Promovate

Fără o amprentă deosebit de vizibilă în viața culturală a țării, Ploieștiul reușește totuși să organizeze, cu regularitate, tabere internaționale de creație pentru sculptori. Fără mult tam-tam, din inițiativa Asociației 24 PH Arte și cu sprijinul și finanțarea administrației locale, prin contribuția unor artiști invitați – nu mulți, dar bine aleși – „crește” astfel Muzeul De Sculptură Monumentală Contemporană “Gheorghe Coman”- Ploiesti.

O inițiativă lăudabilă și, din câte știu, destul de rar întâlnită în România. Un model care îmi amintește de Land-Artul din Maxonia lui Maxim Dumitras din Sângeorz-Băi, un alt exemplu în care arta, natura și comunitatea se întâlnesc firesc.

Mi-aș dori să vedem un astfel de sprijin constant și în Mureș sau Cluj – județe cu un potențial cultural extraordinar și cu numeroși artiști și grupuri de artiști activi. Nu doar evenimente punctuale, ci proiecte care rămân, se dezvoltă și îmbogățesc patrimoniul cultural al locului.

Este, de altfel, una dintre ideile pe care încercăm să le promovăm și prin Nod Cultural: cultura nu ca decor sau eveniment izolat, ci ca parte firească din dezvoltarea unei comunități și din dialogul dintre artiști, administrație și mediul de afaceri.

Felicitări artiștilor participanți: Florin Strejac, Ioan Pop și Eugen Petri! Și felicitări celor care au înțeles că investiția în cultură poate lăsa urme concrete, vizibile și durabile în comunitate.

Edit Maria Botorog

Via Facebook

Copiii de clasa I din satul Cartal (Orlivka), regiunea Odesa, au revenit la cursurile în limba română începând de luni, 21 septembrie 2026.

Clasa fusese desființată abuziv la doar patru zile de la începutul anului școlar, după ce părinții celor 7 copii înscriși ar fi fost presați să își retragă cererile.

Situația a fost deblocată în urma unei intervenții diplomatice de urgență a Consulatului General al României la Odesa, care a asigurat respectarea dreptului elevilor de a studia în limba maternă, iar copiii s-au întors în clasă de Ziua Internațională a Păcii.

Evenimentul a fost marcat de o puternică încărcătură emoțională, confirmată și de mărturia cadrului didactic care a preluat clasa, acesta declarând cu mândrie: „Pentru mine limba română este prima mea limbă”, evidențiind importanța conservării limbii materne alături de cunoștințele lor de limbă ucraineană.

Surse: Basilica.ro, TVRInfo.ro ș.a.

Statul român repară o profundă nedreptate istorică. Prin promulgarea Legii nr. 156/2026, memoria protopopului Aurel Munteanu din Huedin este așezată definitiv în panteonul național al eroilor. Actul normativ instituie, de asemenea, ziua de 10 septembrie drept „Ziua Martirilor Români din Huedin”, zi în care autoritățile și-au propus să organizeze anual manifestări comemorative pentru a onora sacrificiul celor care au refuzat să își părăsească comunitatea în urma Dictatului de la Viena din 1940.

Părintele Aurel Munteanu (1882–1940), fost deputat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și ctitor al impunătoarei Catedrale a Moților, a fost asasinat în plină stradă de trupele de ocupație horthyste, după ce a fost supus unor torturi de o cruzime greu de descris în cuvinte. Această recunoaștere legislativă recentă reprezintă un act juridic important și împlinirea unei reparații morale fundamentate istoriografic.

Dincolo de recunoașterea oficială a statului, destinul părintelui a fost pecetluit în memoria bisericească prin monografia cercetătorului Mircea-Gheorghe Abrudan. Considerată pe bună dreptate în spațiul cultural și teologic o adevărată „carte-sinaxar”, această lucrare biografică depășește granițele unei simple cercetări de arhivă. Ea devine o cronică sacră, o pagină extrasă din calendarul sfinților, care mută povestea sa din istoria laică în panteonul martiriului creștin, spălând simbolic sângele vărsat la Huedin și oferind generațiilor actuale un reper inestimabil de demnitate și rezistență spirituală.

Surse: doxologia.ro, Basilica.ro ș.a.

“La Oarba şi la Iernut,
O ţinut bătaia mult.
Cădeau taţii şi feciorii,
Cum se scutură bujorii.
Cădeau apărând Ardealul,
De duşmani mânce-i amarul!”

Pe 17 septembrie 1944, avea să înceapă la doar 28 de kilometri de Târgu Mureș, la Oarba de Mureș, bătălia din campania de eliberare a Ardealului care urma să fie supranumită ca și “Katyn-ul românesc”. Până pe 6 octombrie, Armata Română avea să sufere una dintre cele mai mari tragedii din istoria ei.

În urma ordinului comandantului sovietic din fruntea Armatei a 4-a Română de a ataca, Diviziile 9 și 11 Infanterie române din Corpul 6 de armată au fost masacrate pe o linie de front de numai 400 de metri. Remarcabil este momentul descris de un supraviețuitor al masacrului, în care generalul Ion Dumitru, obligat să comande atacul, mărturisește cu lacrimi în ochi:

“Uite, în noaptea asta trebuie să trimit la moarte atâţia băieţi. Şi fără efect..”

În acele zile, tot sângele din roșul tricolorului s-a coborât în apele Mureșului, iar din pământul văii acestuia, până la cotele 463 și 495 ale dealului Sângeorgiu, gemea destinul întregului neam. Redăm măturia sergentului-major Nicolae Marin, din cadrul Batalionului 2 Infanterie din Regimentul 40: “Priveam, de acolo de sus, frumoasa vale, care în acele zile devenise Valea Plângerii unui neam întreg. Am văzut cum curgea, şerpuind, apa înroșită, cum pluteau pe ea corpurile ostașilor. Parcă şi sălciile pletoase care se aplecau pe ambele părți ale Mureșului și-l prindeau în brațe, plângeau şi ele de atâta jale.”

Amintim ca un îndemn un fragment din Ordinul de zi nr. 11 pe Divizie, din 2 octombrie, dat de generalul Constantin Ionașcu:
“Acum, plecând genunchii noștri în fața mormintelor și sacrificiilor mărețe, să ne înălțăm iarăși cu sufletele întărite.
Bravi ostași!
Lupta nu s-a sfârșit. Cei rămași ridicați-vă din nou, strângeți iarăși rândurile, căci noi zile de fapte mărețe ne așteaptă.
Înainte pentru neam și țară. Drepturile noastre sunt izvorâte din sacrificiile noastre! Înainte!”

Jertfa a 11.000 de ostași români s-a dat la Oarba de Mureș. Moartea lor ne rămâne ca îndemn și obligație până astăzi, nici mormintele nu ne vor primi de vom uita demnitatea și exemplul la care suntem chemați, fiindcă și azi, chiar dacă nu printre obuze și plumb, ne regăsim iarăși în luptă.
Fie ca urmele pașilor urcați către -cota 495- să ne ghideze.

Sursa: Neamunit România

#FiiAiRomâniei#OarbaDeMureș

Dragi cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Toamna ne readuce, discret și elegant, în spațiul primitor al Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești unde vă invităm să ne reîntâlnim luni, 28 septembrie 2026, la ora 17:00, pentru o nouă ședință de cenaclu, încercând să tratăm melancolia sezonului cu remedii literare autentice.

