close

Promovate

CreștinătatePromovate

Sfântul Nicolae în autobuz – minune din 1965

2fcb86e3-b800-4be2-b581-d56757aa7369

   Sfântul Nicolae în autobuz – minune din 1965

Intr-una dintre zilele lunii februarie 1965, un autobuz plin de călători se îndrepta spre oraşul cel mai apropiat. Alături de şofer era un bătrân înalt şi solid, cu barbă albă, care avea în jur de 75 de ani. Purta un palton gros cu guler din blană şi o căciulă cu urechi.
Autobuzul înainta încet, întrucât ningea. Ajuns la o răscruce, lanţurile de la roțile din spate s-au rupt. Autobuzul a frânat şi a fost cât pe ce să se izbească de un alt autobuz plin cu oameni – totul, într-o fracţiune de secundă. Şoferul a pierdut controlul maşinii. Călătorilor le tremura inima de teamă. Cele două autobuze s-au oprit la un centimetru unul de celălalt.
Bătrânul a făcut atunci semnul Sfintei Cruci și a strigat: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Fie numele tău binecuvântat, o, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, tu, care ne-ai salvat!”.
Câteva minute mai târziu, celălalt autobuz pornea, în timp ce şoferul nostru şi ajutorul lui puneau din nou lanţuri la roți.
În timpul acesta, un tânăr a început, zâmbind, să-i vorbească bătrânului.
– Iertaţi-mă, bunicule, însă nu m-am putut stăpâni să nu râd atunci când v-am auzit invocând nişte puteri cereşti inexistente şi când v-am văzut că vă faceţi semnul Crucii! Un obicei, e clar! A doua natură! Şi, cu toate acestea, vă văd un om învăţat. Însă acum, în acest an, 1965, e cu adevărat absurd!
Bătrânul, fără să pară deloc tulburat, i-a răspuns.
– Cu plăcere vă voi răspunde, tinere, şi sunt chiar gata, dacă doriţi, să-mi fac autocritică…
De unde ştiţi ce gândesc? Cu toţii suntem, oarecum, nişte prefăcuţi. Pretindem că suntem atei, membri devotaţi ai Partidului, profunzi cunoscători ai marxismului şi încă ai multor altor lucruri, însă soseşte un moment în care omul autentic care este ascuns în noi se descoperă. Tocmai aceasta s-a întâmplat acum.
Din locul în care vă aflaţi nu aţi putut vedea ce se întâmplă în spatele dumneavoastră. Însă eu, care stăteam alături, am văzut cel puţin opt sau zece persoane făcându-şi semnul Crucii. Există ceva ce niciodată nu vom putea rupe de la rădăcină, căci aceasta ar fi ca şi cum ne-am scoate măruntaiele. Astfel, toţi cădem în fiecare zi în greşeala care constă în aceea că, aducându-ne aminte că există o anumită forţă misterioasă, puternică şi bună, pretindem că nu ştim nimic despre ea.”
– Mie nu mi se va întâmpla niciodată aşa ceva!, a spus tânărul.
Bătrânul a început să râdă şi a continuat:
– Îngăduiţi-mi să vă demonstrez că vă înşelaţi, dragă tinere. Aţi spus că un astfel de comportament este cu totul absurd în 1965. Ce v-a făcut să spuneţi că au trecut 1965 de ani de la naşterea lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii?
– Este, reluă tânărul puţin încurcat, amintirea unui trecut urât şi apus, care trebuie uitat definitiv. După cum vorbiţi, s-ar crede că vreţi să ne convingeţi că minunile există!
Bătrânul a tăcut o clipă, după care a spus:
– Da, dragă prietene, există minuni dumnezeieşti pe care dumneata însuţi vei fi obligat să le crezi!
Autobuzul ajunsese deja pe drumul principal. Ninsoarea încetase, iar şoferul putea merge cu viteză. Chiar în acel moment, călătorii care se uitau la bătrân şi îl ascultau nu l-au mai văzut. Locul lui era gol… Doi sau trei dintre călătorii cei mai apropiaţi de tânăr şi-au făcut atunci semnul Sfintei Cruci, zicând:
– Sfânt! Sfânt! Sfânt este Atotputernicul Dumnezeu!
Unul dintre ei s-a întors spre călătorii din spate, strigând:
– Înţelegeţi acum cine ne-a salvat de la coliziune? Este acest bunic cu barbă albă, ocrotitorul poporului nostru, Sfântul Nicolae!
– Eu nu ştiu ce vom face, a zis un altul. Însă, oriunde voi merge, voi povesti această minune a Sfântului Nicolae. Nu au decât să mă arunce într-un azil de alienaţi, dacă vor. Vă am pe toţi de martori şi mai ales pe dumneata, tovarăşe.
Tânărul comunist îşi acoperi faţa cu mâinile pentru ceva timp. După două ore, autobuzul se oprea. Toţi pasagerii au coborât să bea ceai cald. Tânărul comunist, foarte emoţionat, s-a apropiat de câţiva călători ca să le ceară adresa şi ca să le-o dea pe-a lui. Ceilalţi pasageri au făcut acelaşi lucru.
– Ştiţi ce vă propun, a spus o tânără, să nu pierdem legătura dintre noi. Ce am văzut şi auzit cu urechile noastre este un mare eveniment. Ce poate prevesti, oare? Cu siguranţă, ceva bun, întrucât acest bunic este ocrotitorul poporului nostru!
Minunea povestită aici a fost relatată în scris de către un martor ocular. „Nu pot scrie nimic în plus, a adăugat el, întrucât sunt copleşit de emoţie şi plâng. Şi eu eram în autobuz”.
(Protopop Michel Polsky, Noii mucenici ai pământului rusesc, Editura Résiac, 1976)

Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
CronicăPromovate

Deschiderea expoziției lui Maxim Dumitraș, „Fiul și Tatăl” – 5 decembrie

WhatsApp Image 2023-11-28 at 15.56.58

Vă invităm marți, 5 decembrie, orele 19.00 la deschiderea expoziției lui Maxim Dumitraș, „Fiul și Tatăl”, curatori Pavel Șușară și Dalina Bădescu!

„Identificând pânza, adică o suprafață reală și strict determinată, cu spațiul fertil
al posibilului, Maxim Dumitraș, fiul, îi relevă, printr-o compoziție plastică, dacă nu cumva chiar îi revelează, lui Emil Dumitraș, tatăl, viziunea unei lumi latente, în așteptare, iar acesta, determinat, cuminte și meticulos ca un miniaturist medieval, o ecranează, printr-o rețea halucinantă de linii și de forme geometrice, înterpune între el însuși, adică între lumea lui, cea ce aici, și cea posibilă, de dincolo, un semn de separație, un zid transparent, un grilaj apotropaic, marcat simbolic, dar, prin translație magică, la fel de eficient ca realitatea însăși.” – Pavel Șușară, curator

Participare este liberă.
Muzeul de Artă Modernă și Contemporană „Pavel Șușară” – Intrarea Viitorului nr. 4, București

 

 

mai mult
CreștinătatePromovate

Duminica a XXXI-a după Rusalii – Vindecarea orbului din Ierihon – Despre credința cea statornică și despre milostenie – Pr. Ilie Cleopa

descărcare

Predică la Duminica a XXXI-a după Rusalii – Vindecarea orbului din Ierihon – Despre credința cea statornică și despre milostenie – Pr. Ilie Cleopa

Arhimandritul Cleopa Ilie

Sursa: https://doxologia.ro/predica-la-duminica-xxxi-dupa-rusalii-vindecarea-orbului-din-ierihon-despre-credinta-cea-statornica

“Iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine!” (Luca 18, 39)

“Iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine!” (Luca 18, 39)

 

Iubiți credincioși,

Cuvântul lui Dumnezeu este izvor de învățături duhovnicești, din care noi putem să scoatem în lumină multe feluri de sfaturi folositoare de suflet. Din Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie care s-a citit astăzi despre vindecarea orbului din Ierihon, lăsând la o parte alte învățături ce se pot desprinde din cuprinsul ei, ne vom opri numai la cuvintele orbului pe care le-ați auzit. Căci fiind oprit de popor cu certare să tacă, el mai tare striga către Iisus Hristos: „Fiule al lui David, miluiește-mă!”

Vedeți, frații mei, credință statornică și fără de îndoială? Acest fericit orb care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea și cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau și îi ziceau să tacă. El credea cu toată inima, că negreșit Mântuitorul îl va vindeca și îi va lumina ochii. De aceea cu toată oprirea de restul mulțimii el mai tare striga; „Fiule al lui David, miluiește-mă!” El auzise de la mulți oameni despre minunile ce le făcea Mântuitorul în toată Palestina; auzise că Iisus este din neamul lui David și de aceea, neștiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus. Pentru credința lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul nostru Mântuitor, Care i-a zis: “Credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut” (Luca 18, 42-43).

Iubiți credincioși,

Fiind vorba despre credință este bine să știm că în multe feluri se împarte credința oamenilor pe pământ. Este credință cunoscătoare pe care o au și diavolii, căci ei, cunoscând puterea lui Dumnezeu, “cred și se cutremură” (Iacob 2, 19). Este credință lucrătoare, adică acea credință care este urmată de fapte bune sau, altfel spus, credință care lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6). Este credință îndoielnică sau puțină, pentru care a zis Mântuitorul lui Petru: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31). Este credință fățarnică pe care Mântuitorul nostru de atâtea ori a mustrat-o în fața cărturarilor și a fariseilor (Matei 23, 13-29; I Timotei 1, 5). Este credință bigotă (bolnavă, fanatică), mai bine zis nelămurită (II Timotei 3, 8). Este credință superstițioasă a celor ce cred în visuri, vedenii false, descântece, ghicitori și vrăjitorii (Înțelepciune lui Isus Sirah 34, 1-7). Este credință strâmbă și rătăcită de la adevăr pe care o au sectarii și toți ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19-20; 4, 1-2; 6, 14; 6, 21). Este credință păgână care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie și în Hristos Mântuitorul lumii (II Timotei 3, 8).

S-ar putea vorbi și de alte feluri de credință, dar nu este locul aici. Să revenim cu cuvântul nostru la credința cea neîndoielnică și statornică a orbului din Sfânta Evanghelie de azi. Credința lui fiind dreaptă, a fost auzită de Mântuitorul și încununată de minunea mai presus de fire.

Unii din Sfinții și dumnezeieștii Părinți arată că temerea de Dumnezeu este începutul credinței, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului și a morții, ajutându-l să intre în stăpânirea harului (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Din credință începe și se sfârșește mântuirea, căci “fără de credință nu este cu putință a plăcea lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6).

Apostolul Iacob zice: “Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacob 1, 8). Dacă orbul din Sfânta Evanghelie de astăzi, auzind pe cei ce îl opreau să nu strige la Hristos, s-ar fi îndoit și ar fi tăcut a mai striga la Mântuitorul, nu căpăta vindecarea ochilor săi. Dar cu cât mai mult îl opreau cei de față să nu strige și să tacă, el mai tare striga: “Fiule al lui David, miluiește-mă!” Și așa, știutorul inimilor, văzând credința lui cea din inimă și fără de îndoială, l-a vindecat de orbirea ochilor. La acest orb s-a împlinit Scriptura care zice: “Cel ce crede în Hristos nu se va rușina” (Isaia 28, 16; Romani 10, 11).

Credință adevărată în Dumnezeu și fără îndoială a avut și fericitul patriarh Avraam. Despre credința lui, zice Sfânta Scriptură: “Și a crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui credința întru dreptate” (Facere 15, 6; Romani 4, 18-22). Acestei credințe drepte și fără de îndoială a patriarhului Avraam i-au urmat și faptele lui cele bune care le-a făcut după voia și după porunca lui Dumnezeu. Această credință dreaptă și statornică l-a făcut pe Avraam să iasă din pământul său, din rudenia sa și din casa tatălui său și să se ducă unde i-a poruncit Dumnezeu (Facere 12, 5; Evrei 11, 8). Această credință dreaptă și lucrătoare l-a făcut pe Avraam să iasă din pământul său, din rudenia sa și apoi să zidească al doilea altar lângă stejarul Mamvri (Facere 13, 18).

Această credință tare și neîndoielnică l-a făcut pe Avraam să asculte de porunca lui Dumnezeu și să taie împrejur pe fiul său Isaac și pe toți robii săi (Facere 17, 23-27). Și, în sfârșit, această credință dreaptă și statornică a lui Avraam, l-a făcut să aducă pe Isaac, fiul său cel iubit și născut din făgăduință, jertfă lui Dumnezeu, pentru care cu jurământ a întărit Dumnezeu marea Sa binecuvântare asupra lui și asupra urmașilor lui (Facere 22, 1-18; Evrei 6, 13-14). Iată câteva gânduri despre credința cea dreaptă, statornică și lucrătoare a lui Avraam. Iar cine vrea să știe mai pe larg despre foloasele adevăratei credințe, să citească cu atenție epistola Sfântului Pavel către Evrei, capitolul 11.

