciodată în viață. Ei erau preocupați mai degrabă de gingășia unei flori, de arta poetică, a desenului, arte duse la perfecțiune…
D.C.I.: (cu un zâmbet) Repet: meseria de războinic era la modă în Japonia, idealizată. Această idealizare a durat mult peste jumătate de mileniu. Abia către sfărșitul secolului al XVIII-lea a apărut samuraiul care să admire florile, să spună poezii sau să facă un desen…
Practicanți simpatici
R.: Cum v-ați simțit la acest stagiu aniversar?
D.C.I.: Mi-a făcut mare plăcere să vin aici. M-aș fi bucurat să fie mai mulți practicanți prezenți. Important, însă, este că această secție există.
R.: Cristian Vasile, fondatorul și președintele ei, e destoinic?
D.C.I.: Este. Trebuie să vă spun că relațiile în comunitatea noastră sunt de prietenie. Ierarhia nu-i atât de strictă ca în alte arte marțiale. Faptul că acest club există încă, după atâția ani, o dovedește. Nu câștigi niciun ban venind aici, ba mai faci și contabilitate, mai plătești o chirie pentru sală etc.
R.: Dar practicanții ploieșteni? Cum sunt ei?
D.C.I.: Practicanții sunt drăguți și simpatici întotdeauna.
”Aikido este un bun al tuturor”
R.: Morihei Ueshiba, care ara și un naționalist, a vrut să creeze o artă marțială tipic japoneză. Unii se întreabă de ce scrie un poet român hai-ku-uri, când aceasta este o formă poetică tipic japoneză. Sau de ce se cântă jazz în toată lumea, când acesta reprezintă un tip de muzică ”tipic” americană, ba chiar ”o poveste cu negri”…
D.C.I.: Aikido nu este o artă marțială tipic japoneză. Și japonezii au preluat mult din artele marțiale chinezești. Arta de a te apăra o întâlnim și în școala de scrimă franceză, și în boxul englezesc, pentru a mă referi doar la aceste exemple. Și japonezii au cluburi de scrimă, avem campioni mondiali și olimpici japonezi la box. Aikido e un bun al tuturor. Kimono-ul, care e comun multor arte marțiale, echipamentul în genere, reprezintă o formă de respect. Și scrimerii au echipamentul lor. Puteți să descoperiți dvs. nenumărate exemple în spriinul afirmației mele. Trebuie să mai reținem că o bună parte din umanismul aikido se datorează ocupației americane, când aikido și judo erau tolerate. De ce erau tolerate aikido și judo? Pentru că americanii interziseseră portul armelor. Atunci a cotit-o Ueshiba mai tare, ca să-l accepte americanii. Kondo era interzis, jiu-jitsu interzis.
Expertul dreptaci
R.: Dar și în aikido sunt tehnici de sabie. Se spune că sabia reprezintă spiritul samuraiului.
D.C.I.: Fuseseră eliminate texnicile de sabie. Pe vremea aceea, tehnicile japoneze aveau o anumită aură. Priveam artele marțiale ca pe niște arte mistice. Apoi, nici japonezii nu sunt ceea ce cred unii că sunt. Aș dori să vă relatez o întâmplare cu tâlc, legată de artele marțiale, petrecută la noi, în perioada interbelică.
R.: Ardem de nerăbdare să o auzim!
D.C.I.: În 1931, la Poliția Capitalei, a fost adus un expert japonez. Micuț, bătrânel. Șefii poliției a ordonat să fie adunați agenții de teren și au chemat un translator. Pentru a se convinge din start cum stă treaba, șeful Poliției îi spune unuia mai ”mare” să-i tragă un pumn japonezului. Ăla mare nu se îndura. ”Dacă-i dau una, îl omor!” – a motivat. Până la urmă, după multe insistențe, i l-a tras. A căzut japonezul și nu s-a mai ridicat decât după ce a primit ajutor de urgență. Întreabă japonezul după ce-și revine: ”De ce nu mi-ați spus că omul vostru e stângaci?”. (După o pauză) Nimeni nu-i perfect. Și nu se știe cît de expert era japonezul. Nici pistolul nu te apără întotdeauna.