Programul serii include rubricile noastre consacrate:

• Cea mai recentă creație – Spațiul ideal pentru a testa cele mai noi încercări literare
• Lecția de poezie – O incursiune în viața și opera unui poet/poete – lector, Luminița Bratu.
• 11 Minute de istorie – O călătorie în timp sub supraveghere cronometrică a lectorei Emilia Luchian.

Momentul culminant al serii, Lectura de cenaclu, îi aduce față în față pe Florin Manole și Adi Serafim. Într-un dialog fin și probabil efervescent, cei doi vor încerca să răspundă la o întrebare pe cât de veche, pe atât de actuală: „De ce ne mai trebuie nouă poezie?”. Răspunsul exact rămâne de văzut, însă utilitatea întrebării este garantată.

Invitație și afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

“Nu există patriotism fără patrimoniu“

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH Arte Ploiești

Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

De pe peronul unde vara se pregătește de plecare, iar toamna și-a trimis deja ambasadorii, aripa unei ploi a mutat toate activitățile programate duminică, 20 septembrie 2026, în interior, transformând Centrul de Excelență – noul sediu al Casei de Cultură „I.L. Caragiale”, din Parcul Municipal Ploiești Vest – într-un spațiu vibrant și plin de viață.

Atmosfera de debut a fost perfect completată de acorduri delicate de muzică clasică, interpretată de doi tineri talentați, Raluca Vasilescu (vioară) și Antonia Nedelcu (chitară).

Evenimentul a atras un public cald, extrem de receptiv și interesat, format din artiști consacrați, amatori și admiratori ai frumosului, jurnaliști, dar și cenacliști inimoși.

Directorul Casei de Cultură „I.L. Caragiale” Ploiești, Marian Dragomir, a prezentat conceptul noului hub cultural și proiectele de viitor ale instituției, fiind urmat de Liliana Marin, președinta UAPR Ploiești, care a oferit detalii semnificative despre Galerie.

Prima parte a serii a fost dedicată inaugurării Galeriei de Artă „Dan Platon”. Pe simeze a fost expusă o retrospectivă cu lucrări din toate edițiile Taberei de pictură „Dan Platon” – un proiect longeviv, ajuns deja la cea de-a XX-a ediție –, oferind publicului ocazia de a se reconecta cu imaginația și frumosul.

Un moment cu o încărcătură emoțională deosebită l-a reprezentat intervenția artistului Alfred Dumitriu. Acesta a donat galeriei catalogul unei expoziții a pictorului său favorit, Dan Platon, vorbind despre el cu nostalgie și respect și amintind, totodată, de colecția deținută de Muzeul de Artă din Ploiești. Tot el a propus autorităților, spre analiză, realizarea unei lucrări simbolice închinate artistului, a cărei schiță reprezintă un portret desprins dintr-un cub cu un colț lipsă – o trimitere inteligentă la conceptul nichitian al imperfecțiunii perfecte.

Momentul a fost completat de o veste primită cu bucurie: faptul că Dan Platon va deveni, din păcate post-mortem, cetățean de onoare al Ploieștiului. Conversațiile au continuat liber, la un pahar de șampanie fără alcool, printre lucrările expuse.

Printr-un sincretism firesc al artelor, cea de-a doua parte a serii a marcat cu entuziasm deschiderea oficială a celei de-a VII-a ediții a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber „Gheorghe Coman”, care se va desfășura între 20 septembrie și 18 octombrie în Parcul Municipal Ploiești Vest, cu tema IDENTITATE ȘI MEMORIE.

În alocuțiunea sa, Florin Manole, vicepreședintele Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești – inițiatoare a acestui proiect, a dat citire unui comunicat oficial de presă și a reamintit propunerea lansată în anul anterior: aceea ca Tabăra să poarte numele sculptorului Gheorghe Coman. Acesta a subliniat și coincidența fericită din acest an, când redeschiderea taberei se suprapune cu Anul Brâncuși, oferind evenimentului o reverberație culturală deosebită.
Sub deviza „Nu există patriotism fără patrimoniu”, proiectul alătură spațiului urban clasic al municipiul Ploiești o veritabilă „academie liberă în oraș”, continuând simbolic modelul celebrei tabere de la Măgura.

 Florin Manole a adăugat: „A pune numele lui Gheorghe Coman proiectului și muzeului care se prefigurează sub ochii noștri înseamnă a închide un cerc simbolic. Dacă Măgura a fost o academie liberă în pădure, Ploieștiul devine o academie liberă în oraș — un loc în care piatra este lăsată să vorbească, refuzând să fie turnată în tiparele trecătoare ale vremii”.

Ștafeta discursurilor a fost preluată de Alice Neculea, director adjunct al Muzeului Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” și comisarul tradițional al manifestării, care a evocat cu emoție debutul proiectului, în anul 2018, marcat de simbolismul Centenarului Marii Uniri, căruia i-a fost dedicat. Ea a trecut în revistă parcursul taberei și edițiile de până acum, precum și întreruperile nedorite care au marcat cronologia proiectului.

Totodată, Alice Neculea și-a exprimat o dorință artistică pentru viitor: ca sculptorii care revin în Tabără să aibă posibilitatea de a realiza tripticuri, oferind astfel o continuitate conceptuală operelor lor.

Maeștrii invitați să-și adauge operele în peisajul actual al parcului, în următoarea lună, sunt Eugen Petri, Florin Strejac și Ioan Pop Vereta. Eugen Petri, plecat peste hotare cu un alt proiect li se va alătura curând.

A treia parte a serii a fost rezervată împlinirii sărbătorii, alături de artiști ai cântecului și jocului tradițional, căci, vorba cântecului: „E sărbătoare și să cânte muzica!” Și da, a fost sărbătoare – frumoasă, de suflet –, care s-a simțit din plin: un iureș dinamic de voci tinere, ritmuri intense și costume populare pline de culoare (Ansamblul Prahova, Alexandra Spireanu & fiul).

A fost un eveniment autentic, organizat cu entuziasm la marginea unui oraș pe care îl asociem adesea cu poluarea (industrială, sonică etc), dar care încearcă să demonstreze, cu demnitate, dorința de a rămâne imun la poluarea culturală.

Pe peronul toamnei care abia sosește, au coborât cu entuziasmul unei noi provocări, la întâlnirea cu trei anonime blocuri de piatră: Eugen Petri, Florin Strejac și Ioan Pop Vereta. Când prima lună de toamnă se va pregăti să-i predea ștafeta celei de-a doua, trei crai ai pietrei vor lăsa pe socluri, printre ierburi de octombrie, trei noi sculpturi, trei visuri imortalizate pentru un timp fără sfârșit.

Printre cei care s-au alăturat cu interes și plăcere evenimentului s-au numărat și colegii noștri din cenaclu: Maria Bem, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Sorana Brucăr, Doina Ofelia Davidescu, Cătălin Apostol și Leonida Corneliu Chifu.

Memoria vizuală a întregii seri a fost asigurată de colegul Dan Simionescu, care a documentat prin filmare fiecare moment important, pentru arhiva asociației.