Iubiți credincioși,

Sfânta Evanghelie de azi ne arată luminat că acest orb, căruia Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a deschis ochii, nu era numai orb ci și foarte sărac, deoarece, după cuvântul Evangheliei, vedem că el “ședea lângă cale, cerșind” (Luca 18, 35). Oare, frații mei, în zilele noastre ca și în alte vremi, câți orbi și săraci nu sunt în diferite locuri, care cerșesc pe drumuri, pe la porțile noastre, prin sate, prin târguri și orașe și cât de fericit și bun următor al Mântuitorului, este acela care, auzind glasul acestor oameni săraci și necăjiți, se oprește din calea sa și întreabă, zicând: „Ce voiți să facem?” și înțelegând cele de nevoie ale lor, îi ajută la lipsă și la toate cele de nevoie ale lor? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un cunoscător de inimi, văzând la acel sărac nu numai orbirea lui, ci și marea lui credință stăruitoare, i-a dat cea mai mare bogăție: luminarea ochilor lui.

Noi oamenii, fiind păcătoși și puțin credincioși, pentru a noastră necredință nu putem face minuni cu cei orbi, bolnavi și săraci, dar din cele ce avem putem să-i ajutăm cu cele de nevoie, aducându-ne aminte că cei săraci sunt făpturi ale lui Dumnezeu (Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Să ne aducem aminte că Dumnezeu iubește pe săraci ca și pe bogați (Iov 34, 28; Psalm 11, 5) și nu nesocotește rugăciunile lor (Psalm 101, 18), ci ascultă plângerea lor (Ieșire 2, 24; Psalm 68, 37). Să-și aducă aminte toți iubitorii de Hristos că Dumnezeu ne poruncește să ajutăm pe cei săraci și să ne întindem mâna înaintea lor (Levitic 25, 35; Deuteronom 15, 7-11). Să-și aducă aminte cei bogați că “cine miluiește pe sărac, împrumută pe Dumnezeu” (Pilde 19, 17) și va fi binecuvântat de Dumnezeu cu răsplată veșnică (Psalm 36, 26; Pilde 19, 17; 22, 9; Psalm 111, 8-9; II Corinteni 9, 9).

Cine disprețuiește pe sărac și-l trece cu vederea, acela disprețuiește pe Hristos (Matei 25, 41-45). Să nu uităm că strigarea săracilor ajunge mai repede ca a noastră la Dumnezeu (Deuteronom 15, 9; Iov 34, 28; Iacob 5, 4). Iar Mântuitorul ne învață: “Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Voi adăuga în continuare și o istorioară despre milostenie luată din Viețile Sfinților.

Sfântul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a cărui pomenire Biserica Ortodoxă o face la 12 noiembrie, zice despre sine așa: „Când eram în Cipru, fiind de 15 ani, pe când dormeam într-o noapte, mi s-a arătat o fecioară foarte frumoasă la chip, îmbrăcată cuviincios și având cunună de măslin pe capul ei. Stând aproape de patul meu, m-a atins la piept, și deșteptându-mă, am văzut-o pe dânsa nu în somn, ci aievea stând înaintea mea. Apoi am întrebat-o cine este și cum a îndrăznit de a intrat la mine pe când dormeam. Iar ea, căutând spre mine cu ochii veseli și cu fața luminată, a zis: „Eu sunt fiica cea mare a marelui Împărat și cea dintâi dintre fiicele Lui!” Acestea auzind eu, m-am închinat ei, iar ea a început iarăși a grăi către mine așa: „Dacă mă vei face prietenă, eu îți voi mijloci un mare dar de la Împărat și te voi duce înaintea Lui, fiindcă nimeni nu are îndrăzneală la Dânsul mai mult decât mine. Eu L-am pogorât pe Dânsul din cer pe pământ și L-am făcut a se întrupa cu trup omenesc!”

Acestea zicând, s-a făcut nevăzută și m-am mirat de acea vedenie. Apoi cugetând, am zis în mine: Cu adevărat milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o vădește cununa cea de măslin de pe capul ei, care este semnul milostivirii și mărturisesc chiar cuvintele grăite de ea, căci a zis: „Eu am pogorât pe Dumnezeu din cer pe pământ și L-am făcut a Se întrupa!” Căci Ziditorul văzând pe om pierind, a venit ca să-l mântuiască, nefiind îndemnat de nimeni altcineva, fără numai de a Sa milostivire. El, plecând cerurile, S-a pogorât ca să miluiască zidirea Sa. Deci mai mult decât toate ni se cade să avem milă către cei de aproape și să dăm cât mai multă milostenie dacă voim să aflăm milă de la Dumnezeu.

Astfel cugetând în gândul meu, îndată m-am sculat și am mers la biserică singur, când se lumina de ziuă. Mergând, am aflat pe cale un sărac gol, tremurând de frig. Deci, m-am dezbrăcat de o haină și am dat-o acelui sărac, zicând în mine: „Acum voi cunoaște de este adevărat ceea ce am văzut sau este o înșelăciune!” Și am mers mai departe. Dar înainte de a ajunge la biserică, m-a întâmpinat un om îmbrăcat în haine albe și mi-a dat în mână o legătură ce avea într-însa o sută de galbeni de aur și mi-a zis: „Primește acestea, prietene!” Iar eu am luat-o cu bucurie, însă îndată m-am căit că am luat-o, căci nu-mi era de trebuință și m-am întors vrând să dau înapoi cele ce-mi dăduse, dar nu l-am mai văzut și căutându-l cu dinadinsul nu l-am aflat. Atunci am cunoscut că ceea ce am văzut a fost adevărat, iar nu înșelăciune. Din acea vreme orice dădeam săracului, ispiteam dacă îmi va da Dumnezeu însutit precum a zis și ispitind de multe ori am aflat că așa este. Mai pe urmă am zis: „Încetează suflete al meu a mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tău”.

Altădată, mergând acest sfânt Ioan să cerceteze pe bolnavi, pentru că de două ori pe săptămână cerceta pe cei bolnavi, l-a întâmpinat un străin și i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea șase arginți. Deci, luând străinul arginții s-a dus și, vrând să ispitească îndurarea sfântului, și-a schimbat hainele sale și alergând pe altă cale, iarăși l-a întâmpinat pe sfântul și l-a rugat, zicând: „Miluiește-mă, stăpâne, că sunt robit”. Iar el a poruncit slugii sale să-i dea șase arginți. Apoi sluga a zis patriarhului la ureche: „Stăpâne acesta este săracul acela care a luat mai înainte șase arginți”, iar patriarhul s-a făcut că nu l-a auzit pe el și a poruncit ca iarăși să-i dea.

Străinul, luând a doua oară milostenie, și-a schimbat hainele sale și a întâmpinat pe altă cale pe patriarh, cerând a treia oară milostenie de la dânsul. Iar sluga a zis către patriarh: „Stăpâne acesta este tot acela care a luat până acum de două ori câte șase arginți și acum cere a treia oară!” Atunci fericitul patriarh Ioan a răspuns slugii sale, zicând: „Dă-i lui doi arginți, nu cumva să fie Hristosul meu care mă ispitește pe mine!”

Despre milostenie să auzim și pe dreptul Tobit care, învățând pe fiul său Tobie, zice: „Din cele ce ai, fă milostenie și să nu pizmuiască ochiul tău când faci milostenie. Să nu întorci fața ta de către nici un sărac și de către tine nu-și va întoarce Dumnezeu fața Sa. După cât de multă avere ai, fă milostenie. De ai mult să dai mult, de ai puțin să dai puțin, dar de către milostenie nu te întoarce. Căci comoară bună îți agonisești ție în ziua cea de lipsă, că milostenia din moarte izbăvește și nu-l lasă pe cel milostiv ca să intre întru întuneric, că bun dar este milostenia celor ce o fac pe ea înaintea Celui Preaânalt” (Tobit 4, 7-11). „Din pâinea ta dă celui flămând și din hainele tale dă celor goi. Tot ce prisosește fă milostenie și pune pâinile tale peste mormintele drepților” (Tobit 4, 16-17).

Încă și marele arhanghel al lui Dumnezeu, Rafail, care a fost trimis de Dumnezeu să ajute la căsătorie lui Tobie, a zis: „Bună este rugăciunea cu post, cu milostenie și cu dreptate… Mai bine este a face milostenie decât a strânge aur, că milostenia din moarte izbăvește și curăță păcatele. Cei ce fac milostenie și dreptate, umple-se-vor de viață, iar cei ce păcătuiesc, vrăjmași sunt ai vieții lor” (Tobit 12, 8-10). Încă zice Duhul Sfânt prin gura proorocului Osea: “Milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea 6, 6).

Iubiți credincioși,

Am vorbit aici despre puterea credinței dreptmăritoare și despre milostenie, fiind îndemnat de Evanghelia de astăzi în care se vorbește de vindecarea unui orb din Ierihon. Ați auzit cu câtă credință și stăruință se ruga acest orb și ce anume cerea, zicând: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” Ce voiești să-ți fac? l-a întrebat Hristos. „Doamne, să văd”. Și Iisus i-a zis: „Vezi! Credința ta te-a mântuit” (Luca 18, 38-42).

Care erau deci virtuțile acestui orb? Credința tare în Dumnezeu și rugăciunea lui stăruitoare. Aceste două virtuți l-au vindecat și l-au făcut ucenic al lui Hristos. Pe acestea să le dobândim și noi, frații mei, dacă vrem să ne mântuim și să facă Domnul milă cu noi.

Deci să avem în suflet credință curată, puternică, ortodoxă, așa cum aveau mamele și înaintașii noștri. Credința noastră să nu fie îndoielnică, șovăitoare și fățarnică, cum sunt mulți dintre creștinii care cred numai cu gura și la biserică vin doar la Sfintele Paști și când au vreo înmormântare în familie, iar acasă abia fac câteva cruci și zic „Tatăl nostru” seara și dimineața. Ce minuni poate să facă o asemenea credință? Iată de ce Dumnezeu nu ne împlinește multe din cererile noastre.

Credința noastră să nu fie numai așa, de ochii satului și ai rudelor, căci credința puțină aduce și roade puține. Ci credința noastră să fie vie, activă, fierbinte, statornică și lucrătoare, adică să se arate nu prin cuvinte, ci prin fapte bune. Creștinul bun se roagă mult și cu stăruință, până îl miluiește Dumnezeu. Creștinul bun nu lipsește de la biserică, mai ales în sărbători. Creștinul bun iartă pe dușmani, miluiește pe săraci, cercetează pe bolnavi, este smerit și blând cu toți oamenii. Creștinul bun nu se îmbată, nu-și ucide copiii, nu dă divorț de soția lui, nu se lasă biruit de cumplitul păcat al desfrânării, nu fură, nu înjură, nu spune minciuni, nu judecă pe alții.

Siliți-vă să deveniți creștini buni, așezați, tari în credința ortodoxă, ascultători de Biserică, milostivi și iubitori de Dumnezeu și de oameni. Nu ascultați de creștinii sectari care dezbină Biserica lui Hristos și duc pe mulți la pierzare cu reaua lor credință. Nu-i ascultați, nu discutați cu ei, nu vă duceți la adunările lor, rupte de Biserică. Apoi feriți-vă de creștinii robiți de patimi, de cei care nu se roagă, care nu merg la biserică, nu se spovedesc și nu se împărtășesc cu anii.