Hombu Dojo, o moștenire de familie
R.: Aveți stagii de perfecționare în străinătate? Știu că Sensei Dan Stuparu merge în fiecare vară la stagiul internațional de la San Diego, coordonat de însuși președintele Federației Internaționale de Karate Tradițional, Sensei Hidetaka Nishiyama.
D.C.I.: Nu. Sunt doar vizite private, nu stagii internaționale sau continentale. Deocamdată.
R.: Dar Federație Internațională?
D.C.I.: Există un for în Japonia, ”Hombu Dojo”, al familiei Ueshiba. Aikido este considerat ca o moștenire de familie. Fii, nepoți sau strănepoți ai întemeietorului preiau șefia. Acum, șef este Moriteru Ueshiba, nepotul fiului lui Morihei Ueshiba. Spiritul aikido este bine păstrat și promovat.
R.: Și merge?
D.C.I.: Da, reușim să ne desfășurăm activitățile noastre sub egida acestui for.
R.: Am avut un interviu cu sensei Ilja Iorga, întemeietorul stilului Fudokan în karate. Este medic. Spunea că a inventat Fudokan – Shotokan pentru a încerca să limiteze numărul accidentărilor, mai ales al celor acumulate în timp, repetate, microcumulativtrauma le numea. Sunt multe accidentări în aikido?
D.C.I.: Sunt foarte puține accidente în aikido, pentru că, după cum spuneam, în competiții se luptă cu adversari imaginari. Nu sunt competiții de acest tip, cu luxări și strangulări, ca în judo.
Aș dori să vă mai spun ceva. Aikido, în cultura japoneză, se bazează pe un principiu: este foarte ușor să omori pe cineva și foarte greu după toate regulile.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Războinicul nemilos și Regatul Păcii
Interviu cu Shihan Dan Corneliu Ionescu, președintele FR Aikido (I)
 Zilele trecute, Dan Corneliu Ionescu a împlinit 80 de ani. Este născut la 9.09.1942, la Iași. Selectăm din biografia sa:
Practică aikido din 1979. Este președintele FEDERAȚIEI ROMÂNE DE AIKIDO, încă de la înființarea acesteia.
A fost până în anul 2000 președintele Federației Române de Arte Marțiale de Contact.
A fost președinte al CONFEDERAȚIEI EUROPENE DE AIKIDO. Are cel mai înalt grad în Aikido Shihan din România (9 DAN AIKIDO – centura neagră; 8 DAN KATANA) și este expert internațional al Federației Franceze de Aikido Tradițional.
Este inginer constructor, specializat în software, în prezent conducând una dintre cele mai puternice firme de soft din România (UNIDEC Computer Sistems). A urmat o specializare în Informatică la CII Franța (1969-1971)
Împreună cu Șerban Derlogea mai scris în 1990 cartea CALEA ARMONIEI, prima și până în 2003 (anul apariției volumului 1 din Enciclopedia de Aikido), singura carte despre aikido din România. Experiența acumulată în zecile de ani de practică este împărtășită celor interesați în lucrarea “Enciclopedia de Aikido”, o impresionantă lucrare în 5 volume apărută la Editura Mix.
Pe Shihan Dan Corneliu Ionescu (8 DAN) l-am întâlnit, cu ani în urmă, la un ministagiu organizat de CS Euroget Ploiești, club întemeiat și coordonat de sensei Cristian Vasile (5 DAN). Prin urmare, nu puteam rata ocazia de a-i lua un interviu celui care activează de 43 de ani pe tărâmul aikido-ului..
”Ce Kant? Ce Freud? La muncă!”