Doina-Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub egida Asociației Culturale 24 PH Arte Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

PLOIEȘTI, 21 septembrie 2026

La Ploiești, în spațiul tânăr al Parcului Municipal Ploiești Vest, în cadrul unui proiect vizionar inițiat în anul 2018 în spiritul Centenarului Marii Uniri, de către Asociația Culturală 24 PH Arte Ploiești, sculptorii invitați își transferă visurile modelând blocuri anonime de marmură.

Această inițiativă culturală de anvergură internațională, dezvoltată de-a lungul timpului cu sprijinul susținut al Primăriei Municipiului Ploiești și al Casei de Cultură „I.L. Caragiale”, face un pas istoric: viitorul Muzeu de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber, ce include și Tabăra Internațională de Sculptură, va purta numele reputatului sculptor român Gheorghe Coman.

Recent, pe 6 august, de sărbătoarea „Schimbării la Față”, Consiliul Local Ploiești a reconfirmat sprijinul deplin pentru continuarea și consolidarea acestui demers dedicat protejării și dezvoltării patrimoniului artistic contemporan.

Aflată la a VII-a ediție, sub titlul „IDENTITATE ȘI MEMORIE”, Tabăra de la Ploiești, s-a deschis oficial duminică, 20 septembrie 2026 și se va închide pe 18 septembrie 2026, desfășurându-se în acest an sub semnul unei duble semnificații. Dincolo de preluarea numelui mentorului Gheorghe Coman, ediția din 2026 coincide cu celebrarea a 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, reperul universal al sculpturii moderne. Comisarul tradițional al Taberei este Alice Neculea, artist plastic, director adjunct al Muzeului Județean de Artă prahova „Ion Ionescu-Quintus”.

Anul acesta, blocurile solide de marmură de Rușchița vor prinde perene forme sub dălțile unor artiști consacrați, recunoscuți pentru contribuția lor în arta monumentală. Sculptorii invitați la această ediție sunt:

• Eugen Petri
• Florin Strejac
• Ioan Pop Vereta

Sub deviza „Nu există patriotism fără patrimoniu”, proiectul alătură spațiului urban clasic al municipiul Ploiești o veritabilă „academie liberă în oraș”, continuând simbolic modelul celebrei tabere de la Măgura.

 „A pune numele lui Gheorghe Coman proiectului și muzeului care se prefigurează sub ochii noștri înseamnă a închide un cerc simbolic. Dacă Măgura a fost o academie liberă în pădure, Ploieștiul devine o academie liberă în oraș — un loc în care piatra este lăsată să vorbească, refuzând să fie turnată în tiparele trecătoare ale vremii”, a declarat Florin Manole, vicepreședintele Asociației Culturale 24 PH Arte.

Prin organizarea edițiilor demarate în urmă cu opt ani, municipiul Ploiești a reușit deja să acumuleze un valoros patrimoniu de artă monumentală în aer liber, a cărui valoare estimată depășește în prezent un milion de euro.

Despre Gheorghe Coman (8 septembrie 1925 – 9 august 2005):

Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” și membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România (UAPR), Gheorghe Coman a trăit și a creat la Ploiești, fiind autorul bustului lui I.L. Caragiale din centrul orașului. A fost creatorul și animatorul vestitei Tabere de sculptură de la Măgura (Buzău), una dintre primele de acest gen din Europa, pe care a condus-o timp de 16 ani. În istoria culturală a României, Gheorghe Coman rămâne și un reper de probitate morală, fiind artistul care a refuzat comanda oficială de a realiza portretul dictatorului Nicolae Ceaușescu în Epoca de Aur.

Persoană de contact pentru presă:

Florin Manole, Vicepreședinte Asociația Culturală 24 PH Arte

Telefon: +40 735 555 066

https://www.facebook.com/share/1DDwqL8EGZ

Adrian N. Ionescu, retras în spatele pseudonimului literar Adi Serafim, este un discret și distinct poet contemporan și un membru relativ nou al Cenaclului „I.L. Caragiale” din Ploiești. Lirica sa explorează melancolia existențială, singurătatea și inadaptarea prin versuri de o profundă reflexivitate și autoironie.

Apreciat de comunitatea literară, autorul s-a remarcat prin volumul experimental „Cartea de titluri” (2017), unde transformă titlul abstract într-o formă pură, concentrată de poezie. Prin această formulă originală, Adi Serafim devine o voce singulară și prețuită în peisajul nostru cultural.

Din lirica sa recentă:

Nevinovat ca un pantof

Nevinovat ca un pantof, desperecheat
cât să culeg pe buze ce simpatie au pe tălpi nepăsătoare,
nu sunt mai putrezit decât
o floare căutândă
să-nsingureze butoniera
pe fracul de sperietoare

Lumea nici că s-a clintit

Lumea nici că s-a clintit,
Ce ai facut – atât cât ai făcut.
Vrăjmaș cât ai mai fost, atât a prisosit.

De ai mai curge, un fir de ai fi odrăslit,
o șansă să mai fi avut.
Dar nici măcar un cer nu ți se va fi zâmbit.

Ce ai mai vrea tu, ce te-ai mai grozăvi,
în patul neputinței tale ce ai mai jubila, nepricopsit!
Numai că nimic nu s-ar clinti. Nimic
lumea a înțepenit pe tine.
Și atât.

Ioan Alexandru, marele patriot și poet creștin național, a trecut la cele veșnice în ziua de 16 septembrie 2000, departe de țară, pe care atât de mult a iubit-o, în orașul Bonn, Germania.

Marele poet creștin Ioan Alexandru a fost iubit de toți marii mărturisitori ai vremii sale, mărturiile acestora păstrându-se până astăzi. Petre Țutea, vorbind despre Ioan, a spus: “Doi oameni laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu și Ioan Alexandru.

https://www.crestinortodox.ro/parinti/ioan-alexandru-poet-crestin-126117.html

Se împlinesc 145 de ani de la nașterea lui George Bacovia (numele real George Vasiliu, 17.09.1881– 22.05.1957), cel mai important reprezentant al simbolismului românesc și unul dintre cei mai originali poeți din literatura noastră, care a transformat ploaia, plumbul și izolarea în cea mai profundă muzică a sufletului, opera sa rămânând unică în cultura națională prin atmosfera ei obsedantă și prin sentimentul dureros de singurătate.

Amurg violet

Amurg de toamnă violet …
Doi plopi, în fund, apar în siluete
— Apostoli în odăjdii violete —
Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet …
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet …
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.

(publicată inițial în 1904 în revista Arta și inclusă ulterior în volumul Plumb):

Un secol și jumătate mai târziu, versurile sale continuă să tulbure și să emoționeze. Prin refuzul retoricii grandioase și prin concentrarea pe anxietatea modernă, Bacovia a depășit granițele curentului său, fiind recunoscut astăzi ca un precursor esențial al modernismului și al literaturii existențialiste din România.

Doina Ofelia Davidescu

Poezia s-a întors acasă. Și-a lăsat fără urmă de regret ifosele, fandoselile și parplesir-urile să rătăcească, neobosite, prin cartiere rezidențiale și bulevarde aglomerate; a luat aminte la frumusețea unei vieți simple, cu parfum de flori de curte și de fructe coapte, și s-a întors în inima unei câmpii, în vatra satului, printre cărți, mai vechi și mai noi, fremătând de bucurie.