Credința sporește în sufletele noastre prin milostenie și prin citirea cărților sfinte. Fără rugăciune nu putem spori în credință, iar fără cunoașterea Sfintei Scripturi și a învățăturii de credință ortodoxă nu vom cunoaște bine credința adevărată, și unii pot fi ușor amăgiți de secte. Să-L rugăm pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, să ne întărească în dreapta credință, în rugăciunea stăruitoare și în milostenie, virtuți care stau la temelia mântuirii noastre, de care să ne învrednicească bunul Dumnezeu pe toți. Amin.

mai mult
ActualitateCreștinătatePromovate

O carte despre oameni și îngeri

index

În anii ’90 a revenit „moda” îngerilor și e suficient să ne amintim Cerul deasupra Berlinului, realizat de Wim Wenders, sau succesul de care s-a bucurat cartea lui Andrei Pleșu pe această temă „serafică”. Intermediarii spirituali între lumea numenală, impenetrabilă senzorial, și cea terestră, ponosită de crispările Războiului Rece sau epuizată de „consum” capitalist, păreau heralzii emblematici ai unei postmodernități care pariază pe fuziune, (bri)colaj și reinventarea ludică a unei tradiții ocultate. Cerul agnosticismului occidental părea dornic să se repopuleze cu ființe ale „intervalului” salvator. Apoi, sfîrșitul infirmat al istoriei, ca și noul start al conflictelor cultural-ideologice au otrăvit iarăși atmosfera epocii noastre, uitînd, printre altele, și de sfinții îngeri ai Domnului. Cu atît mai binevenită îmi pare traducerea, la Editura Spandugino (2023), a textului „clasic” datorat lui Jean Daniélou: Îngerii și misiunea lor după învățătura Sfinților Părinți. Tălmăcirea i-a revenit Mirunei Tătaru-Cazaban, așa cum de îngrijirea ediției s-a ocupat Bogdan Tătaru-Cazaban, angelicul nostru prieten, intrat recent în rândul clerului ortodox, în tot mai neobișnuita sa versiune savantă…

Jean Daniélou e deja cunoscut publicului educat din România – grație ostenelilor unor edituri de nișă (Amarcord, Herald etc.), însă ar merita pe mai departe tradus, pentru a ne sincroniza pe deplin cu tectonica ideatică a Occidentului postbelic. Fostul confesor al elevilor de la École Normale Supérieure, profesor la Institutul Catolic din Paris și membru al Academiei Franceze a scris mult, temeinic și erudit, cu un zel apostolic ale cărui ecouri n-au încetat niciodată. El trebuie încadrat în pleiada unor teologi de anvergură – alături de Henri de Lubac, Yves Congar sau Hans Urs von Balthasar – care au redescoperit geniul patristicii răsăritene, au pregătit stilul irenic și ecumenic al documentelor adoptate la Conciliul II Vatican și au dezmințit implicit mitologia polemic antibizantină a catolicismului din veacul al XIX-lea (care conforta paradoxal antipatia față de „grecii schismatici” promovată de istoriografia Iluminismului).

Panorama angelologică din volumul tradus de curînd nu lasă nimic deoparte, investigînd relația ierarhiilor îngerești cu Legea veche, cu religia cosmică precreștină, cu Nașterea Domnului și apoi cu momentul-cheie al Înălțării, glosînd totodată asupra rostului îngerilor în Biserică (și lucrarea ei sacramentală), fără a uita de cel mai neglijat dintre „trimișii” divini: propriul înger păzitor. Cititorul va descoperi în text rațiunea tainică a Întrupării: doar omul – cu anatomia lui de lut și sufletul său nemuritor – avea să fie o imago Dei. Iată explicația faptului că Maica Domnului – noua Evă și zămislitoarea noului Adam – Dumnezeul întrupat – se află deasupra heruvimilor și serafimilor. Pentru Părinții Bisericii nedespărțite, gelozia îngerilor căzuți și bucuria celor care-l slăvesc continuu pe Creator sînt fața și reversul unei teologii a materialității spiritualizate. Dar și martorii destinului fiecărei națiuni sau gardienii loiali ai fiecărei persoane umane, în care se reflectă – prin patimă și transfigurare – adevăratul scop al Facerii lumii. Slujitor ai Curții celeste, îngerii – cu a lor diviziune în cetele cartografiate de Pseudo-Dionisie Areopagitul (mereu pe urmele Sf. Apostol Pavel) – sînt și heralzii suveranității umane. Frumoasă mi s-a părut, în această ordine, interpretarea temei Păstorului cel Bun, care lasă acasă, în „staul”, cele 99 de oi (simbolizînd lumea angelică) și pleacă, urcîndu-Se pe Cruce și pogorîndu-Se pînă la iad, în căutarea oii pierdute (ca metaforă a umanității defectate ontologic prin păcatul originar). E adevărat, după cum ne amintește Jean Daniélou, că scopul omului rămîne îndumnezeirea „după har”, anticipată și prin „chipul îngeresc” al vieții monastice: la banchetul eshatologic – întruchipare a unei cosmice Liturghii desăvîrșite –, omul eliberat de trupul său carnal va rămîne distinct de Creatorul Său, cu care se va asemăna tot mai mult, prin redobîndirea vocației sale pur duhovnicești. După iconomia mînturii și înălțarea naturii umane, prin Hristos, „de-a dreapta Tatălui”, el nu mai are nevoie de îngeri, chiar dacă își menține comuniunea cu ei.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.

Sursa: https://dilemaveche.ro

mai mult
ActualitatePromovate

1 Decembrie – Ziua Naţională a României

WhatsApp Image 2023-12-01 at 17.46.54

  Marea Unire a provinciilor româneşti din 1 decembrie 1918 a fost precedată de câteva momente importante.

La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, Sfatul Ţării din Basarabia proclamă Republica Democratică Moldovenească, moment urmat, la 24 ianuarie/6 februarie 1918 de adoptarea declaraţiei de independenţă.

La 20 februarie/5 martie 1918 se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, care avea ca bază câteva concesii: cedarea Dobrogei până la Dunăre, rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei şi impunerea unor grele condiții economice. La 24 aprilie/7 mai 1918 a avut loc semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte.

La 3/16 martie 1918, Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune prin care se cere unirea Basarabiei cu Regatul României.

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău decide cu majoritate de voturi unirea cu România a Republicii Democratice Moldoveneşti.

Pe 17/30 aprilie 1918 s-a înființat, la Paris, „Comitetul național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino, care a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

La 15/28 noiembrie 1918, Comitetul Executiv al Consiliului Naţional din Bucovina, convoacă un Congres General al Bucovinei, la Palatul Mitropolitan din Cernăuţi, unde preşedintele Congresului, Iancu Flondor, citeşte moţiunea în care se afirmă că Bucovina este parte organică a Moldovei. Congresul hotărăşte unirea necondiţionată a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României.

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare de la Alba-Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi susţinută de 100.000 de persoane venite din toate colţurile ţării, adoptă o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, pe baze democratice, cu păstrarea unei autonomii locale și cu egalitatea naţionalităţilor și a religiilor, şi crearea unui singur stat naţional.

În documentul citit de Vasile Goldiş se arată că: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.”

De asemenea, în document se mai solicită: „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

Egală îndreptăţire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”.

La Adunarea de la Alba Iulia s-a constituit și Marele Consiliu Naţional Român, în fapt un organism legislativ, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu a ales un guvern provizoriu, numit și Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul a hotărât să trimită la București o delegaţie, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (care avea să devină viitorul Patriarh al României). Acesta, la 1/14 decembrie 1918, înmânează regelui Ferdinand I, Declaraţia de la Alba Iulia.

Apoi, legea unirii este ratificată prin Decretul-Lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918, de către regele Ferdinand, fiind votată de Adunarea Deputaţilor în şedinta din 29 decembrie 1919, în unanimitate.

Răzvan Moceanu

Sursa: https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/istorie-filozofie-psihologie/documentar-1-decembrie-ziua-nationala-a-romaniei-2-id25937.html

mai mult
PromovateTradiții

Rețeta de joi: Tortul de ciocolată al Tatianei Stănescu

NICHITA FOTO 2

Rețete cu povești
(Prima ediție: joi, 1 iunie 2023)

Prăjitura preferată a lui Nichita Stănescu 

Printre piesele expuse la Muzeul Memorial ”Nichita Stănescu” Ploiești se numără și un exemplar din ediția a IV-a (1937), revăzută și adăugită, a cărții  de bucate semnată de Sanda Marin. Ediția este prefațată de Al.O. Teodoreanu (Păstorel). La data apariției volumului, Nichita avea 4 ani. Mama sa, Tatiana Stănescu, păstra exemplarul în permanență în bucătărie.
În spațiile libere ale cărții, care numără 460 de pagini, doamna Tatiana nota uneori anumite rețete personale. Desigur, mama poetului nu manifesta o grijă deosebită pentru paginație, negândindu-se la vremea aceea că volumul va deveni piesă de muzeu. Nu vădea o scrupulozitate deosebită nici pentru notația precisă, ”acribică” a fiecărui detaliu al rețelei. Asta pentru că mama lui Nichita, o excelentă bucătăreasă, nu considera necesar să noteze fiecare detaliu în parte.

Pagina de gardă

”Pe pagina de gardă am descoperit rețeta unui tort de ciocolată pe care mama viitorului poet o pregătea și oferea oaspeților la desele petreceri pe care le organiza în curtea din casa natală a poetului de pe strada Buciumului, în special în zilele de sâmbătă, pentru că duminica familia se deplasa cu mașina pe Valea Prahovei”, ne-a relatat prof. Nelu Stan, fost muzeograf șef la Muzeul Memorial ”Nichita Stănescu”.

Iată rețeta, așa cum a  fost notată de ”Doamna Tatiana:
”Blatul. 10 ouă întregi cu 10 linguri de zahăr se bat pe marginea sobei, cu telul, până se îngroașă, apoi iei vasul de pe foc și adaugi 12 linguri făină.
Se coace, îl dai cu 10 pișcoturi.
10 linguri cu zahăr se coc la foc mic, apoi se adaugă 300 grame de nuci fragile.
Crema. 4 ouă întregi, 4 linguri zahăr, 1/2 ceșcuță cafea turcească esență se bat în aburi (se pune vasul într-un alt vas cu apă fierbinte). Se îngroașă tare. Când e gata se adaugă ¼ kg unt, rom (după gust).
Pișcota se siropează bine, apoi se pune între pișcoturi jumătate din cremă. Restul se pune deasupra, se taie bucăți patrate, apoi se decorează la mijloc cu puțină dulceață”.

”Eu stau la șorțul mamei”

Nelu Stan relatează: ”Despre acest tort își amintea adeseori Nichita și le vorbea cu drag și mândrie prietenilor. Nichita spunea: <<Eu stau la șorțul mamei>>. Știu toate aceste lucruri de la doamna Tatiana și din manuscrise. Devenisem un copil de suflet al doamnei, pentru că mama știa că mă îngrijeam de memoria fiului. <<Ninișor>> venea de la școală, arunca ghiozdanul în bucătărie și se ducea la mama, care îl pupa. Nini lua șortul de bucătărie al mamei și-l mirosea: <<Azi am tort cu papanaș cu brânză și smântână>>, spunea. Aceasta era mâncarea sa preferată. E notată pe undeva și rețeta aceasta. Nichita detecta după mirosul șorțului dacă i se pregătise mâncarea lui. Înainte de masă se ducea la pian și cânta una–două melodii. După aceea, mânca. La vremea când era mic era <<scarandiv>> și prefera doar anumite feluri de mâncare”.

 A consemnat, cu dor de Nichita și poftă de prăjitura sa preferată,
                              Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
CreștinătatePromovateSfinții zilei

Viața Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

11-30-sf_apostol_andrei

 Viața Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

Sursa: https://doxologia.ro/viata-sfantului-apostol-andrei-cel-intai-chemat-ocrotitorul-romaniei

Viața Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

    • Viața Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

      Viața Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

Sfântul Andrei întărea pe cei ce credeau în Hristos, îi îmbărbăta spre răbdarea muncilor vremelnice, învățându-i că nu este vrednică nicio muncă a vremii de acum pe lângă răsplătirea bunătăților celor ce vor să fie.

Datori suntem noi creștinii a aduce slavă, cinste și închinăciune către toți sfinții, de vreme ce ei, bine viețuind și toate poruncile lui Dumnezeu păzindu-le, s-au făcut prieteni de aproape ai Lui. Căci, învrednicindu-se de împărăția cerurilor și fiind aproape de Dânsul, acum se roagă de-a pururea pentru mântuirea și ocrotirea noastră.

Dar mai ales Sfinților Apostoli, toată omenirea cea de sub soare le este datoare, în toată vremea și în toate zilele, ca și în tot ceasul, a le mulțumi, a-i slăvi, a-i lăuda și a săvîrși pomenirea lor cu bucurie, cu osârdie și cu evlavie; iar zilele lor de pomenire se cuvine a le prăznui cu tot poporul, cu psalmi, cu cântări de laude și de mulțumire și a le cinsti duhovnicește. Pentru că ei, de toată lumea lepădându-se și de Hristos Dumnezeul nostru lipindu-se, slujindu-I Lui cu toată osârdia și cu tot sufletul, s-au făcut următori ai sfintei și dumnezeieștii vieți, cum și petrecerii lui Hristos pe pământ și, fiind văzători ai minunilor celor de El făcute, au urmat și patimilor, răstignirii, morții, învierii și înălțării Lui la cer.

Apoi și cu putere de sus s-au îmbrăcat și cu limbi de foc s-au îmbogățit, făcându-se din pescari, apostoli și din vânători de pești, vânători de oameni, după cum însuși Domnul le-a făgăduit, zicând: Veniți după Mine și vă voi face pe voi vânători de oameni. Apoi ca niște cai, după cum zicea proorocul Avacum, prin toată lumea pe care o vede soarele au alergat și pe neamuri le-a întors din rătăcire și de la închinarea de idoli la cunoștința adevăratului Dumnezeu le-a adus, prin fiecare țară, cetate, sat și loc, răbdând bătăi, chinuri, vărsări de sânge și moarte în fiecare zi.