Reporter: Trebuie să fi trăit cu frica în sân ca practicant de aikido în perioada regimului de tristă amintire. Din câte știm, practicanții de arte marțiale, cu excepția judo, evoluau în clandestinitate sau măcar semiclandestinitate. Cum vă descurcați atunci?
Dan Corneliu Ionescu: Am început și eu atunci în semiclandestinitate. Se constituise, tot în semiclandestinitate, o Asociație de Studii Orientale, cu o secție de arte marțiale. Băieții cu ochi albaștri și cadrele de partid nu ne acordau prea multă atenție. În unele săli se practica și yoga. Însă după scandalul cu Meditația Transcendentală s-a terminat. Au desființat Institutul Național de Psihologie, iar psihologii au fost trimiși pe șantiere. ”Ce Kant? Ce Freud? La muncă!”. Ne mai antrenam la sala Dalles a Universității Cultural-Științifice și în două camere aparținând Școlii Populare de Artă din București. Dintre cei de atunci, a mai rămas o singură persoană cu mine, Șerban Derlogea, al doilea venit în aikido. Eu eram al treilea venit.
Aikido pe șest
R.: Cine v-a șoptit despre aikido?
D.C.I.: Parcă la TVR, la Teleenciclopedie, am văzut ceva legat de aikido. Reportajul mi-a atras atenția și, după ce l-am urmărit cu luare-aminte, mi-am zis: aici e de mine. Eu practicasem înainte gimnastică și jiu-jitsu. Am început aikido pe șest. Găsiserăm refugiu la niște școli din București. Înainte de a se duce vestea, schimbam școala! Toți ziceau că facem judo, singura artă marțială permisă de regimul comunist la acea vreme, prin ’70 și ceva, fiind sport olimpic. Când auzeam clanța sau pași pe culoar, treceam de la aikido la judo, întrucât conducerile școlilor erau ”informate” că noi susțineam antrenamente de judo. Am ținut-o așa ani de zile. Vara ne antrenam în parc, la Străulești. Se uita lumea la noi și-și făcea cruce. Aveam și practicanți de la Securitate printre noi, sunt convins de asta, dar nu ne interziceau să ne antrenăm, mai ales că le era și lor util. Ne dădeau mai multă atenție doar cînd era un Congres al PCR, vreo vizită a vreunui șef de stat din străinătate sau a tovarășului Ceaușescu. Atunci se luau măsuri speciale de pază și securitate.
Gimnastica în producție și aikido la locul de muncă
R.: Dvs. ce lucrați la vremea aceea?
D.C.I.: Eram directorul unui centru de calcul al Trustului de Lucrări Speciale din Capitală, situat în cartierul Dorobanți. Încercam, cu un grup restrâns de salariați, să fac aikido și la locul de muncă. PCR încuraja educația fizică, în special gimnastica la locul de muncă, în producție.
R.: După model chinez, maoist… Ca să muncească omul vesel și cu spor…
D.C.I.: Așa este. S-a aflat repede ce fac și mă chemau, din când în când, la organizația municipală de partid: ”Domnul (sau… tovarășul) Ionescu, noi cam știm ce faceți dvs. acolo!”. Dar ne lăsau. Ei doar își luau măsuri de prevedere că nu vom încerca să subminăm puterea de stat cu tehnicile și principiile noastre. Cei de la karate trebuiau să fie ceva mai prudenți, karate-ul fiind considerat mult mai periculos.
Despărțirea de FRAM
R.: Bine-bine, dar unde v-ați perfecționat în condițiile acelea?
D.C.I.: Am lucrat, din 1976, la ONU, ca expert din partea României în cadrul Biroului Internațional al Muncii. Mai lucram, când ieșeam ”afară”, cu experți străini în aikido. Am cunoscut, în deplasările mele, câțiva maeștri ai aikido-ului.