Sub semnul unei mari și frumoase sărbători creștine, „Înălțarea Sfintei Cruci”, în inimile oamenilor adunați la Biblioteca și Muzeul Satului Finta și-a făcut sălaș poezia. Patru poeți, cărțile și versurile lor s-au întrecut în neasemuite reverențe literare.

În spatele acestei povești de neuitat stă sufletul mare și entuziasmul neobosit al Mirelei Oprea, care, alături de colegele sale devotate, a pus la cale fiecare detaliu al acestei sărbători. Împreună au reușit să adune laolaltă o comunitate frumoasă de oameni simpli, dar cu spirite înalte – notabilități, dascăli, preoți și funcționari –, uniți de aceeași dragoste profundă pentru identitatea locală și pentru cuvântul scris. Datorită lor, pereții bibliotecii au abandonat destinul de ziduri, devenind o simeză vie a memoriei colective.

Ioan Vintilă Fintiș, Grigore Grigore, Alexandru Șerban și Ion Vasile au coborât din eternitatea slovei în prezent, iar legătura dintre ei și comunitate a fost pecetluită de cei mai tineri dintre cei prezenți. Cu o emoție firească, curată și copleșitoare, câțiva copii ai satului i-au prezentat pe cei patru autori și au recitat din creațiile lor. Ce bine și cât de tânără s-a simțit poezia în glasurile lor! Timpul a părut că se dilată, iar versurile au prins o prospețime nebănuită pe buzele copiilor, transformând ziua într-un moment de renaștere culturală pentru Finta Mare. Părintele Iordache alăturându-se cu discreție și modestie a împărtășit cu bună simțire din propriile versuri .

Atmosfera de sărbătoare a fost completată de momentul dedicat „Celui mai recent poem”. Colegii de cenaclu au onorat asistența participând cu versuri inspirate, sincere aprecieri, impresii și amintiri dragi. Emilia Luchian, Maria Bem și Sorana Brucăr au adus în fața publicului sensibilitatea propriilor creații dar și prețuirea sinceră față de creația poetului Ioan Vintilă Fintiș, președinte al Cenaclului și al Asociației Culturale 24 PH Arte Ploiești. Într-un moment încărcat de recunoștință, Luminița Bratu a recitat un poem cu dedicație, evocând cu gratitudine mentoratul generos al poetului Ioan Vintilă Fintiș, cel care i-a ghidat pașii și i-a vegheat lumina primelor volume de versuri. Gabriela Petri a oferit un portret stilizat realizat de sculptorul Eugen Petri, flori doamnei Fintiș, cuvinte de apreciere personală față de poet dar și un salut de prietenie din partea soțului său, prin apel telefonic.

Universul poetic fintișan a prins viață într-un mod aparte prin prezența actorilor Nicolae Drăgulin și Adrian Ancuța. Cu farmec și talent scenic, aceștia au transpus stările, profunzimile și metafizica textelor, spre încântarea sinceră a publicului.

Poezia s-a împletit cu destinul creatorilor săi. Poeții Ion Vasile și Alexandru Șerban au recitat din creațiile proprii, oferind celor prezenți bucuria unui dialog liric inedit. În mod simbolic și profund mișcător, memoria poetului Grigore Grigore, plecat mult prea devreme la cele veșnice, a fost adusă în prezent de soția acestuia printr-o scurtă și delicată intervenție, încercând să demonstreze că dincolo de absența fizică spiritul unui poet rămâne nemuritor prin cei care îi prețuiesc creația și amintirea.

Dimensiunea critică și filosofică a evenimentului a fost deschisă de Florin Manole, printr-o expunere născută din întrebări fundamentale: La ce ne mai trebuie nouă poezia? La ce e ea bună? Pornind de la o scurtă discuție anterioară cu colegul Adi Serafim, ne-a readus în atenție faimoasa interogație a lui Hölderlin – „La ce bun poeți în vremuri de restriște?” – completând cu perspectiva filosofului Martin Heidegger, conform căreia „poeții sunt cei care strălucesc în noaptea lumii” (aceea de după Înălțarea Domnului). Florin Manole a explicat că poetul, ca persoană, este tocmai această mică, dar vitală strălucire, dând apoi exemplul lui Nichita Stănescu, cel care devenea o cu totul altă ființă în momentele de grație ale scrisului față de omul de toate zilele.

Poezia se adresează suferinței umane, făcându-ne să nu mai fim singuri în durere, și ne obligă să gândim altfel. Ea sparge logica obișnuită, așa cum metafora eminesciană „icoana stelei ce-a murit” unește paradoxal unda și particula luminii. Amintind de Judecata de Apoi, Florin Manole a subliniat că în fața veșniciei vor conta doar momentele de trăire pură: pentru poeți, măsura va fi dată de cât au plâns când au scris și cât de mult ne-au făcut și pe noi să lăcrimăm. De aceea, el a reașezat în centru ideea de poet ca persoană vie, în jurul căreia comunitatea se adună natural.

Ideea a fost completată inspirat de Leonida Corneliu Chifu, printr-o analogie medicală oarecum amuzantă dar foarte inspirată: așa cum organismul emite anticorpi pentru a se apăra, societatea – expusă atâtor asalturi morale – își secretă proprii anticorpi sub forma poeților, care ajută la vindecarea organismului social („fără de care am fi bolnavi”, a subliniat Florin Manole). Totodată, Leonida a completat cartea de vizită impresionantă a poetului Ioan Vintilă Fintiș, marcată de volume publicate, premii importante și numeroase poeme apărute în reviste de profil dar a oferit și o captivantă mini-disertație despre destinele poeților care au preluat numele localităților unde s-au născut (cum este cazul lui Ioan Vintilă Fintiș, dar și a altor predecesori iluștri: Laurențiu Fulga, Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu ș.a.) sau despre locurile care au primit numele personalităților care le-au marcat istoria.

Întâlnirea dintre generații, dintre poezia așezată deja în rafturile bibliotecii și cea abia născută, purtată de entuziasmul organizatorilor, de talentul actorilor și de inocența copiilor, a demonstrat că la Finta Mare tradiția literară prinde contur frumos, de flacără vie. O axă a lumii prin poezie trece mai departe din inimă în inimă.

Gândurile noastre de aleasă prețuire și profunde mulțumiri se îndreaptă către organizatorii care au crezut în acest vis și l-au transformat în realitate: Primăria Comunei Finta, Biblioteca și Muzeul Satului din Finta. Prin efortul lor conjugat, comunitatea a primit un dar cultural de valoare, un spațiu de rezistență prin cultură.

În egală măsură, adresăm mulțumiri pline de recunoștință poeților prezenți pentru oportunitatea pe care ne-au oferit-o – aceea de a le respira versul, de a le citi sufletul pe simezele unui imaginar perete poetic și de a ne reconecta, cu mic, cu mare, la izvoarele curate ale sensibilității.

Finta, o mică localitate pierdută într-o câmpie de septembrie, a dovedit că știe să își prețuiască valorile și să își scrie istoria spirituală cu pași mici, dar cu entuziasm și demnitate.