Despre aceasta ascultă pe Pavel, zicând: „Întru osteneli multe, întru bătăi cu covârșire, în temniță cu prisosință, în primejdii de moarte de multe ori; de la iudei de cinci ori câte patruzeci de lovituri fără una am luat. De trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroșcat, de trei ori s-a spart corabia cu mine, o noapte și o zi am fost întru adânc; în călătorii de multe ori, în primejdii în râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la cei de un neam, în primejdii de la neamuri, în primejdii prin cetăți, în primejdii prin pustietăți, în primejdii pe mare, în primejdii între frații cei mincinoși. Întru osteneală și în trudă, în privegheri de multe ori, în foame și în sete; în postiri de multe ori, în frig și fără haine”.

Și acestea pentru ce? Pentru ca să întoarcă pe oameni de la înșelăciune la adevăr și de la întunericul închinăciunii la idoli, la lumina cunoștinței de Dumnezeu. Astfel, au fost și ei ca și dascălul lor, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care Și-a vărsat sângele Său pe Cruce pentru mântuirea noastră.

Deci, pentru aceasta suntem datori a le mulțumi Sfinților Apostoli, a-i cinsti și a-i lăuda neîncetat, după putere, căci după vrednicie numai lui Dumnezeu Îi este cu putință să-i cinstească. Și încă îi va cinsti mai ales când va ședea la judecată pe scaunul slavei Sale. Atunci și ei vor ședea împreună cu Hristos pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel.

Unul dintre aceștia, și decât toți mai întâi chemat, este Sfântul, slăvitul și prealăudatul Apostol Andrei, a cărui viață și petrecere voim a o istorisi după putere și după vrednicie, lăsîndu-o spre folos celor puternici și desăvârșiți întru cuvinte și fapte bune.

Slăvitul Apostul Andrei, cel întâi chemat, s-a născut în cetatea ce se numește Betsaida, care este lângă Marea Galileii, în hotarul Zabulonului, din care seminție i se trăgea și neamul. Cetatea era mică și neînsemnată mai înainte, iar după răsărirea acestuia, a fratelui său, verhovnicul Petru, și a lui Filip, s-a făcut renumită și slăvită. Și se numea evreiește Betsaida, ce se tâlcuiește „casa vânătorilor”. După cuviință se numea așa, căci astfel era patria Sfinților Apostoli Petru, Andrei și Filip, care au vânat pește până au aflat adevărul, Care este Hristos.

Deci dintr-o patrie neslăvită ca aceasta au răsărit apostolii amândoi, având un tată sărac, anume Iona, care, fiind sărac, a învățat pe fiii săi meșteșugul său. Căci Iona era pescar și prindea pești în Marea Galileii și prin alte iezere ce se aflau prin Galileea. Apoi Apostolul Petru a învățat meșteșugul tatălui său și după aceasta și-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar dumnezeiescul Andrei, lepădând toată tulburarea lumească, și-a ales să petreacă întru feciorie, nevoind să se însoare.

Auzind că Ioan, Înaintemergătorul Domnului, umblă prin locurile de pe lângă Iordan și propovăduiește credința și pocăința, Andrei s-a dus la dânsul și i s-a făcut ucenic, că dorea a se sui cu mintea sa la înțelegeri mai înalte. De aceea n-a voit, precum ceilalți, să petreacă în tulburările și grijile lumii. Căci auzind cuvintele proorocești și având sufletul său curățit de păcate, a cunoscut îndată că învățătura Botezătorului este din porunca lui Dumnezeu și că este pricinuitoare de mântuire. Pentru aceasta i-a și urmat cu toată inima și cu totul și-a afierosit mintea sa învățăturii lui Ioan.

Deci, dumnezeiescul Înaintemergător, vrând să înalțe gândul ucenicilor lui întru mai multe cugetări și să nu creadă că el este Hristos, ci rob slujitor, Înaintemergător și propovăduitor al lui Hristos, a luat cu sine pe doi din ucenicii săi, pe Apostolul Andrei și pe un altul, care zic unii că ar fi cuvântătorul de Dumnezeu Ioan, și a mers cu dânșii acolo unde se afla atunci Hristos. Și văzându-l pe El, a zis: Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.

Auzind acești doi ucenici mărturia lui Ioan pentru Hristos, au lăsat pe Ioan și au urmat pe Hristos. Iar Iisus Hristos, întorcându-se și văzându-i pe dânșii urmându-l, a zis către dânșii: Ce căutați? Iar ei au răspuns către Dânsul: Ravi – care se tălmăcește învățătorule -, unde petreci? Iar Iisus le-a zis lor: Veniți și vedeți. Deci au venit și au văzut unde petrecea și au rămas în acea zi acolo, căci era ceasul al zecelea. Însă vedeți bună voire a Sfântului Apostol Andrei? Căci după ce a aflat el comoara, n-a voit să o aibă numai el singur, ci a chemat și pe fratele său, Petru, spre câștigarea acesteia.

După această a aflat pe fratele său Petru, care se numea atunci Simon, și a zis către dânsul: Am aflat pe Mesia, Care se tălmăcește Hristos. N-a zis: „Am aflat un mesia, ci pe Mesia”. Ce va să zică aceasta? A arătat Sfântul Andrei că a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovăduit proorocii. „Acela este Iisus”. Pentru aceasta n-a zis că „am aflat un mesia”, adică pe un oarecare Hristos, căci „mesii” și „hristoși” se numeau și împărații iudeilor, pentru că se ungeau cu mir, care era amestecat cu mesa (untdelemn). Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, adică pe Hristosul acela, pe care mai înainte l-au vestit proorocii.

Andrei, după ce a zis acest cuvânt către Apostolul Petru, fratele său, l-a luat cu sine și l-a dus la Hristos. Iar Hristos, văzând pe Petru, a zis către dânsul: Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se tălmăcește Petru. Acestea așa s-au săvârșit atunci, și în acest chip au vorbit cu Hristos amândoi acești frați, apoi s-au dus iarăși la Sfântul Ioan Botezătorul. Iar în zilele acelea Irod împăratul a prins pe Ioan Botezătorul și l-a închis în temniță pentru că îl mustrase, că a luat cu fărădelege de soție pe Irodiada, femeia fratelui său, Filip. Acolo unde era el închis ca un prooroc și mai mult decât prooroc, a cunoscut că va fi omorât de Irod, iar ucenicii lui vor rămâne iarăși întru întunericul Legii Vechi.

Deci, pentru ca să nu se întâmple că ucenicii lui să rămână fără să cunoască desăvârșit că Hristos este Dumnezeu, Sfântul Ioan Botezătorul a ales pe doi din ucenicii săi, care erau mai înalți cu înțelepciunea. Adică pe slăvitul și cinstitul Andrei și pe altul pe care l-am pomenit mai înainte și i-a trimis la Hristos să-L întrebe: Tu ești Acela pentru Care au scris proorocii că are să vie, sau pe altul vom aștepta?

Dar Iisus Hristos, Care cunoștea cele ascunse ale oamenilor, nici nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit dumnezeirea Sa, ci a voit să le arate adevărul prin lucruri, iar nu prin cuvinte, că singuri ei din lucruri să învețe și să înțeleagă că El, Care face minunile acestea, este Acela care va să vie, spre mântuirea oamenilor.

Deci le-a răspuns lor Hristos: Mergeți și spuneți lui Ioan că orbii văd, surzii aud, morții înviază, șchiopii umblă, săracilor bine li se vestește. Cum? Adică aud cuvinte bune: Fericiți cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăția cerurilor și fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine. Dar care este înțelegerea cuvântului? Oare nici Ioan nu știa că El era Hristos, pe Care proorocii mai înainte L-au proorocit și L-au propovăduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii săi să întrebe pe Hristos cine este? Cum era cu putință să nu fi cunoscut el pe Hristos cine este, când însuși Ioan Înaintemergătorul, fiind încă în pântecele maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu răspunsul Lui, nu voia să adeverească pe Ioan despre Sine că este Hristos, căci îl cunoștea Hristos, cu mult mai mult decât el Îl cunoștea pe Hristos.

Ci, pentru aceasta le-a răspuns lor așa și a făcut minuni înaintea lor, ca să cunoască amândoi ucenicii, adică Andrei și Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, că mare este deosebirea dintre Hristos și Ioan. Căci Ioan nu a făcut nicidecum minuni, iar Hristos a făcut nenumărate. Avea și dreptate că atunci aceia socoteau pe Ioan Botezătorul mai mare, căci era din neam arhieresc și născut din tată prooroc, din Zaharia și însuși el era prooroc și că din maică stearpă, prin făgăduință, era născut. Iar Hristos se arăta ca un sărac și fiu de săraci și nici ucenici nu avea până atunci.

Fiind Ioan închis în temniță, Hristos a plecat din Ierusalim și S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei și pe Petru în corabie, cîrpindu-și mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva, nici nu le-a grăit vreun cuvânt aspru, fiindcă L-au lăsat și pe El și pe dascălul lor, Ioan, închis în temniță – căci Dumnezeu fiind, cunoștea că sărăcia i-a silit pe dânșii să lucreze -, ci le-a zis: Veniți după Mine și Eu vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lăsându-și mrejele, au urmat lui Hristos. Și, cum zice evanghelistul Matei, îndată au urmat lui Iisus; adică nu au așteptat, nici nu au întârziat, nici nu au zis: „Să cârpim mrejele noastre și apoi vom veni după Tine”. N-au zis așa. Ci îndată, lăsându-și mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii, rudele și cunoscuții, au urmat lui Hristos. Și încă aveau proaspătă mărturia Botezătorului, care le spusese despre Hristos și țineau minte și minunile pe care le-au văzut, făcându-se de El.

Deci Apostolul Andrei lăsând toate, cu tot sufletul a urmat lui Hristos, mai înaintea celorlalți apostoli, fiind chemat la învățătura lui Hristos, pentru care s-a și numit „întâi chemat”. Căci Andrei a înțeles mai înainte din cărțile cele proorocești că, cu adevărat, El este Cel Care va să vie. Mai ales, după ce a văzut boli nevindecate tămăduindu-se, pe orbi văzând, pe șchiopi umblând, dracii izgonindu-se, pe morți sculându-se din groapă, mai cu înlesnire decât din somn, numai cu porunca și cuvântul lui Hristos; asemenea și celelalte minuni ale lui Hristos, pe care este de prisos a le povesti cu de-amănuntul.

După ce-a văzut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a încredințat și s-a întărit în cugetarea cea bună pe care o avea pentru Hristos. Căci ca un înțelept și priceput, Apostolul Andrei socotea că, deși proorocii cei de demult au făcut câteva minuni, nu le-au făcut cu stăpânire ca Hristos, ci cu rugăciune și cerere către Dumnezeu. Iar Hristos cu cuvintele ție îți zic și cu alte cuvinte ca acestea stăpânitoare, făcea minunile Sale.

Văzând apostolul că Hristos Își punea mâna Sa pe ochiul orbului și vedea, poruncea dracilor și ca niște fum piereau, furtunile mărilor le domolea; apoi umblă pe mare ca pe uscat și alte minuni preaslăvite făcea, a cunoscut și a crezut negreșit că Hristos este Dumnezeu adevărat. Acestea socotindu-le slăvitul Apostol Andrei, era ucenic nedespărțit al lui Hristos. Avea încă și osârdie multă și râvna înfocată, încât dorea să și moară pentru numele Lui.

După ce Hristos a lăsat cetățile și s-a dus în pustie, nici acolo nu l-au lăsat mulțimea oamenilor și ucenicii Lui, ci L-au urmat ca să-I asculte învățătura. Și fiind pustiu locul și neavând hrană să mănânce atâția oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei și i-a zis lui Hristos – că aveau doar cinci pâini de orz la dânșii, și puțini pești -, cum să ajungă acestea la atâta mulțime? Atunci Hristos a binecuvântat cele cinci pâini și le-a mâncat tot poporul acela, ca la cinci mii, afară de femei și de copii, și s-au săturat și au prisosit încă douăsprezece coșuri de fărmituri.

Despre minunea aceasta se poate încredința cineva din dumnezeiască și Sfânta Evanghelie a Sfântului Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu, în capitolul al șaselea. Și din altă povestire a Sfintei Evanghelii poate să înțeleagă cineva prietenia și îndrăzneala Apostolului Andrei către Hristos, dascălul său. Căci povestește însuși Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu în capitolul 12, că în vremea sărbătorii Paștelui iudeilor au mers la praznic și niște elini, ca să vadă biserica și să-și facă obișnuita rugăciune, fiindcă erau și ei de credința și din neamul evreiesc, dar născuți și crescuți prin alte neamuri, a căror limbă o învățaseră.