R.: Artele marțiale au avut o evoluție sinuoasă după ‘90, când s-a înființat Federația Română de Arte Marțiale (FRAM). Acum există o federație de sine stătătoare în aikido. Cum s-a ajuns aici?
D.C.I.: În paralel, era în ’90, s-a înființat și Uniunea Română de Aikido, formată din trei cluburi bucureștene. Eram președintele Uniunii și director pentru sikido al FRAM.
În 1997, FRAM s-a împărțit în două: arte marțiale de contact și de noncontact. În noua federație de contact am fost ales președinte. La sfârșitul lui 1998, am zis să ne zbatem să transformăm Uniunea noastră într-o Federație. Federație care există și acum.
R.: Ce impuls v-a împins spre aikido?
D.C.I.: Mi-au plăcut principiile sale. Să nu faci rău (E la latitudinea ta cât rău poți să faci). Apoi, ideea de armonie.
Viața, sănătatea, potența sau tentațiile ezoterice
R.: Aceste principii și-au găsit ecou în mulți practicanți ai aikido din România?
D.C.I.: După părerea mea, aikido nu li se adresează celor foarte tineri. Mulți pleacă pentru că nu găsesc ce caută. Vin și oameni care au tot felul de probleme psihice. Mulți speră în miracole care să le facă viața mai bună, eventual să le amelioreze viața, sănătatea, potența. Apoi, mai sunt tentațiile ezoterice, pentru că ezoterismul atrage lumea. E o mare contradicție în această tendință de a afla miracolul și, când colo, să constați că este necesară multă muncă. Numai pentru a învăța să respiri bine este necesar un exercițiu îndelungat. Toți vor repede. Repede comori. Le spui că aikido înseamnă toată viața. Rămân cei cu o doză de fanatism, în sensul pozitiv al termenului.
R.: Nu vom trata pe larg principiile aikido, întrucât nu le-a făcut cunoscute domnul Cristian Vasile, cu un alt prilej. Propun să ne reamintim ce înseamnă, de fapt, aikido.
D.C.I.: ”Calea armoniei (sau unirii) cu energia universală” (”ai”: ”unire”, ”armonie”; ”ki”: ”suflu vital”, ”energie”; ”do”: ”cale”), o artă dea trăi.
 Pasiune și inițiere
 R.: Cum e ”ki”-ul lui Cristian Vasile, coordonatorul clubului ploieștean? Respiră bine domnul Vasile?
D.C.I.: (zâmbind) Nu știu. Îi propun, pe această cale, să procedeze la o testare a nivelului atins.
R.: Cum vi se pare, la ceas aniversar, că se prezintă secția de profil Euroget din Ploiești, care, iată, a împlinit 10 ani?! (între timp secția s-a mai ”maturizat” – n.r.)
D.C.I.: Este un club cu vechime de-acum. E greu să susții un club zece ani. Aikido nu este încurajat în niciun fel pe plan național. Nu trăiești din aikido. Ba, poate mai cheltui și bani. Aikido înseamnă pasiune, inițiere.
Testamentul lui Ueshiba sau fuga din Mongolia
R.: Poate și pentru că nu prea sunt competiții. Morihei Ueshiba ar fi lăsat cu limbă de moarte să nu se organizeze competiții în aikido, pentru a nu i se altera spiritul. Or, tânărul vrea cofruntare, afirmare, țări străine, podiumuri de premiere…
D.C.I.: Nicăieri n-a scris Ueshiba că în aikido nu trebuie să se organizeze competiții. Elevii lui au transmis acest testament. Probabil așa e, pentru că știau ei ceva. Dar noi trebuie să știm că Ueshiba a fost un războinic nemilos, a omorât oameni, și încă eficient. A avut și ambiții, dintre cele mari. A vrut să ajungă în Academie, de exemplu…
R.: Cum rămâne atunci cu arta aikido, care – cum o definește Ueshiba – este ”calea iubirii de oameni”?