Pe faţa unei clipe stă sculptată

Pe faţa unei clipe stă sculptată
cartea ce n-a fost scrisă niciodată
pentru că ea de fapt acum se scrie
și zi de zi și-n ani și-n veșnicie
iar ea se scrie-n știre și-n neștire
cu lacrimi de dureri sau fericire
cu vise și speranțe împlinite
cu dezertări dar și cu mari ispite

cu tine și cu mine și cu noi
sub soare, doar sub soare și sub ploi (Grigore Grigore)

Limba noastră (fragment)

Cu ale ei cuvinte,
Limba noastră poate
Să ne-aduc-aminte 
În viață despre toate.

Dintr-a ei grăire 
Emană tinerețe, 
Enormă iubire
Și multă frumusețe. 

Ce frumoasă limbă
E la noi în țară, 
Când iarna ea o schimbă 
Într-o primăvară! (Vasile Ion)

Vestea bună (dedicată tuturor poeților)

Nu mai are Moartea-n Univers
Tron de-atot puternică regină
Biruită, zace, printr-un vers
Junghiat pe lemn la rădăcină

Și din coasta Lui străpunsă curg
Neîncetat eternele poeme
Peste lumea noastră în amurg
Suprasaturată de blesteme,

Poate vreun poet rătăcitor
Prin pustia ce produce sete,
Să s-adape din acest izvor
Și cu apa lui să se îmbete. (Șerban Alexandru)

Viscolul celui care este

Poteca se sprijină pe aer și trupul tău devine o schimbare
El este trupul care îngenuncheză și plânge lângă icoană

Este trupul cuvânt pe care îl binecuvântează Domnul
Și el devine un viscol ca și cum ar cânta o orchestră

Stau lângă un gard și lângă gard o ruină a sufletului
Parcă aș fi nicăieri acolo unde nimicul nu se mai vede

Atunci parcă vine ea fluturând lumina căzută din stele
Toți ne-am despărțit de trup și nimic parcă nu mai este
Cerul a amețit nimic nu se mai vede dincolo de ruine

Nu mai sunt nici biserici nici sfinți

Iar Domnul a început să plângă (Iluzie cu dirijor – Ioan Vintilă Fintiș)

Înainte de final, necitite, dar tare nimerite, versurile lui Adi Serafim:

E sărbătoare.
De s-a sfârșit, să nu te fure somnul,
Ci stai cu ochii în blândețe,
desăvârșit.
Ai tot iubit și casa a prins tot sporul
ferestrei
și n-ai mai prins de veste,
cum sângele în vin ți s-a oprit. (Adi Serafim)

La sfârșit ce ar mai fi de spus din infinitul spuselor și nespuselor încă?
Poezia… continuă să se plimbe cu grație de la o inimă la alta sau să rătăcească prin uimirea oamenilor în anotimpuri fără sfârșit.

Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Au participat cenacliștii: Luminița Bratu, Emilia Luchian, Maria Bem, Gabriela Petri, Sorana Brucăr, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Nicolae Drăgulin, Adi Serafim, Dan Manoliu, Mihail Ivănescu.

Invitat: actorul Adrian Ancuța

Fotografii: Maria Bem, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

ALEA IACTA EST!
Este titlul unui poem și pare să fie deviza unei carierei lirice discrete și frumoase dar și modul în care o putem privi pe poeta Luminița Bratu.

Pentru un om, și cu atât mai mult pentru un poet/o poetă, acest moment reprezintă pragul dintre ezitare și asumare totală. În clipa în care „zarurile sunt aruncate”, actul creator devine ireversibil; cea/cel care scrie nu mai aparține tăcerii, ci cuvântului care îl va purta spre un orizont necunoscut. Este punctul în care visul se ciocnește de realitatea dură a existenței, transformând un simplu început într-un destin asumat.

Metafora sugerează că, odată ce pasul a fost făcut, poeta Luminița Bratu acceptă riscul rătăcirii sau al înfrângerii, înțelegând că adevărata libertate nu stă în siguranța malului, ci în curajul de a traversa propriul Rubicon.

Luminița Bratu și-a construit în timp un univers literar de o forță sugestivă aparte, demonstrată în volumele sale anterioare — fiecare titlu fiind un adevărat poem condensat, care își pregătește cititorii pentru întâlniri speciale: de la melancolia din Memoria vântului (2022) sau Castele pe marginea frigului (2024), la dinamismul regăsit în Mișcarea apelor (2023), până la explorările onirice și senzoriale din Omul care a fugit din vis (2022) ori Hotare de lavandă (2025) cât și în cel mai recent Au înfrunzit piramidele.

Această muncă neobosită pe tărâmul poeziei este dublată de o prezență activă atât în cadrul Cenaclului literar „I.L. Caragiale” din Ploiești, cât și în alte cenacluri locale.

Sete de nemurire

Așa facem toți
Când ne ninge pe limbă
Râdem
Râdem în hohote de noi
Cei de acum
Și de toți cei rămași în noi
Înmărmuriți acolo de prea multă nemurire înghețată sub tălpi
Ni se face sete
De fulgii de zăpadă care cad
Vreau să-i beau albiți de nevinovăție
În pocale de aur
Fără să mă acuz de păcat
Doar așa mă golesc de nemeritatele înserări
Care s-au strecurat printre lacrimi

Nordul unei nopți

Inimi de carton
Se leagănă pe crengile bradului
Împodobit de mama
Le urmăresc printre lanțurile de beteală
Legănându-se în flacăra lumânărilor
Statuia spărgătorului de nuci
Îmi amintește o poveste din nord
Pe care am înțeles-o târziu
Aud pașii tatei
Apropiindu-se
(Castele pe marginea frigului)

Camelot

Pe meterezele castelului
Rânjesc urme de sabie
Și lovituri de tun
Cărămizile sunt în standby
Zidul ascultă doar de cântecul pietrei
Castelul își strigă numele
Camelot!
Castel-captură tatuat pe brațul meu drept
Legământ între mine și Arthur
Sigilat de cavalerii mesei rotunde
Într-un sipet de lemn
Dintr-un trunchi de măslin
Camelot!
Deschide-ți porțile
Rămâi neclintit sub orele astrale
Etern întipărite
Pe sclipitoarele-ți zale
(Au înfrunzit piramidele)

În prima parte a anului 2026, guvernul elen, prin Ministerul Migrației și Azilului condus de Thanos Plevris, a demarat într-adevăr o campanie de verificare și sigilare a aproximativ 60 de lăcașuri de cult islamice și săli de rugăciune improvizate (în subsoluri, apartamente sau depozite) care funcționau ilegal în regiunea Atena (Attica). [1]
De asemenea, legislația elenă a fost înăsprită astfel încât cetățenii străini care organizează sau operează lăcașuri de cult fără autorizație legală riscă revocarea permisului de ședere și deportarea. Măsura a fost deja aplicată în unele cazuri punctuale. [1, 2, 3, 4]

Contextul real vs. Narațiunea din social media

• Nu este o interzicere a Islamului: Autoritățile din Grecia au clarificat că măsurile vizează exclusiv nerespectarea legilor de urbanism, siguranță publică și înregistrare oficială. Lăcașurile de cult islamice recunoscute și autorizate oficial își continuă activitatea fără restricții. [5, 6, 7]
• Narațiunea politică: Expresia „Grecia luptă împotriva islamizării Europei” aparține utilizatorilor din mediul online care redistribuie știrea în scop ideologic. Oficial, guvernul grec încadrează acțiunea ca pe o aplicare strictă a statului de drept și a reglementărilor privind migrația legală. [7, 8, 9]

Această măsură a stârnit opinii împărțite: susținătorii consideră că statul trebuie să aplice legea în mod egal pentru toate comunitățile, în timp ce organizațiile pentru drepturile omului și asociațiile musulmane critică decizia, susținând că aceasta afectează libertatea religioasă a migranților. [7, 10]

[1] https://www.instagram.com
[2] https://www.instagram.com
[3] https://www.instagram.com
[4] https://www.threads.com
[5] https://www.facebook.com
[6] https://www.facebook.com
[7] https://www.facebook.com
[8] https://www.threads.com
[9] https://www.facebook.com
[10] https://www.instagram.com

IABiT – Inteligența artificială bine temperată

La 11 septembrie 2026, lumea muzicală sărbătorește aniversarea compozitorului Arvo Pärt, cel mai interpretat și aclamat creator de muzică clasică contemporană.