Pe aceștia i-a înspăimântat vestea lui Hristos, căci făcuse atunci, de curînd, minunea învierii lui Lazăr și Îl întimpinase pe El poporul cu stâlpari și făcuse mai înainte și multe alte semne. Pentru aceea veniseră ei întru cugetare de Dumnezeu și, având dorință ca să-L vadă, au venit la Filip, rugându-l și zicându-i: Doamne, vrem să vedem pe Hristos. Iar el, neavând atâta îndrăzneală către Hristos și dându-i lui Andrei cinstea ca unui întâi chemat, s-a dus la dânsul și i-a spus pricina. Iar Andrei, luând cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos și I-au spus amândoi cuvintele elinilor, de unde putem cunoaște dragostea și îndrăzneala ce o avea el către Hristos.

Deci, lăsând pe celelalte câte le-a lucrat împreună cu Hristos, până a venit la patima Sa cea de bunăvoie, să scurtăm cuvântul nostru.

Iar după ce a pătimit pentru noi Domnul, S-a răstignit, a murit, S-a îngropat și a înviat din mormânt cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarăși la Sine pe ucenicii și prietenii Săi, S-a arătat lor în muntele Galileii și le-a zis: Mergând, învățați toate neamurile. Și după ce le-a trimis lor Preasfântul Duh și i-a luminat să grăiască în toate limbile neamurilor câte se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunându-se, au aruncat sorți între dânșii, ca să se știe ce parte de pământ urma să ia fiecare dintre dânșii, spre propovăduire.

Deci, celorlalți apostoli le-a căzut sorțul spre propovăduire pentru alte părți de pământ. Iar Sfântului Apostol Andrei i-a căzut sorțul să propovăduiască în toată Bitinia – și se numește Bitinia tot locul cât este în mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre răsărit, ce se numea mai înainte Hrisopoli, până la Nicomidia și până la Niceea. Și nu numai în Bitinia, ci și în partea Mării Negre, spre partea răsăritului, cu toate locurile și amândouă părțile cele de pe lângă Marea Neagră, până la Camupolin. Pe lângă acestea se număra și Calcedonul și Bizanțul, care este cetatea lui Constantin și toată partea Traciei, de la Constantinopol până la Cavala, care, în Faptele Apostolilor, se numește Neapolis, iar la alții se numește Hristupolis. În sorțul său era și Tesalonicul și Tesalia, până la Farsala și Elada și până la Zitunion și Ahaia, apoi de la Zitunion până la Paleapatra.

Toate cetățile acestea, ce se cuprind în hotarele acestor țări amintite, au căzut în sorțul Apostolului Andrei, ca să meargă să le învețe cunoștința lui Dumnezeu. Și nu numai acestea, ci încă și alte neamuri câte se află între Tracia și Macedonia, până la râul cel mare Istrul, care acum se numește Dunărea, și acestea tot în sorțul Sfântului Apostol Andrei au căzut. Toate neamurile acestea erau țarina pusă înaintea lui, în care voia să semene sămânța cuvântului lui Dumnezeu.

Deci, Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat n-a căutat la mulțimea oamenilor, a locurilor, a țărilor și a cetăților, nici n-a slăbit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea și mulțimea călătoriilor, nici nu s-a îngreunat cu nevoințele ce-i stăteau înainte, nici nu s-a temut de barbaria, sălbăticia și cruzimea tiranilor și a închinătorilor de idoli. Ci avea în mintea sa porunca lui Hristos, Care a zis: Iată Eu vă trimit pe voi, ca pe niște oi în mijlocul lupilor…, să nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide.

Având în sine mare dragoste către Hristos, dascălul său, fiind plin de credință și tare nădăjduind în puterea Lui cea nebiruită, cu sârguință s-a apucat de călătorie, pornind de la Ierusalim, ca să meargă la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine și pe niște ucenici din cei șaptezeci de apostoli, pe care i-a socotit îndemânatici la propovăduire.

Deci, multe sunt călătoriile și drumurile acestui apostol, dar mai multe cele prin cetăți și prin sate, în care, semănând cuvântul cunoștinței de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credințe. Însă cu neputință este a descrie cu amănuntul toate călătoriile, primejdiile și necazurile pe care le pătimea în fiecare cetate și sat. Dar ca să nu lipsim pe ascultători de povestirile folositoare, despre Sfântul Andrei, vom povesti pe cele mai vestite și mai mari, pentru dragostea lor.

Restul articolului AICI: https://doxologia.ro/viata-sfantului-apostol-andrei-cel-intai-chemat-ocrotitorul-romaniei

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePromovate

Portretul unei voci. Amintirea ca datorie: Monica Lovinescu

Imagine WhatsApp 2023-11-28 la 11.12.49_0c26ac4d

       Portretul unei voci. Amintirea ca datorie: Monica Lovinescu

 

     Pentru a marca o sută de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, Fundația Humanitas Aqua Forte și Editura Humanitas au propus un exercițiu de admirație și aducere aminte, o agendă bogată în evenimente desfășurate de-a lungul întregului an 2023 – ANUL MONICA LOVINESCU

”Fiica criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu a fost  ziaristă, critic literar şi cunoscută realizatoare de radio. Căsătorită cu Virgil Ierunca, a plecat la Paris în septembrie 1947, iar în primele zile ale lui 1948 a cerut azil politic. Din anul 1951 şi până în 1974 colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum şi la redacţia centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962 colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească şi Teze şi antiteze la Paris. În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenţi palestinieni trimişi de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceauşescu. Este transportată în stare de comă la spital. Cinci zile mai târziu părăseşte spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferinţa de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză şi pentru a denunţa agresiunea la microfonul Europei Libere. Din 1947, când Monica Lovinescu a plecat la Paris cu o bursă doctorală, mama şi fiica nu s-au revăzut niciodată, însă au purtat o intensă corespondenţă. În momentul arestării mama ei avea 71 de ani. A trecut prin închisorile Malmaison, Uranus, Jilava, Văcăreşti. Rezistenţa ei la şantaj (a refuzat s-o îndemne pe Monica Lovinescu să revină în ţară şi să colaboreze cu Securitatea RPR) a condus la neadministrarea medicamentelor care îi erau vitale. A murit la penitenciarul spital Văcăreşti. A fost aruncată într-o groapă comună, anonimă, din cimitirul închisorii. Monica Lovinescu a  fost dominată de un sentiment al datoriei: al datoriei faţă de adevăr şi de demnitate,  în răspăr cu mistificarea şi cu barbaria.  Est-etica Monicăi Lovinescu, atentă la relaţia delicată dintre  autor şi vremurile sale, se situează în continuitatea ideilor lovinesciene. Rareori  evocată, silueta tatălui veghează asupra fiicei, spre a–i acorda acesteia puterea de a spune ceea ce o naţiunea încătuşată nu putea rosti.”

„O mare doamnă, o intelectuală de primă mână, primul critic literar din România care a avut funeralii naționale, tocmai Monica Lovinescu, în cultul căreia am trăit de la 28 de ani” – spune Nicolae Manolescu.

„Există oameni care nu încap în cuvinte, iar Monica Lovinescu este pentru mine unul dintre ei. Nu știu să exprim minunea care a fost și nici să disting, printre speciile de iubire, pe aceea pe care am simțit-o pentru ea. De aici și greutatea de a preciza locul pe care îl ocupă în viața mea. Am iubit-o cu acea iubire care nu se poate manifesta decât devenind slujire. Poate că devoțiune ar fi cuvântul potrivit? Căci era prea sus pentru a o numi «prietenă». Deși am putut să-i spun pe nume, «tu» nu mi-am permis să-i spun niciodată, cum niciodată nu mi-aș fi permis s-o iau de mână. Cu nimeni n-am fost atât de familiar și smerit totodată, grijuliu să nu fac sau să nu spun ceva care m-ar fi putut coborî în ochii ei. Tot ce n-am făcut rău n-am făcut cu gândul la ea, așa cum tot ce am făcut bun am făcut pentru a spori în ochii ei. Nimeni nu m-a adus, asemenea ei, mai aproape de acea întruchipare a imperativului moral care face ca lumea să țină.“ — Gabriel Liiceanu

 

A consemnat Ramona Müller, secretar literar al Cenaclului I.L.Caragiale

sub egida Asociației 24PHarte

Nu există patriotism fără patrimoniu

 

mai mult
PromovateTradiții

Rețeta de joi: Salată de sprot cu garnitură de morcovi

Nelu Stan

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Pentru a ajunge departe

Prof. Nelu Stan este o figură binecunoscută în lumea cultural-artistică a județului. Actor, cântăreț (cu o voce de invidiat pentru un octogenar), publicist, invitatul nostru de astăzi a fost, pe vremuri, director la Palatul Culturii (Casa de Cultură a Municipiului Ploiești). Înainte de a se pensiona, a fost o vreme custode al Muzeului Memorial ”Nichita Stănescu”. Este invitat adeseori la acțiunile culturale din județ și la televiziunile locale.

Sushi și shagu-shagu

Profesorul ne propune un fel care ”merge consumat atât separat, cât și după alte mâncăruri. Iar invitatul nostru știe să aprecieze o mâncare bună. A fost în SUA, unde a gustat și bucătăria americană. Când vine vorba de bucătărie, nici Japonia nu este departe pentru Nelu Stan. El poate să facă oricând diferența între un sushi și un shagu-shagu, spre exemplu. Conștient de faptul că nouă ne lipsesc unele produse de care Japonia dispune, profesorul a preferat această rețetă simplă.
Pentru a mânca ce ne recomandă Nelu Stan, trebuie să ne asigurăm de o cutie de sprot (e un soi de pește, mă lămurește o colegă) afumat în ulei, ½ kg morcov, o linguriță vegeta cu gust de găină, un ardei gras (roșu, mare) și puțin oțet.
Se rade morcovul pe răzătoarea cea mai fină. Se taie ardeiul fideluță. Se amestecă totul cu uleiul din conservă și cu oțet (după gust). Apoi, se adaugă vegeta, în loc de sare (”Vegeta e mult mai recomandabilă pentru colesterol”, ne informează ofertantul). Se pune salata pe platou, iar peștele se așază deasupra, sub formă de roză. 

Pentru burlaci, la o cină romantică înainte de examene

Rețeta o știe de multă vreme, de la soția sa, Steluța. ”Dar Steluța nu mi-a divulgat sursa. Eu cred că e mama ei, care a fost o foarte bună gospodină și foarte talentată în arta culinară. Am participat la foarte multe mese de-ale lor, foarte bogate, și felul ăsta nu lipsea. E ieftin și nu trebuie să-l lași să <<zacă>> după preparare. Este la îndemâna oricui. Bună – totodată – pentru burlaci și pentru cei care n-au talent culinar. Aș încheia o masă cu felul ăsta adăugând câteva  <<feliuțe de camembert>>”.
La anii săi, Nelu Stan se prezintă foarte bine. ”Eu am un principiu: nu trebuie să te ridici sătul de la masă. Mai lasă. Dacă te îmbuibi, urmarea e că simți o oboseală și nu gândești bine.
Se poate consuma și în zi de post (când ai dezlegare la pește). Este recomandabil și vegetarienilor, dar și la mesele la care abundă carnea, pentru că îți ia greața. Mai mult, ajută la digestie. După cantitatea pe care am prevăzut-o eu astăzi, merge la o masă în doi sau în trei. E bună și ca o cină romantică și înainte de examene. Alungă emoțiile”.

Verificate în sute de ani

”Arta culinară? O apreciez ca pe orice artă, dar nu acesta este talentul meu. Am fost mai repede un degustător de vinuri bune și de feluri deosebite, dar nu am avut timp să gătesc, nicidecum să adâncesc această artă. Aș recomanda ca băuturi la felul meu o pălincuță sau o țuică  de 30-32 de grade. Avantajul acestui fel de mâncare este că se poate consuma oricând după prânz. Dacă simți puțină greață după celelalte delicatese, morcovul cu oțet ți-o spulberă”.

În încheiere, profesorul, grijuliu în ceea ce privește sănătatea prahovenilor, a ținut să le facă o recomandare. ”Dimineața, pe stomacul gol, luați o linguriță de miere amestecată cu puțin propolis și două măsline, pe care le veți înghiți cu sâmburi cu tot. Este rețetă pentru o sută de ani. De viață. O știu de la nenea Iancu, naist, cunoscut artist al Filarmonicii ploieștene. Ajută la regularizarea scaunelor. E o minune. Acestea sunt rețete testate în sute de ani. Le-am cules de la oameni care le-au folosit și au ajuns departe”.

                                                         A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                                    care și-a regularizat scaunul și și-a alungat emoțiile

 

mai mult
ActualitatePromovate

Postul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos

Imagine WhatsApp 2023-11-12 la 07.15.30_cf95f8c8

Părintele Constantin Necula: Duminica aceasta ne atrage atenția că începem Postul Nașterii Domnului Hristos. Suntem, asemeni Magilor de odinioară, gata să urmăm Crucea-Stea și să străbatem Ținutul Postului și Aflării Pruncului Iisus Hristos. Un drum inițiatic, cum ar spune mulți astăzi, un drum al ascezei și al cunoașterii mistice, după cum ne spun de veacuri Părinții Bisericii. Pentru că de-acum mergem să împlinim Așteptarea care aduce Întâlnirea cu Iisus Hristos, Mesia-Hamașia Cel Așteptat.