D.C.I.: Abia spre bătrânețe a spus Ueshiba că aikido trebuie să aducă pacea între oameni. Apoi, Ueshiba era o personalitate profund mistică. A făcut parte dintr-o sectă religioasă care dorea să întemeieze un Regat al Păcii. S-au dus spre Mongolia, sperând că nu vor întâmpina prea multă rezistență într-un stat organizat pe baze nu atât de riguroase ca cele din Japonia. Dar riscurile s-au dovedit mari. Autoritățile au vrut să-i lichideze, pe el și pe discipolii săi. Mongolia era sub dominație chineză atunci. Sunt destule aspecte cețoase în biografia lui Ueshiba. Așadar, mesajul său de pace a venit spre sfârșitul vieții.
Adversari imaginari
 R.: Eu citisem prin cărți și dicționare despre dorința testamentară a lui Ueshiba…
D.C.I.: Trebuie văzut mai întâi cine ”întocmește” unele cărți și dicționare. Recomand, deci, o selecție riguroasă a acestora. Referitor tot la competiții: acest mesaj, tradus, ne spune că nu trebuie să folosești aikido ca să-i înfrunți pe alții. Sunt competiții pentru și cu tine însuți. Ca la patinaj sau la culturism, unde practicantul primește note pentru calitatea și ținuta evoluțiilor sale. În competițiile de aikido lupți cu adversari imaginari, ca în kata. O evoluție de aikido arată ca un dans, ca o coregrafie foarte frumoasă.
R.: Ce competiții vă așteaptă?
D.C.I.: Vom avea o competiție națională, în martie, și una europeană, în august. Au fost câteva concursuri la care am luat mereu medalii. Avem și competiții interjudețene, pe cluburi. În ceea ce privește competițiile europene, am participat la două în Franța și la cîte una în Anglia și… România.
Aikido și informatica. Enciclopedistul
R.: Presupun că nici măcar dvs. n-ați trăit vreodată din aikido.
D.C.I.: O, desigur! Conduc o companie de informatică. De vreo 40 de ani mă ocup de informatică.
R.: Utilizați competențele profesionale în studiul și practica aikido?
D.C.I.: Din plin.
R.: Ați publicat și lucrări de specialitate…
D.C.I.: Am scos o carte în 1990 și, ulterior, patru volume enciclopedice Acum este în curs de apariție cel de-al cincilea, pe care intenționez să-l editez în luna martie (între timp, volumul V a văzut lumina tiparului – n.r.). Celelalte patru volume se traduc în franceză și engleză.
R.: Este o muncă titanică să întocmești și să editezi enciclopedii… Suntem bucuroși că ai izbutit să duceți treaba la capăt.
D.C.I.: Este o obligație pe care o am față de aikido.
Uneori, unii trebuie să moară
R.: Se spune că imaginea emblematică în aikido este a unui practicant care se îndreaptă cu mâna întinsă spre adversarul său. Asta înseamnă că nu-ți propui să-l demolezi, să-l distrugi pe semenul tău, chiar dușman…
D.C.I.: În esență, așa este, deși există deformări de înțelegere. Este lecția din creștinism cu întoarcerea celuilalt obraz.
R.: Desigur. Dar dacă adversarul, semenul nu se… plictisește? Îi dai două șanse adversarului, poate și o a treia.  Dar dacă el nu înțelege semnificația gestului tău sau nu-i pasă, ce vei face?
D.C.I.: Desigur. Putem numi asta întoarcerea adversarului. Este partea vulgară a explicației ”să nu-i faci niciun rău”. Dar, uneori, unii trebuie să și moară. Și e de preferat să nu fiu eu acela.
R.: Corect.
(sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția de mâine, 16 septembrie 2022)
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
 