Născut la 11 septembrie 1935 în Paide, Estonia, Pärt și-a început cariera explorând tehnicile avangardiste ale secolului XX, precum dodecafonismul și serialismul. Nemulțumit însă de disonanțele agresive ale acestor curente și intrat într-o profundă criză creativă la sfârșitul anilor ’60, compozitorul s-a retras din viața publică. Timp de câțiva ani, s-a dedicat studiului intens al muzicii medievale timpurii, al cântului gregorian și al polifoniei renascentiste.

Din această perioadă de tăcere și căutare spirituală, marcată și de convertirea sa la creștinismul ortodox, a luat naștere stilul tintinnabuli (din latinescul pentru „clopoței”). Această tehnică personală transformă muzica într-o formă de rugăciune: o linie melodică simplă, care pășește treptat, se împletește matematic și mistic cu o voce care interpretează doar notele unui acord triadic. Pärt însuși descria acest stil prin metafora luminii reflectate printr-o prismă: muzica devine o căutare a esenței pure, unde fiecare notă contează.

Capodoperele sale din a doua jumătate a anilor ’70, precum Fratres, Spiegel im Spiegel și Tabula Rasa, au atras atenția lumii întregi. Din cauza neînțelegerilor constante cu regimul sovietic, care privea cu suspiciune caracterul religios al operelor sale, Pärt a fost nevoit să emigreze în 1980. A locuit la Viena și Berlin, revenind ulterior în Estonia după redobândirea independenței țării.

Astăzi, creațiile sale sunt interpretate pe cele mai mari scene ale lumii și au fost incluse în numeroase coloane sonore de filme, piese de teatru și documentare.

La vârsta sa venerabilă, Arvo Pärt rămâne un simbol al geniului care a demonstrat că, în artă, cea mai mare forță nu se află în complexitatea tehnică, ci în frumusețea pură a simplității și a tăcerii dintre note.

Surse:

https://ro.wikipedia.org

[https://mrfigaro.substack.com

https://theconversation.com

https://engelsbergideas.com

https://anuarfto.reviste.ubbcluj.ro

https://basilica.ro

Reputatul poet, istoric literar și traducător Sorin Mărculescu a încetat din viață miercuri, 9 septembrie 2026, la vârsta de 89 de ani. Anunțul a fost făcut public de scriitoarea Denisa Comănescu.

Sorin Mărculescu a fost considerat unul dintre cei mai importanți hispaniști ai României. El lasă în urmă o moștenire culturală impresionantă, fiind cel care a tradus integral în limba română opera lui Baltasar Gracián, dar și capodopere semnate de Miguel de Cervantes (Don Quijote de la Mancha), Calderón de la Barca, T.S. Eliot sau Umberto Eco. Pe lângă activitatea de traducător, Mărculescu a fost un poet și un eseist profund apreciat în mediul academic. În luna noiembrie a acestui an, cărturarul ar fi împlinit vârsta de 90 de ani.

A murit poetul și traducătorul Sorin Mărculescu

Pe măsură ce se prelungește războiul provocat de Putin în Ucraina, văd cum crește o gravă și nesănătoasă simpatie față de Rusia. Aceasta este indusă de câteva împrejurări care trebuie conștientizate. Se vede treptat o anumită aroganță a Ucrainei față de Occident, care – în viziunea liderilor de la Kiev – ar fi obligat să dea ajutor necondiționat acestei țări.

De asemenea, vin vești despre tratamentul discriminatoriu aplicat de ucraineni românilor din nordul Bucovinei, din Maramureșul cedat, de peste tot. România a semnat un tratat cu Ucraina prin care s-a angajat că nu are pretenții teritoriale și a respectat ceea ce a promis. Ucraina nu prea respectă drepturile minorităților în acord cu standardele europene, dar vrea rapid în UE.

Pe de altă parte, autoritățile române nu fac nimic pentru respectarea dreptului la educație în românește al acestei minorități și nici pentru un statut demn bisericilor românilor din Ucraina. La Cernăuți, biserica noastră mitropolitană de odinioară a fost chiar pângărită, preoții și călugării maltratați. În același timp, ucrainenii refugiați în România, ajutați masiv de statul român, afișează o stare materială foarte bună, se plimbă cu mașini de lux și nu par prea afectați de nenorocirile din țara lor. Exportul ucrainenilor prin portul Constanța are loc ca la ei acasă, încât românii fac coadă și așteaptă să intre cu prioritate la descărcat tirurile din țara vecină. Colac peste pupăză, a apărut și Trump, care pare mai rapace decât Putin, când pretinde Groenlanda, Canada, Canalul Panama, Venezuela, Cuba, atâtea obiective botezate cu numele lui, ba chiar și o bancnotă cu portretul lui. Lumea a ajuns să zică că Rusia și America sunt totuna și că măcar rușii sunt lângă noi, vecini „simpatici, pe nedrept oropsiți”.

Sigur, la toată această imagine au lucrat și lucrează de zor serviciile secrete rusești, trolii lor infiltrați peste tot în mijloacele de difuzare în masă. Iar noi tăcem și asistăm cum se face „schimbarea de paradigmă” în opinia publică. Văd pe internet cum apar tot mai des „sfătuitori de bine”, „binevoitori”, „luminători”, care ne deschid ochii în fața nedreptăților suferite de Rusia și a binelui pe care Rusia ni l-ar fi făcut de-a lungul timpului.
Oare așa să fie? Să vedem!

În 1812, profitând de o victorie contra Turciei, Rusia a tăiat Moldova în două și și-a însușit jumătatea de răsărit a acestei țări românești. Da, am zis „țări românești”, fiindcă Moldova a fost pomenită în izvoare de la început drept „Valahia”, adică drept țară românească, la fel ca statul românesc de la sud de Carpați. Chiar Ștefan cel Mare și-a numit Moldova „Țara Românească”, încât Țara Românească propriu-zisă era pentru domnul de la Suceava „cealaltă Țară Românească”. Izvoarele venețiene nu pridideau să cheme Moldova doar cu numele de „Valacchia”. Sigur, propaganda rusă a pretins că nu a avut nimic cu Moldova și cu românii, din mai multe motive, unul fiind acela că ar fi luat teritoriul de la turci și nu de la români. Ceea ce este fals! Moldova nu era țară cucerită și nici supusă cu arma, iar din capitulații (tratatele inegale, încheiate la finele Evului Mediu între Țările Române și Poarta Otomană) reieșea obligația puterii suzerane de a proteja și nu de a jefui Moldova. Oficialii turci au pretins altceva, dar noi nu trebuie să preluăm pretextele lor de putere imperială. Poate că au fost și boierii noștri atunci de vină, dar lăsăm această chestiune pentru o dată viitoare.