Putem bănui că agonicul din drumul Ierihonului suntem fiecare dintre noi înainte de Întruparea Mântuitorului. Cât ar fi de religios un om Legii, al Vechiului Legământ, gesturile lui nu erau ale milei. Ele păreau simple împliniri de ritual, simple bifări de în pătrățelele unei obligații. Era o milă din obligație. Ceea ce ne cere Hristos este mila din iubire, mila creatoare, mila boierească. Domnul nu ne cere doar să împlinim un ordin dumnezeiesc, ci să avem un comportament dumnezeiesc – de îmi este îngăduit gândul – un mod de a fi în Hristos fără pretenții de vedete la margine de drum, pentru că trăim cu aproapele ridicarea lui și a noastră din șanțurile nemerniciei.

Interesant este că, îndată ce-i cere învățătorului să meargă prin viață și să împlinească mila aceasta iconizată de samarinean, Domnul se îndreaptă spre Betania de lângă Ierusalim, unde două surori, Marta și Maria, Îl întâmpină în casa lor de oaspeți. Una slujind la mese, alta ascultând cuvântul. Este echilibrul mereu prezent în viața creștinului între asceză și mistică, între postirea prin slujire și slujirea prin rugăciune. Surorile acestea, alături de fratele lor, Lazăr, vor marca lumea prin frățietatea lor ce umple pământul de un adevăr. Învierea omului este posibilă prin Întruparea lui Dumnezeu-Omul. De aceea este pusă aici Evanghelia. Să ne arate de ce e nevoie de Întruparea Domnului. Fără de El, pierim!

Sursa: tribuna.ro

Via doxologia.ro

 

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePromovate

 Sfinții Mihail și Gavril cântă și la Filarmonica ”Paul Constantinescu” Ploiești, iar doi dintre membrii cenaclului nostru sunt sfințiți pe afișul programului literar, Mihai Ioachimescu și Gabriel Comanroni.

Imagine WhatsApp 2023-11-12 la 07.22.24_b951fb2d

    Sfinții Mihail și Gavril cântă și la Filarmonica ”Paul Constantinescu” Ploiești, iar doi dintre membrii cenaclului nostru sunt sfințiți pe afișul programului literar, Mihai Ioachimescu și Gabriel Comanroni.

Așadar purcedem numaidecât la înfruptarea cu deliciul emoției artistice. Lecția de poezie multiplă este susținută de către Luminița Bratu ( ”Meteora spiritului”- Florin Oprea Sălceanu), Ramona Müller (”Cine iese ultimul din țară”- Adrian Păunescu de la a cărui moarte pe 5.11.2023 s-au împlinit 13 ani), Emilia Luchian ( ”Afară-i toamnă” – Mihai Eminescu) și Doina Ofelia Davidescu (”Fericirea și absurdul”- Albert Camus, născut pe 7 noiembrie 1913).

Cele mai recente creații literare – poeme și proze scurte – Kati Rodica Enache (un poem inspirat  din versul lui Nichita ”aerul dintre coarnele cerbului”, dar dedicat lui Nicolae Labiș, pentru că la fel ca și Nichita Stănescu a iubit aceeași femeie), Livia Dimulescu (”Și tăcerea are umbra ei”), Emilia Luchian (”Trenul de dus”), Luminița Bratu ( ”Un nevăzător” despre Vasile Adamescu, un om  surd, mut și orb de mic, dar care a învățat să comunice prin atingere. Vasile Adamescu a fost unul din cele trei cazuri exceptionale de persoane din lume care reusesc să-și depasească deficeiențele, si să realizeze lucruri imposibile). Gabriel Comanroni scrie din ce în ce mai bine, exemplul este poemul ”doar poezia erupe fierbinte”. Emilia Petrescu ne citește ”Înger pe pământ”, iar Ilarie Adrian Frone ”Noaptea din urmă” și ”Plânsul bărbatului”.

”Cinefilonul” lui Mihai Ioachimescu aduce în prim plan pelicula Aferim! „Aferim!”, în regia lui Radu Jude, este un film istoric a cărui acţiune are loc în Ţara Românească a începutului de secol XIX. Un zapciu, interpretat de actorul Teodor Corban, însoţit de fiul său (Mihai Comănoiu) caută un rob fugar (Cuzin Toma). Aferim este un road movie, de pe cărările Valahiei, în 1835, ai cărui principali călători sunt zapciul Constandin (actorul Teodor Corban) si fiul său, Ioniță, ca dorobant (actorul Mihai Comanoiu). Aceștia pornesc pe urmele țiganului Carfin (actorul Cuzin Toma), care a fugit de la moșia boierului si stăpânului său Iordache (actorul Alexandru Dabija), căci avusese legături amoroase cu Sultana (actrița Mihaela Sirbu ), soția boierului, iar acesta își pusese în gând să îl pedepsească năpraznic.

Vremea veche de altădată ne este relevată de către Emilia Luchian într-o prezentare referitoare la lupta de la Kadesch, între hitiții și egiptenii.  ”În antichitate, în anii 1200 î.en., un car de război era echivalentul unui avion supersonic modern. 20 000 de soldaţi egipteni aveau să se înfrunte cu peste 20 000 de soldaţi hitiţi. La Kadesh avea să aibă loc ciocnirea dintre civilizaţii. Ambele imperii doreau să lupte pentru supremaţia asupra regiunii-tampon Amarru din Siria de azi, o zona comercială vitală.”

Seara peliculei cinematografice aparține regizorului Gabriel Comanroni, care ne prezintă ”Exit-Life”. Un cuplu tânăr trăiește sechestrat în propria lume virtuală, fără dureri, fără neplăceri. În această lume s-a născut online s-a născut fetița lor virtuală, Karina, care va împlini trei ani. Când placa de bază a PC-ului se strică, se dărâmă universul întreag. În lumea reală cei doi tineri au fetiță de 5 luni, care suferă de inaniție, de lipsa afecțiunii materne și a unei îngrijiri minimale. Mama este interesată doar de Karina, fata dincolo de granițele pământești. Pleacă la plimbare uitând-o pe Laura, fata de 5 luni acasă, copil care o stresa teribil prin plânsete și prin agitația specifică vârstei. Fetița era hrănită doar cu ceai. În cărucior crede că o are pe Karina. Pentru a face rost de bani cât mai repede, tatăl efectuează câteva curse de taxi prin intermediul unui prieten. Acesta îl sfătuiește să meargă de urgență cu Laura la spital, iar ei să consulte un psiholog pentru a reveni în lumea reală. Cuplul însă nu are capacitatea de a reacționa, stimulii senzoriali ai celor doi parteneri fiind activați doar în fața ecranelor de laptop. După îndelungi țipete și semne de alarmă, micuța Laura decedează. Anchetată, Anda Poenaru nu reușește nici măcar să-și identifice numele real, susținând că se numește Anabella. Viorel, tatăl Laurei, descrie cu lux de amănunte realitatea de dincolo,despre  lui investițiile financiare și luxuriantele insule în care poate trăi. Fiind însărcinată în 4 luni, Anda Poenaru este condamnată la inchisoare cu suspendare, pe când tatăl Laurei, primește șase ani de închisoare cu executare. Desprins dintr-un fapt real petrecut în Asia, filmul pune în evidență adicția folosirii tehnologiei, modificarea comportamentului și al funcționașității creierului uman în timp ce abilitățile sociale se pierd într-un registru virtual.

Filmul stârnește multe emoții mai ales în cadrul participantelor la vizionare, multe dintre noi fiind mame. Emilia Petrescu și Daniela Petroșanu, psihologi de profesie consideră că filmul ar putea avea un puternic impact în școli, dacă ar fi vizionat de către părinți și elevi, în cadrul orelor de consilere, datorită explorării graniței dintre ceea ce este real și ceea ce nu este real. Dependența de online creează o distanță mai mare atât între noi, cât și între cei mai apropiați nouă.

Seara se încheie cu urări de ”La mulți ani” pentru Gabriel și Mihai și de ce nu, pentru ”Entry-Life”, pentru că o viață avem!

Au participat: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Maria Bem, Adrian Frone, Cati Enache, Emilia Popescu, Livia Dimulescu, Chifu Leonida Corneliu, Dan Simionescu, Doina Ofelia Davidescu alături de sărbătoriții Mihai Ioachimescu și Gabriel Comanroni

Foto: Ramona Müller

Editor: Liviu Ioan Manole

@cenacluiilcaragiale @muzeuldesculpturămonumentalăcontemporanăinaerliber @asociatiaculturala24pharte

A consemnat Ramona Müller, secretar literar al Cenaclului ”I.L.Caragiale” Ploiești

sub egida  Asociației 24PHarte

Nu există patriotism fără patrimoniu

mai mult
PromovateTradiții

Rețeta de joi: Budincă de legume cu macaroane și ciuperci

MARINELA PENES

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 20230

Bucătăria arheologică

Butelia, pirostria și bibliografia

Marinela Peneș a fost șef secție istorie la Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova. Spirit vivace, inteligență brici, a înțeles ce dorim, mai ales că urmărește constant rubrica noastră. N-a stat prea mult pe gânduri și a început să improvizeze.

Cutia metalică

”De ce produs ordinar îi e dor unui arheolog izolat de zile, poate de săptămâni, pe un deal, între zidurile unei cetăți dacice, mai ales într-o zi de post, când ai mânca și pietre?”, se întreabă istoricul-arheolog.
”Stăm pe șantier de la minimum două săptămâni la două-trei luni. Trebuie să stabilim din capul locului că, în asemenea condiții, nu-ți vin toate la nas. Într-o bază de lucru, îți faci, totuși, câteva rezerve. După o zi de muncă, te întorci la bază care poate fi – mai rar – o gazdă. Verifici frigiderul improvizat dintr-o cutie metalică, să nu aibă acces musafirii nepoftiți, în general, patrupede: șoareci, câini etc”.
”Vă mai informez că la șantierul de la Budureasca avem lampă, nu curent electric. Așadar, mă-ntorc și verific rezervele strategice din rezervație. Constat că dispun – să zicem – de ½ pachet spaghete sau macaroane, ½ kg ciuperci (că toată săptămâna a plouat și le-a verificat și păzit… paznicul, care a mâncat deja de trei ori din ele, chiar crude, așa că nu mi-e frică să le folosesc), 100 grame margarină vegetală, 100 grame făină”.

Ligheanul minune

”La Budureasca, există o clădire care – de bine, de rău – se poate locui. La Târgșor, avem blocuri de desen, aparat foto, mai o haină, mai o șosetă. Pe lângă invocata cutie metalică, știu de la un bărbat, Vasile Băjenaru (Dumnezeu să-l odihnească!) din Fântânele, o altă improvizație de frigider, pentru păstrarea ciorbei, nu a supei, pentru că – se știe – supele se acresc mai repede. Trebuie să ne asigurăm un lighean înalt cu apă rece. Scufundăm oala cu ciorbă în acest lighean. Buuun! Îl acoperim cu un capac solid, pentru a nu avea acces amintiții musafiri nepoftiți. Se păstrează foarte bine ciorba  așa. Dimineața o dăm în clocot.
Sursa de foc în unele baze organizate e pirostria, când săpăm în neolitic (în siturile dacice), și butelia de voiaj, când săpăm în culturi ale străromânilor, începând din secolele V-VI până în Evul Mediu dezvoltat.
Vă mai precizez că muncitorii vin din sat cu cazmalele la spinare, dacă n-au unde să le țină, mâncare și apă. Pe unele șantiere săpăm noi brazde. Dacă nu avem posibilitatea să consumăm de pe brazdele noastre, apelăm la legăturile de verdeață și ceapă verde (ținute în frigiderul improvizat), pe care le avem de la ultimul drum făcut acasă”.

Cultura Ipotești – Cândești

După care, agreabila noastră invitată ne-a dezvăluit rețeta. Așadar: se fierb spaghetele sau macaroanele, se strecoară și se lasă la răcit. Ciupercile se fierb și ele, se strecoară și se toacă mărunt. La fel, verdeața. Se mai adaugă morcovi rași, o țelină tocată, ”că n-avem răzătoare”. Se amestecă totul cu macaroanele. Se pun două linguri de făină, praf de piper, un pic de apă, ca să le omogenizeze. Toată compoziția se toarnă într-o cratiță unsă cu margarină și tapetată cu făină.
Ne uităm peste bibliografia de specialitate și vedem cum se amenajau țesturile (cuptoare pentru pâine îngropate) în secolul VII, cultura Ipotești – Cândești (sec. V-VII după Hristos). ”Vedeți? Aveau imaginație strămoșii noștri.