 
 
 
 

Tineretul din 1920, 1930, ’40 a avut o luptă puternică, direct cu diavolul. Tineretul nostru și-a luat, în sfârșit, viața în piept și a atacat inamicul direct. Și a umplut pușcăriile din România. De aici au ieșit un Valeriu Gafencu, un Radu Gyr, Nichifor Crainic și alții. Oameni bărbați care au fost damnați și au trecut prin zarcă. Și într-adevăr așa spuneau ei că Aiudul este „Siberia românilor”, iar despre Canal ziceau că „aici este mormântul burgheziei românești”.

Și e păcat înaintea lui Dumnezeu că nu ne-am folosit de miile de morți și de toată suferința care a fost în aceste locuri. Prin Delta Dunării, unde s-au făcut niște diguri enorme, să nu vadă rușii la noi și nici noi la dânșii, lucrai la o pantă cu roaba, cădeai de pe puntea aceea când ți se rupea scândura și acolo rămâneai. Veneau alții și caraliii strigau: „Banditule, acoperă hoitul acela!”. Eh și ce se întâmplă acolo cu pământul acesta? Nimic. La ora asta totul e ruină, bălării și nici broaștele nu mai cântă. Nimic nu s-a ales.

Am trecut acum trei ani cu bacul și am văzut de la distanță Periprava. În trecut era un orășel acolo cu mii de deținuți. Stăteam în barăci într-o șerpărie, cu șarpele sub capul nostru acolo unde dormeam. Erau șerpi din aceștia de apă și nu mușcau. Stăteau la căldură cu noi. Acum totul s-a ruinat. A rămas pe mâna civililor și au descompus tot. Sau la Jilava aveau acolo la subsol niște camere speciale unde erai dat la șobolani să te roadă. Când ajungeai să nu te mai poți mișca, erai dus acolo și șobolanii tăbărau pe tine. Dar până ce murea, ce chin era pe bietul om! Să nu mai dormi nopți și zile ca să te aperi de șobolani. Și noi nu putem vedea un șoarece…

Revista Atitudini nr. 58

Via Sfinții Închisorilor

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a poposit în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci în mijlocul credincioșilor Parohiei „Sfânta Vineri” din cadrul Protopopiatului Ploiești Nord. Întâi­stătătorul Bisericii noastre a rostit cu acest prilej un cuvânt de învățătură și a săvârșit slujba de târnosire a bisericii parohiale, în urma finalizării unui amplu proces de ­restaurare și înfrumusețare. Totodată, cei care au sprijinit parohia în realizarea acestor lucrări, precum și a altor proiecte, au primit din partea Preafericirii Sale distincții.

Încă o biserică istorică din municipiul Ploiești a fost readusă la strălucirea originală, în cadrul unui amplu proiect de restau­rare, consolidare și înfrumusețare, finanțat din fonduri europene. În urma finalizării acestor lucrări, în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, biserica Parohiei „Sfânta Vineri” din cadrul Protopopiatului Ploiești Nord, aflată sub ocrotirea Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași și a Sfintei Mucenițe Paraschevi din Roma, a primit din nou veșmântul sfințeniei. Astfel, în dimineața acestei zile, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal, a săvârșit Sfânta Liturghie pe un podium amenajat în proximitatea lăcașului de rugăciune, înconjurat de un sobor de clerici, din care au făcut parte părintele Dumitru Ștefănescu, consilier administrativ al Arhi­episcopiei Bucureștilor, părintele protoiereu Adrian Matei de la Protopopiatul Ploiești Nord, părintele protoiereu Mihăiță Stroe de la Protopopiatul Ploiești Sud, părintele paroh Petre Mihai, precum și alți preoți și diaconi.