Altă justificare era aceea că moldovenii nu ar fi fost români și că, prin urmare, românii nu au ce să reproșeze imperiului țarilor. Dar propaganda menționată nu suflă o vorbă despre intenția rușilor de a ocupa în întregime Moldova și Țara Românească, ca să-și deschidă drum larg spre Balcani, spre Constantinopol. Această intenție s-a manifestat și în timpul tratativelor de pace din 1812 de la București și a fost pusă în practică în anii 1828-1834, când cele două țări (numite de ruși, în limba lor, nu țări românești, ci „cnezate dunărene”) au fost efectiv ocupate și conduse de un guvernator rus. Rușii s-au lăudat că au modernizat atunci țările noastre, ceea ce este fals: guvernatorul Pavel Kiseleff a avut o anumită aplicare spre progres și înnoire, pe care nu a putut-o aplica la el acasă, într-o Rusie ultraconservatoare, dar Regulamentele Organice nu le-a făcut el, ci două echipe de boieri luminați din Țara Românească și Moldova, care au luat măsuri similare, pregătind unirea celor două țări. Prin urmare, autonomia Țărilor Române a fost brutal încălcată în anii aceia de către ocupanții ruși.

În toamna anului 1848 și în vara lui 1849, revoluțiile din Moldova și Țara Românească, respectiv din Transilvania (și Ungaria) au fost înfrânte tot de trupele țariste (în colaborare cu cele otomane și habsburgice).
În 1856, înfrântă în Războiul Crimeii, Rusia a fost obligată de către marile puteri occidentale să redea Moldovei cele trei ținuturi din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad, care asigurau controlul asupra Gurilor și Deltei Dunării. La 1876, Rusia a încheiat o convenție cu România pentru trecerea trupelor sale spre sudul Dunării, unde spera să obțină o victorie zdrobitoare contra turcilor. Țarul a refuzat la început o colaborare militară cu România, în războiul care se prefigura, dar a promis solemn, în scris, respectarea integrității teritoriale a României. Planul nu s-a potrivit cu practica: fiind antrenați în lupte prea grele cu otomanii, rușii au recunoscut că sunt „copleșiți” de turci la marea fortificație de la Plevna și au cerut în mod expres intervenția armatei române. Principele Carol I a trimis armata, care a salvat onoarea Rusiei și României, la redutele Grivița I și II, la Smârdan, la Rahova, Opanez, Belogradcik, Vidin și în alte locuri de pe câmpiile Bulgariei. Armata turcă a capitulat, dar nu s-a predat în mâinile rușilor, ci în ale comandantului armatei române. Când a fost vorba, însă, de încheierea păcii, rușii nu i-au mai primit pe români alături de ei la tratative, considerându-i acum cantitate neglijabilă. Ba, mai grav, au rupt iarăși din trupul țării vechile ținuturi – acum județele Cahul, Ismail și Bolgrad – ca să aibă din nou controlul asupra vărsării Dunării. Faptul reprezenta o încălcare clară a convenției încheiate cu România. Rusia a motivat această încălcare prin faptul că în locul sudului Basarabiei, România primea Dobrogea. Dar decizia de unire a Dobrogei cu România nu aparținea Rusiei, ci marilor puteri reunite în 1878 la Berlin și, în al doilea rând, Dobrogea nu venea de la ruși, ci de la otomani, care o rupseseră din Țara
Românească în secolul al XV-lea, începând cu finalul domniei lui Mircea cel Bătrân. Așadar – cum s-a spus bine în epocă – Rusia ne-a luat în 1878 ceea ce era al nostru și ne-a „dat” ceea ce nu era al ei. România a trebuit să accepte „schimbul”, fiindcă se afla cheremul marilor puteri, unde Rusia dicta din nou. În Primul Război Mondial, România a intrat de nevoie, de partea Franței, Angliei și Rusiei și contra Germaniei și Austro-Ungariei, ceea ce însemna că speră să câștige Transilvania și Bucovina, dar că se vede nevoită să sacrifice Basarabia. Pasul nu a fost deloc ușor, iar gruparea germanofilă, în frunte cu junimistul și conservatorul Petre Carp, a atras atenția în legătură cu nevoia stringentă de recuperare a Basarabiei. Motivul: deznaționalizarea cea mai avansată dintre toate nu era în Transilvania, ci în Basarabia, unde rușii reușiseră în o sută de ani ceea ce nu reușiseră maghiarii și Habsburgii în Transilvania în multe sute de ani, adică reducerea procentajului românilor la sub 50%, deportarea lor departe de vatră, colonizările masive cu ruși și alte populații și promovarea teoriei moldovenismului agresiv, antiromânesc.

După Primul Război Mondial, Rusia Sovietică și apoi URSS au confiscat tezaurul României (aproape 100 de tone de aur, dintre care 70% monede cu mare valoare numismatică), bijuterii, manuscrise, tablouri, odoare bisericești de preț, documente istorice, cărți rare tipărite etc.), au refuzat să recunoască unirea Basarabiei cu România și granița României pe Nistru. De asemenea, URSS a declarat România ca fiind „stat imperialist, format din petice”, care trebuia destrămat rapid. Pentru aceasta, statul vecin a folosit rețele de spioni și agenți care au creat diversiuni în interiorul României și în Occident.

De aceea, deși România a promovat mereu în epoca interbelică în primul rând alianțele sale occidentale, a căutat în același timp să se apere cu orice preț de URSS și să evite răspândirea comunismului pe teritoriul său și spre vestul Europei. Rusia sovietică și Internaționala a III-lea au creat în 1919, în coasta României, Ungaria Sovietică, în frunte cu Bela Kun, liderul pregătit la Moscova, care a declarat război României ca să preia Transilvania.

În anul 1940, URSS a împins România în brațele Germaniei atunci când a cerut prin ultimatum, înaintea Ungariei și Bulgariei, o parte din teritoriul României, anume Basarabia și nordul Bucovinei. Astfel, URSS a declanșat catastrofa României din vara anului 1940, când țara a pierdut circa o treime din teritoriul național. România s-a văzut singură în fața colosului sovietic, fiindcă garanțiile sale franco-engleze nu au mai valorat nimic: Franța era cucerită, iar Anglia era atacată de Germania. România era prinsă între doi aliați puternici, Germania și URSS, care semnaseră la 23 august 1939 un tratat de colaborare în vederea împărțirii Europei. Germania a recunoscut atunci Basarabia și nordul Bucovinei ca sferă de influență sovietică. Ca urmare, România s-a aliat cu Germania și a eliberat în 1941 teritoriile răpite de vecinul dinspre răsărit.