Arheologie subacvatică

Apelăm și noi la imaginație, pentru că arheologii, confruntați prin natura profesiei cu multiple culturi, au imaginație bogată. Transformăm frigiderul pentru ciorbă în oală sub presiune. În ligheanul pentru ciorbă punem apă, scufundăm cratița metalică cu compoziția – atenție! – la nivelul apei, să nu intre apa în cratiță, că altfel o să ajungem să facem arheologie subacvatică.
Sigur că, dacă sunt pe aproape, se pot adăuga trei ouă bătute spumă și amestecate cu compoziția. Poate și un mezel sau mușchi, tăiat mărunt”.

Inspirație provincială romană

Așadar, se fierbe compoziția care, din cauza aburului, se întărește. ”Când termini butelia, ai pirostria. Dacă nu, ai bibliografia. Un arheolog care se respectă citește foarte bine, adică reconstituie etapele și conținutul produsului culinar, în acest caz”.
Alt risc: să fie compoziția prea densă. Fierberea trebuie să dureze trei sferturi de oră–o oră, la foc domol. Se mai completează din când în când apa din ligheanul metalic, nu din compoziție.
”După ce se ia de pe foc, trebuie răsturnată pe un platou sau un fund de lemn. Este de fapt o budincă de legume cu ciuperci. Liantul îl reprezintă pastele făinoase.

Gospodina poate să simplifice mult lucrurile și să reducă totul la o salată de spaghete cu ciuperci. Riscurile unei nereușite pot fi eliminate de orice gospodină pricepută, cu inspirație provincială romană, experiență de viață sau cunoștințe bibliografice culinare”.
                                                                               A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                                                                                 roman provincial

mai mult
CreștinătatePromovate

Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii – Pilda Samarineanului milostiv (Pr. Ilie Cleopa)

no thumb

Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii – Pilda Samarineanului milostiv (Pr. Ilie Cleopa)

Vă rog, frații mei, să fugiți ca de moarte de păcatul vicleniei și al fățărniciei și ce aveți în inimă aceea să aveți și pe buze. Să nu fim fățarnici în fapte și în cuvinte, ca să nu cădem în osânda lui Iuda vânzătorul. Să vă creșteți copiii în frica de Dumnezeu, învățându-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească Biserica, rugăciunea, milostenia și citirea cărților sfinte.

În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Iar Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. (Luca 10, 25-37)
Iubiți credincioși,

Dacă citim cu atenție Sfânta Evanghelie vedem că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 1-11), dar mai ales de multe ori a fost ispitit de slugile diavolului, care erau cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii și legiuitorii (Matei 22, 15-18).

Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleșug și cu fățărnicie. Așa vedem, de exemplu, că fariseii, au ținut sfat cu vicleșug ca să prindă în cuvânt pe Mântuitorul, și au trimis la El niște iscoade ca să-L întrebe dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mântuitorul, cunoscând viclenia lor, a zis către ei: „De ce Mă ispitiți, fățarnicilor?” (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii și fariseii s-au apropiat cu vicleșug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-a răspuns: „Când se face seară, ziceți: Mâine va fi timp frumos, pentru că este cerul roșu; iar dimineața ziceți: Astăzi va fi furtună, pentru că se roșește cerul posomorât. Apoi le-a zis: Fățarnicilor, fața cerului știți să o judecați, dar semnele vremilor nu puteți! Neam viclean și adulter cere semn și semn nu i se va da decât numai semnul lui Iona, și lăsându-i a plecat” (Matei 16, 1-4).

Vedeți, fraților, că în cuvintele de răspuns către saduchei și farisei, îi numește fățarnici și neam viclean. Și aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti și a-I cere semn din cer, erau plini de fățărnicie și viclenie. La fel vedem și pe legiuitorul din Sfânta Evanghelie de azi venind cu viclenie și fățărnicie către Domnul, ispitindu-L și zicând: „Învățătorule, ce voi face să moștenesc viața cea veșnică?” (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care „prinde pe cei înțelepți în vicleșugul lor” (I Corinteni 3, 19), văzând pe legiuitor că una vorbește cu gura și alta plănuiește în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o întrebare, zicând: „În Lege ce este scris, cum citești?” (Luca 10, 26), încercând din cuvintele lui să-l învețe cele ce nu știa. Mântuitorul, care întotdeauna vedea vicleșugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscând viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a întrebat: „Ce scrie în Legea lui Moise?” Iar el a zis: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, și pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mântuitorul i-a zis: „Drept ai răspuns, fă aceasta și vei fi viu”.

Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus i-a zis: „Fă aceasta și vei fi viu?” Dar poate oare cineva să se mântuiască fără credință în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: „Cela ce crede întru Mine, nu crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine”, și iarăși: „Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 12, 44-45), și iarăși: „Cela ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi” (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis Domnul legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învățătoare și „călăuză spre Hristos” (Galateni 3, 24), iar „sfârșitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede” (Romani 10, 4), și cela ce crede în învățătura lui Moise, acela crede și în Iisus Hristos. Cum zice și în alt loc: „De ați fi crezut în Moise, ați fi crezut și Mie” (Ioan 5, 46-47).

A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise, pentru că „tot cel ce iubește pe Cel ce a născut, iubește și pe cel născut din El” (I Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrând a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: „Cine este aproapele meu?” (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleșug lui Iisus. Oare legiuitorul nu știa cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor și învățător de Lege, știa cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această întrebare vicleană, vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sunt aproapele lor, iar nu oricare om.

Dar Preabunul nostru Mântuitor, vrând să-i arate cine este cu adevărat aproapele nostru, i-a răspuns cu pilda omului căzut între tâlhari, zicând: „Un om oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon și a căzut între tâlhari, care, dezbrăcându-l și rănindu-l, s-au dus lăsându-l abia viu” (Luca 10, 30). Vedeți, fraților că Mântuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru și de îl vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.

După ce Mântuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: „Care dintre aceștia trei ți se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tâlhari?” Iar el, silit fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dânsul. Atunci Mântuitorul a zis: „Mergi și fă și tu asemenea” (Luca 10, 37).

Vedeți înțelepciunea cea fără de margine a Mântuitorului nostru Iisus Hristos? Legiuitorul acela a venit cu viclenie și fățărnicie ca să ispitească pe Domnul, iar Mântuitorul, prin pilda cu omul cel căzut între tâlhari și cu Samariteanul cel milostiv, care a purtat grijă de cel rănit și căzut între tâlhari, i-a dat un minunat și dumnezeiesc răspuns. Mai întâi a învățat pe legiuitor că orice om din lume este aproapele nostru. După ce l-a făcut a înțelege acest lucru și a-l mărturisi, i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea. Adică să nu mai socotești de acum înainte că numai cei din neamul iudeilor sunt aproapele tău, ci oricare om din această lume să fie socotit aproapele nostru, și de este cineva în necaz sau primejdie, să-l ajutăm ca pe cel ce este de un neam cu noi.

 

Iubiți credincioși,

Dar să revenim cu cuvântul nostru la cele despre care am vorbit la început, adică despre ispitirea cea vicleană și despre fățărnicie. Să vorbim ceva despre aceste două patimi pentru care Mântuitorul nostru Iisus Hristos de atâta ori i-a mustrat și i-a amenințat cu vaiul pe cărturari, pe farisei, pe saduchei și pe legiuitorii Legii Vechi.

Mai întâi să arătăm ce este vicleșugul.

Trebuie să știm și să înțelegem că tatăl tuturor răutăților și izvor a tot vicleșugul este diavolul. Acesta cu viclenie a înșelat la început pe strămoșii noștri Adam și Eva și cu înșelăciunea cea vicleană i-a scos din rai (Facere 3, 1; II Corinteni 11, 3). Dumnezeu urăște pe omul viclean (Psalm 5, 6). Sfânta și dumnezeiasca Scriptură arată că „inima omului este mai vicleană decât orice și foarte stricată! Cine o va cunoaște?” (Ieremia 17, 9). Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că vicleșugul este un păcat care, împreună cu altele, își are izvorul și rădăcina în inima omului, zicând: „Căci dinlăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările, bețiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleșugurile, înșelăciunile, pizma, hula, trufia, ușurătatea” (Marcu 7, 21-22).

Marele Apostol Pavel mustră pe Elima vrăjitorul pentru viclenia lui, zicând: „O, tu cel plin de toată viclenia și de toată înșelăciunea, fiu al diavolului și vrăjmaș a toată dreptatea” (Fapte 13, 10). Același Apostol acuză pe cei care s-au împotrivit lui Dumnezeu, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie și de răutate (Romani 1, 28-29). Și învățând pe creștini, le spune: „Ne-am lepădat de cele ascunse ale rușinii, nemaiumblând cu vicleșuguri, nici stricând cuvântul lui Dumnezeu” (II Corinteni 4, 2). Iar Efesenilor le spune: „Să nu fim copii duși de valuri, purtați încoace și încolo de orice vânt al învățăturii prin înșelăciunea cea omenească, prin vicleșugul lor spre uneltirea răzvrătirii” (Efeseni 4, 14).

Frații mei, din mărturiile de mai sus dacă ați ascultat cu atenție, ați putut înțelege următoarele: întâi, că diavolul este începutul și rădăcina tuturor răutăților și al vicleșugului; al doilea, că vicleșugul izvorăște din inima omului și al treilea, că oamenii cei vicleni sunt fii ai diavolului și vrăjmași a toată dreptatea.

Să arătăm câte ceva și despre păcatul cel pestriț și felurit al fățărniciei, care este armură blestemată a vicleșugului diavolesc. Și iată ce am a zice în această privință. Să știți că fățărnicia are rădăcina pe vicleșug, iar roade, pe minciună, pe amăgire, pe măiestrie, pe agoniseala rea, pe necinste și pe vătămarea aproapelui.

Omul fățarnic este nesincer, prefăcut, fals și viclean, căci una gândește și alta vorbește. Cuvântul lui este da, iar lucrul său nu. Oamenii fățarnici cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele, după cum arată Sfânta Scriptură, zicând: „Poporul acesta se apropie de Mine, numai cu gura și cu buzele Mă cinstește, iar cu inima este departe de Mine” (Isaia 29, 13), și dumnezeiescul prooroc Ieremia, arătând același lucru, zice: „Aproape ești Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor” (Ieremia 12, 2). Oamenii fățarnici sunt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Mântuitorul nostru Iisus Hristos a asemănat cu aluatul păcatul fățărniciei, zicând către ucenicii Săi: „Păziți-vă de aluatul fariseilor, care este fățărnicia” (Luca 12, 1). Dar de ce Mântuitorul a asemănat cu aluatul pe fățarnici? Iată de ce!

După cum aluatul dospește toată frământura (Matei 13, 33), așa și fățărnicia unită cu vicleșugul, strică toată așezarea cea duhovnicească a omului. Inima, mintea, vederea, limba, buzele lui precum și toată purtarea lui cea din afară și cea dinlăuntrul lui sunt tulburate de aceasta.

Nu auzim în Sfânta Scriptură, zicând: Vai ție vameșule! Vai ție desfrânată! Vai ție tâlharule! Că pe toți aceștia i-a primit și i-a miluit Domnul. Iar pe fățarnici, de multe ori i-a mustrat și cu vaiul i-a amenințat, zicând: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici, că închideți Împărăția Cerurilor înaintea oamenilor, că nici voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați” (Matei 23, 13). „Vai vouă cărturarilor și fariseilor fățarnici, că mâncați casele văduvelor și cu fățărnicie vă rugați îndelung, pentru aceasta mai multă osândă veți avea” (Matei 23, 14).

Și iarăși: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici, că înconjurați marea și uscatul ca să faceți un ucenic, și dacă l-ați făcut, îl faceți fiu al gheenei mai îndoit decât voi” (Matei 23, 15). Acestea și încă multe vaiuri a spus Mântuitorul asupra cărturarilor și fariseilor, saducheilor și legiuitorilor. Nici unul din sfinți și din filosofii lumii acesteia nu a putut să arate păcatului fățărniciei și al vicleșugului mai luminat ca Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care fiind Dumnezeu adevărat, privea în inimile cărturarilor și ale fariseilor, și văzând aceste patimi grele le mustra și le amenința cu vaiul.

De aceea și Sfântul Apostol Petru îndeamnă pe toți creștinii să fugă de vicleșug și fățărnicie (I Petru 2, 1). Păcatul fățărniciei duce pe mulți la erezie, la rătăcire și este, nu numai un prilej de sminteală, ci și de pierzare pentru mulți. Marele Apostol Pavel a arătat că în vremile cele de apoi, mulți fățarnici și vicleni se vor arăta: „Duhul grăiește lămurit, zice el, că în vremile cele de apoi unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile diavolilor prin fățărnicia unor mincinoși, care sunt osândiți în cugetele lor” (I Timotei 4, 1-2).