„În Cruce se ascunde puterea Învierii”

La finalul Sfintei Liturghii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit un cuvânt de învățătură în care a evidențiat faptul că Sfânta Cruce este semnul iubirii jertfelnice și milostive a lui Dumnezeu pentru oameni. „În Cruce se ascunde puterea Învierii deoarece Sfânta Cruce ne arată iubirea smerită și milostivă a lui Hristos, care este mai tare decât moartea și decât frica de moarte, decât instinctul conservării. Iisus Hristos, din iubirea față de Dumnezeu Tatăl, S-a arătat ascultător până la moarte și încă moarte pe Cruce, vindecând astfel păcatul neascultării protopă­rinților Adam și Eva. De aceea, se spune că Hristos este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, adică păcatul neascultării oamenilor, din care derivă toate păcatele lumii. Prin ascultarea Sa jertfelnică și smerită până la moarte, Iisus a arătat iubirea Sa smerită și milostivă, iar prin Învierea Sa din morți a arătat puterea și slava Sfintei Cruci. Astfel, semnul Sfintei Cruci este deodată semnul suferinței prin răbdare și smerenie, dar și semnul biruinței și al Învierii. De aceea, în noaptea de Paști, preotul nu ascunde Crucea, ci o ridică în văzul tu­turor, adaugă lângă ea lumânarea Învierii și proclamă cu voce tare: Hristos a înviat! și se răspunde Adevărat a înviat! Astfel, puterea Învierii este ascunsă în smerenia Crucii și Hristos Domnul, prin iubirea Sa smerită și milostivă, a transformat suferința în biruință, a transformat suferința în speranță și, în același timp, a transformat un instrument de tortură și ocară în semn de biruință prin puterea iubirii smerite, singura iubire pe care Dumnezeu o prețuiește. În consecință, Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci ne îndeamnă să privim semnul Sfintei Cruci ca fiind semnul iubirii milostive și smerite a lui Hristos, mai tare decât moartea”, a arătat Întâistătătorul Bisericii noastre.

Totodată, Patriarhul României a evidențiat faptul că, în tradiția și cultura românească, Sfânta Cruce, ca semn de biruință, ocupă un loc central. „Sfânta Cruce este pe biserică asemenea steagului de pe un catarg de corabie. Crucea se află, de asemenea, pe obiectele sfinte din biserică, pe veșmintele slujitorilor Sfântului Altar. Crucea se află la răscruce de drumuri, este pusă de credincioși lângă fântână, pe înălțimi unde locuiesc creștinii, pentru a ne aminti de Colina Golgotei, unde Iisus a fost răstignit. Semnul Sfintei Cruci se află sculptat pe porțile caselor țăranilor credincioși, pentru ca atunci când se intră în curtea sau casa unui creștin să intrăm cu respect, ca și când am intra într-o biserică. Semnul crucii se poartă la gât începând cu Botezul copilului, fiind adesea cusut și pe costumul tradițional pentru a arăta credința și respectul față de iubirea lui Hristos smerită și milostivă, care ne-a adus mântuire și viață veșnică. Mamele noastre, înainte sau după ce coceau pâinea în cuptor, făceau peste ea semnul Sfintei Cruci pentru a ne aduce aminte de Hristos, Care a spus că El este pâine ce S-a coborât din cer, arătându-se că prin sfințire pâinea devine ­Euharistie, Sfântă Împărtășanie. Peste tot, semnul Sfintei Cruci este semnul biruinței asupra egoismului și arătare a iubirii smerite și darnice. Pe mormintele celor dragi ai noștri sunt așezate sfinte cruci care sunt semnul așteptării învierii celei de obște. Astfel, Sfânta Cruce îl însoțește pe creștin în timpul vieții, dar și la mormânt”, a spus Preafericirea Sa.