În 1944, România a rupt alianța cu Germania și s-a alăturat Națiunilor Unite. Prețul a fost ocuparea din nou de către URSS a estului și nordului Moldovei. După război, URSS s-a opus să i se recunoască României statutul de stat cobeligerant, deși fusese a patra țară din lume care contribuise la înfrângerea Germaniei lui Hitler. De asemenea, puterile occidentale învingătoare au recunoscut prin Pacea de la Paris, din 1946-1947, că Basarabia și nordul Bucovinei, plus ținutul Herța aparțin URSS. Ca să-i despartă pe români și ca să controleze mai bine gurile Dunării, puterea comunistă sovietică a frânt unitatea teritoriilor românești răpite, hotărând ca nordul (jumătate din Bucovina) și sudul (Bugeacul) vechii Moldove și nu aparțină proaspăt createi Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), ci Ucrainei; de asemenea, o regiune de la răsărit de Nistru – care nu fusese niciodată parte a voievodatului Moldovei – a fost inclusă în numita RSSM cu numele de Transnistria, unde a fost concentrate mari forțe militare și industriale. Pentru a perpetua despărțirea de România, autoritățile sovietice au creat „limba moldovenească”, i-au obligat pe românii de la est de Prut să treacă la alfabetul chirilic și au inventat un nou popor romanic, „poporul moldovenesc”, separat de poporul român. Nu mai vorbesc de comportamentul grosolan și brutal al militarilor sovietici față de civilii români, în fapt, față de aliați, în perioada 23 august – 25 octombrie 1944, când cele două armate au trebuit să lupte împreună pentru eliberarea părții de Ardeal răpite la 30 august 1940.
Prin Convenția de armistițiu din septembrie 1944 și apoi prin tratatul de pace, România a fost obligată să plătească timp de două decenii Uniunii Sovietice mari despăgubiri de război. Teritoriile românești răpite au rămas sub ocupație până la destrămarea URSS în 1991, când fosta RSSM a devenit Republica Moldova, stat independent recunoscut de România și apoi de toate țările lumii, iar nordul vechii Moldove și sudul Basarabiei au rămas în componența Ucrainei.

Faptul s-a întâmplat nu din vina Ucrainei, ci a conducătorilor sovietici care au lăsat aceste teritorii în componența fostei republici sovietice ucrainene. Transnistria s-a proclamat unilateral „republică”, nerecunoscută oficial de comunitatea internațională și a declanșat o acțiune de separare și un război contra Moldovei, alimentat de Federația Rusă. Rușii au controlat în continuare Republica Moldova, au sabotat relațiile ei cu România și Europa, au impus mereu, până recent, conducători obedienți, fideli Moscovei. Tot Rusia s-a opus revenirii la numele firesc de „limba română” în loc de „limba moldovenească” și controlează mijloacele de difuzare în masă, televiziunile mai ales, ca să păstreze uzul și obișnuința limbii ruse în cadre cât mai largi ale societății de la est de Prut.

După toate acestea, care poate să fie atitudinea românilor față de Rusia? Evident, una ostilă. Un fost ambasador al Rusiei m-a întrebat de ce nu iubesc românii Rusia, după toate „binefacerile” pe care poporul rus le-ar fi făcut românilor și României. Care binefaceri? Nu există, în toată istoria relațiilor bilaterale, decât rapturile teritoriilor și jafurile bogățiilor. Nu există nicio țară europeană, vecină sau apropiată, mulțumită de Rusia și iubitoare față de Rusia, din Finlanda până în Bulgaria și Grecia. Toate se feresc de agresiunile rusești, de pofta nemărginită de teritorii, de trădările rusești. Poate că Belarus este o excepție, fiindcă belarușii sunt tot un fel de ruși, care sunt menajați de Moscova în vederea unei apropiate reuniri. În rest, Polonia, Cehia și Slovacia (Cehoslovacia de odinioară), Ungaria, România, Germania, toate au teritorii răpite, părți din popoarele lor captive, datorii mari ale Rusiei față de ele nerecuperate. Sigur, unele din aceste teritorii și populații sunt acum în Ucraina, dar ele au fost smulse de Stalin, de Hrușciov, de regimul sovietic.

Războiul din Ucraina a fost declanșat din dorința noului „țar” Putin de a reînvia imperiul rusesc de odinioară. Dacă Rusia ar fi fost o „mamă iubitoare” – „Maica Rusia”, cum le place unora să spună – de ce nicio republică dintre cele 15 nu a rămas să formeze o federație cu Rusia? Niciun popor și nicio națiune nu au voit să mai stea vreo clipă în captivitate. România a reușit, de la 1878 încoace, să-și recupereze toate teritoriile naționale care ajunseseră sub otomani și austro-ungari. Dar pe cele smulse de ruși, nu, fiindcă „Maica Rusia” nu dă nimic înapoi, niciodată! Eu știu că în Ucraina de-acum sun teritorii și comunități ruse care nu au aparținut niciodată Ucrainei, dar cine a creat încurcătura și cine a promis Ucrainei că, dacă predă Rusiei armele nucleare, granițele (cum erau ele moștenite de la URSS) îi vor fi garantate? Liderii de la Moscova au creat tot acest vacarm.
Și atunci, de unde să vină dragostea, din ce să izvorască ea? Tot ceea ce întâmplă în Ucraina și legat de Ucraina de petrece din cauza Rusiei. Toate tragediile României din ultimul secol s-au petrecut din cauza Rusiei. Unele întâmplări ale prezentului care vor să inducă ideea „bunătății și onestității Rusiei” sunt doar amăgiri, ademeniri, menite să deruteze și să întoarcă fața românilor de la Occident. Au mai fost asemenea întâmplări și în trecut, dar „Maica Rusia” nu a reușit să-i înșele decât pe foarte puțini români. Cine nu crede, este invitat în Transnistria, ca să vadă cum se trăiește într-o fărâmă încăpățânată de Rusie, situată între Basarabia și Ucraina, unde se câștigă cam 100 de euro pe lună (la Chișinău aud că se câștigă circa 500 de euro pe lună), unde locuințele au fost construite sau reparate ultima dată din anii 1980-1990, unde autobuzele datează de prin anii 1960-1970 și unde tronează statuia lui Lenin. Dar propaganda rusă este de neîntrecut.

Eu însumi, cu puțin înainte de 2000, la Moscova, am cerut să vizitez o mănăstire din secolul al XV-lea, situată mai adânc în teritoriu, cam la 200 de km spre răsărit. Cu greu am fost condus și atent supravegheat, dar tot am putut să văd dezastrul lumii rurale rusești, cu unele case fără sticlă la ferestre, cu garduri frânte, cu oameni necăjiți și închiși în sine. Așa că, dragi compatrioți, eu nu zic că autoritățile ucrainene ne respectă prea mult, nici că se poartă bine cu românii aflați la ei și nici că ucrainenii „refugiați” la noi sunt nevoiași, dar este bine să ne ferim de Rusia cât putem.

Asta nu înseamnă că autoritățile române nu ar trebui să se poarte cu demnitate și să regleze chestiunea drepturilor românilor din Ucraina. Să ne ferim însă de „Maica Rusia” și de ispitele ei! Vigilența și fermitatea pe care trebuie să le manifestăm față de Ucraina nu presupun deloc crearea și creșterea unei simpatii față de Rusia.

Ioan Aurel Pop

Preluare Facebook