Ranguri și distincții pentru ctitori și ostenitori

La finalul cuvântului său, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a acordat o serie de ranguri și distincții celor care s-au evidențiat prin sprijinirea lucrărilor și proiectelor derulate în cadrul parohiei ploieștene. Părintele paroh Petre Mihai și părintele coslujitor Eugen Florea au primit hirotesia în rangul de iconom stavrofor, iar părintele Cătălin Groparu de la aceeași parohie în rangul de iconom. Ordinul „Sfinții Martiri Brâncoveni” pentru mireni a fost acordat familiei Vasile și Marilena Ene. Ordinul „Sanctus Stephanus Magnus” a fost oferit lui Flaviu Pop, precum și familiilor Nelu și Florica Badea, respectiv Bogdan și Adriana Conț. De asemenea, Diploma omagială cu medalia comemorativă a anului 2022 a fost oferită familiilor Viorel și Constanța Ghinea, Bogdan și Oana Drăgușoiu, Mihai și Andreea Patrichi, Nicolae și Felicia Ion, Ioan și Elena Andrei, Paul și Nicoleta Gopa, Ionuț și Alina Stoica, Eduard și Irina Stoienică, Răzvan Lucian și Diana Alexandra Ion. Aceleași distincții le-au mai primit și Liviu Dragomir, arhitect Călin Hoinărescu (post mortem), Adrian Anghel, Liviu Gabriel Mușat, Bogdan Toader, Iulian Dumitrescu, Andrei Volosevici, Cornel Condurache, Irina Sava, Elena Buzățel și Emil Roma.

Totodată, parohia a primit din partea Patriarhului României o cruce de binecuvântare realizată la Atelierele Patriarhiei, un kilogram de tămâie naturală, un exemplar din Ceaslovul Mare și alte noutăți editoriale apărute la Editurile Patriarhiei.

La rândul său, părintele paroh Petre Mihai a mulțumit Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru prezența în mijlocul parohienilor, pentru bogatul cuvânt de învățătură, pentru binecuvântarea tuturor eforturilor de înfrumusețare a sfântului lăcaș și pentru toată purtarea de grijă părintească arătată față de parohie, oferindu-i un buchet de flori. Totodată, părintele paroh și-a manifestat recunoștința față de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieș­teanul pentru săvârșirea Sfintei Liturghii, dar și față de părinții împreună-slujitori, credin­cioși și toți cei care au contribuit de-a lungul timpului la realizarea lucrărilor de la biserica parohială.

Târnosirea bisericii istorice

În continuare, soborul de slujitori în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a săvârșit slujba de târnosire a sfântului lăcaş. În cadrul rânduielii, biserica a fost înconjurată, săvârșindu-se trei opriri unde s-au citit fragmente evanghelice, zidurile din partea de miazăzi, răsărit și miazănoapte fiind unse cu Sfântul și Marele Mir și stropite cu apă sfințită. Apoi, în piciorul Sfintei Mese au fost așezate fragmente de sfinte moaște mucenicești, prestolul fiind spălat cu apă înmiresmată, stropit cu apă sfințită și uns cu Sfântul și Marele Mir, iar la final pecetluit și acoperit cu veșminte specifice. În cadrul slujbei au mai fost sfințite și icoanele de pe catapeteasmă și pictura murală din biserică, realizată de Gheorghe Tatta­rescu și restaurată în perioada din urmă.

La finalul rânduielii de târnosire, Prea­fericirea Sa a rostit un cuvânt de binecuvântare în care i-a felicitat pe toți cei care s-au implicat în realizarea lucrărilor desfășurate la biserica parohială, arătând faptul că aici este locul de întâlnire a omului cu Dumnezeu: „Iubirea noastră față de Dumnezeu se vede și din modul în care noi întreținem biserica lui Hristos, o păstrăm, o împodobim, o curățim și venim să ne întâlnim cu El în biserica Lui. Dumnezeu este pretutindeni prezent, dar mai ales acolo unde este chemat. El nu sparge poarta sufletului, ci stă la ușă și bate, iar dacă cineva deschide ușa sufletului, El intră împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și arată comuniunea de iubire. De aceea, Dumnezeu este în modul cel mai intens atent și prezent în locul în care este chemat mai mult”.

Articol preluat de la https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/patriarhul-romaniei-a-resfintit-biserica-istorica-sfanta-vineri-din-ploiesti-174461.html