În această categorie de fățarnici intră toți ereticii, toți sectanții, care prin fățărnicie și falsă smerenie și credință strâmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai vicleșugului și ai minciunii lor. De aceea este bine ca toți credincioșii și cei ce au dreaptă credință să fugă de acești șerpi veninoși, de acești fățarnici vicleni, care cu viclenie și fățărnicie se silesc a înșela pe cei nevinovați. Aceștia sunt lupi îmbrăcați în piei de oaie (Matei 7, 15-16), care cu viclenie și fățărnicie vor să înșele și să piardă oile cele cuvântătoare ale lui Hristos.

Oamenii care sunt cuprinși de păcatele fățărniciei și ale vicleșugului, îi puteți cunoaște din aceste semne: „Cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele” (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2); nu fac cele ce zic (Matei 23, 3-4); oamenii fățarnici sunt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5); se îngrijesc numai de evlavia cea din afară (Matei 23, 25).

Oamenii fățarnici sunt observatori numai la lucrurile cele mici și neînsemnate (Matei 23, 23); învață minciuna (Fapte 20, 30; I Timotei 4, 2); fac lucruri bune cu îngâmfare (Matei 6, 2); postesc și se roagă cu îngâmfare (Matei 6, 2-12). Oamenii fățarnici zic: „Doamne, Doamne”, dar nu fac voia lui Dumnezeu (Matei 7, 21); le plac scaunele cele dintâi la adunări (Matei 23, 6; Marcu 12, 38-39); „sunt orbi față de păcatele lor și aspri cu păcatele altora” (Luca 6, 41-42; Romani 2, 1-3); mănâncă casele văduvelor, cum a zis Domnul (Matei 23, 14); sunt lupi îmbrăcați în piei de oaie (Matei 7, 15); fățarnicii întrebuințează religia în scop de câștig (Luca 20, 47); sunt zeloși în a face prozeliți (Matei 23, 15); nu lasă pe alții să intre în cer (Luca 11, 52).

Dumnezeu pe oamenii fățarnici îi socotește urâciune (Isaia, 1, 11-14); oamenii fățarnici se cunosc după faptele lor (Matei 7, 15-20). Pedeapsa lui Dumnezeu ajunge pe cei fățarnici (Marcu 12, 40; Iov 15, 24). Fățarnicii mai ales în vremurile din urmă se vor arăta (I Timotei 4, 2; II Timotei 3, 5) De oamenii fățarnici trebuie a fugi și a ne îndepărta (II Timotei 3, 5-6).

 

Iubiți credincioși,

În încheiere voi vorbi despre cel mai viclean și mai fățarnic om din lume, care a întrecut cu răutatea vicleniei și a fățărniciei pe toți cei mai înainte de el. Acesta a fost Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece Apostoli, care s-a făcut vânzător al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest om viclean și fățarnic intrând satana (Luca 22, 3), a lucrat prin el la vânzarea și pierderea Domnului nostru Iisus Hristos. Prin acest viclean și fățarnic ucenic, Mântuitorul a fost dat la chinuri, la răstignire și la moarte pe cruce (Matei 27, 33-37). În acest Iuda, „fiul pierzării”, (Ioan 17, 12), care mai bine nu s-ar fi născut (Matei 26, 24), s-au unit aceste preagrozave fapte ale vicleșugului și ale fățărniciei. Acest preaviclean și fățarnic ucenic, pe lângă răutățile mai sus arătate, era și foarte bolnav de iubirea de arginți. Și când Maria, sora lui Lazăr în Betania a spălat cu mir de nard curat, de mare preț picioarele Mântuitorului și le-a șters cu părul capului ei (Ioan 12, 3), Iuda i-a făcut supărare Mariei, zicând că ar fi trebuit să vândă mirul și prețul să-l fi dat la săraci.

Iuda cel viclean și fățarnic, arătându-se că îi este milă de săraci, înșela pe cei de față pentru că lui nu-i era milă de săraci, ci „pentru că era fur și având punga, lua din ce se punea în ea” (Ioan 12, 5-6). O, viclenie și fățărnicie; cu chipul se arăta milostiv, iar în inimă avea nesațul iubirii de argint. Tot așa și la vinderea Mântuitorului în grădina Ghetsimani a dat semn la cei ce voiau să prindă pe Domnul, zicând: „Pe care voi săruta, Acela este; puneți mâna pe El” (Matei 26, 48). Și îndată venind la Iisus, a zis: „Bucură-Te, Învățătorule! Și L-a sărutat” (Matei 26, 49). Iar Mântuitorul i-a zis: „Prietene, pentru ce ai venit?” (Matei 26, 50). O, viclenie și fățărnicie nemaiauzită a vânzătorului și o, bunătate negrăită a Mântuitorului! Știe toate cele din inima lui Iuda, cunoaște toată viclenia și fățărnicia lui, dar nu-l mustră și nici nu-l pierde, ci cu cuvânt plin de blândețe îl întreabă, zicând: „Prietene, pentru ce ai venit?” (Matei 26, 50).

Vedeți, frații mei, faptele vicleșugului și ale fățărniciei lui Iuda? În inimă are vânzarea și prinderea Mântuitorului, iar pe buze, „Bucură-te, Învățătorule!” și sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L prindă pe Domnul. Iar Preabunul nostru Mântuitor îi zice: Prietene și ucenicul Meu, cu ce ți-am greșit, de ce mă vinzi la cei fără de lege? Eu te-am făcut apostol. Eu te-am făcut părtaș Trupului și Sângelui Meu (Marcu 14, 22-25). Eu ți-am dat harul și puterea de a face minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a tămădui tot felul de boli și de a învia morții (Matei 10, 1-8). Eu ți-am încredințat și punga cea de obște spre a mângâia într-un fel inima ta cea iubitoare de arginți și neputința ta (Luca 22, 36), iar tu acum, ucenicul Meu și prietenul Meu, care de atâtea daruri și cinste te-ai îmbogățit de la Mine, fără de nici o recunoștință și fără de nici o milă, mă dai spre moarte? Oare îți dai seama câtă întunecare, câtă orbire spirituală și câtă nerecunoștință este acum în inima ta? Pentru ce te faci de bună voie fiu al pierzării? (Ioan 17, 22), că „Eu nu voiesc moartea păcătosului” (Iezechiel 18, 23; II Petru 3, 9).

Iată până la câtă întunecare și înșelare spirituală ajunge omul cel viclean, fățarnic și iubitor de argint.

Vă rog, frații mei, să fugiți ca de moarte de păcatul vicleniei și al fățărniciei și ce aveți în inimă aceea să aveți și pe buze. Să nu fim fățarnici în fapte și în cuvinte, ca să nu cădem în osânda lui Iuda vânzătorul. Să vă creșteți copiii în frica de Dumnezeu, învățându-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească Biserica, rugăciunea, milostenia și citirea cărților sfinte.

Așa de vom face, vom fi în pace și cu Dumnezeu și cu aproapele nostru și vom avea pacea și bucuria Duhului Sfânt în inima și conștiința noastră. Amin.

mai mult
CreștinătatePromovateSfinții zilei

Sfântul Mare Mucenic Mina – 11 noiembrie

Imagine WhatsApp 2023-11-11 la 15.58.14_e4d08bed

Sfântul Mare Mucenic Mina – 11 noiembrie

De origine egipteană, Sfântul Mina s-a născut aproape de Memphis, pe timpul împărăției lui Dioclețian și Maximian. Rămas orfan de copil, a ajuns în armata romană, dar s-a retras în deșert, pentru a se nevoi, după ce a fost dat primul ordin de persecuție a creștinilor.
Binecuvântat cu puterea de a face minuni, l-a întâlnit pe Sfântul Macarie Egipteanul care i-a spus să se întoarcă printre oameni, ca să sfârșescă pe câmpul de luptă, precum un ostaș. Întors acasă și mărturisind, fără ezitare, credința lui în Dumnezeu, Sfântul Mina a fost ucis, fiindu-i tăiate mâinile, picioarele și apoi capul.

 

mai mult
PromovateTradiții

Rețeta de joi: Micul dejun ideal al profesorului de șah

VASII RETETA FOTO

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Cum să-ți asiguri o sănătate lungă și frumoasă

Prof. Gheorghe Văsii, antrenor zeci de ani la cluburi sportive din Prahova, antrenor emerit, urmează o dietă destul de severă. În conduita sa culinară, el are în vedere perceptele unui proverb chinezesc: ”Dimineața să mănânci singur, la prânz cu un prieten și seara să dai mâncarea dușmanilor”. Profesorul ni-l ”descâlcește”: ”Dimineața, omul pleacă la serviciu, unde trebuie să… muncească. Prin urmare, acest moment trebuie bine pregătit. După prânz, să te scoli în fiecare zi de la masă cu senzația că nu ești încă sătul. Seara, dacă stomacul este foarte încărcat, nu mai poți dormi. Dacă – totuși – mănânci, să mănânci cu două ore înainte de a adormi, pentru că sistemul nervos este ocupat cu mâncarea din stomac, iar digestia se realizează mai greu in timpul somnului”.

Cele trei reguli de aur

Profesorul ne-a enunțat cele două reguli de aur ale unei ”diete sănătoase”.

Prima regulă: să nu mănânci grăbit și să nu te uiți la televizor sau să citești presa în vreme ce mănânci.
Mâncarea trebuie să fie mestecată foarte bine. ”Mulți comit următoarea greșeală: dimineața mănâncă în mare grabă. Greșit! Eu petrec cel puțin o oră și jumătate la micul dejun. Dar pentru asta trebuie să mă trezesc dimineața devreme, cam pe la 5 și un sfert”.

A doua regulă: nu bea cafea pe stomacul gol și nu fuma, măcar dimineața.
Gheorghe Văsii ne-a prezentat apoi ”compoziția” micului său dejun ideal. ”Se ia un pahar cu apă ușor încălzită lângă flacăra aragazului, trei căței de usturoi tocați cu cuțitul, cât să-i înghiți ca pe pastile. Usturoiul m-a ferit întotdeauna de gripă, răceală și orice alte boli. Nu mai am stare gripală de 50 de ani și n-am avut niciodată concediu medical. După aceea, un morcov ras, care se consumă cu mare plăcere. Acesta este foarte bun și pentru vedere. Trebuie să ne asigurăm complexul de vitamine B6, care există în legume și granule de grâu. Grâul îl consum sub formă de tărâțe, pregătite special de cu seară. Punem tărâțele într-o cană și turnăm apă fierbinte peste ele, după care vor fi lăsate la temperatura camerei. Până dimineața, tărâțele se decantează. Consum apa din cană, care în acest timp s-a îmbibat cu vitamine, apoi amestec tărâțele cu lapte bătut. Beau de sting. Numai oamenii cu voință de fier pot urma această dietă”.

Apoi, urmează o cană de ceai neîndulcit, din plante medicinale. ”Toate plantele medicinale le culeg primăvara, vara și toamna de pe terenul pe care-l  am la țară, la Drajna de Sus. Ca plante, sunt recomandabile câteva floricele de coada șoricelului, sunătoare, coada calului, cimbrișor, gălbenele, cozi de cireș sau de vișin, tei. Ceaiul va fi pregătit ca infuzie. Beau ceai și în timpul zilei. Aș mai recomanda pentru micul dejun un ou la două–trei zile, o felie de caș, o bucățică mică de salam mai slab. Exclus băuturile alcoolice, cafeaua și țigările, măcar dimineața”.

A treia regulă: orele de masă trebuie respectate.
”Să nu mănânci grăsimi, să te ferești de sare. Un medic al antichității spunea: <<Ca să avem o sănătate lungă și frumoasă, trebuie să fii cumpătat – adică echilibrat – în orice>>”.

                                                                          A consemnat Leonida Corneliu CHIFU, tot mai suplu

mai mult
CronicăPersonalitățiPromovate

2 noiembrie 1784: a izbucnit răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan.

Imagine WhatsApp 2023-11-03 la 11.05.59_c6cf1a58

După înfrângerea curuţilor (partida maghiară anti-habsburgică) la începutul secolului al XVIII-lea, se instalează şi în partea centrală a Transilvaniei administraţia austriacă. Stăpâni ai pământului din zonă rămân în continuare nobilii maghiari, dar peste autoritatea acestora se suprapune cea a statului austriac. Iobagii români ajung de multe ori să fie impozitaţi de două ori, prima dată de nobilul care îi era stăpân, a doua oară de statul austriac. În scurt timp, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul acestuia, deci într-o perioadă de numai 60 ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut de câteva ori, ajungând la sume importante, foarte greu de suportat de către aceştia. În mod particular, în centrul Munţilor Apuseni, unde iobagii români erau supuşi ai fiscului austriac, iniţial impozitele erau mici, mai ales din cauza inaccesibilităţii zonei. Impozitele au crescut însă masiv după ce un dezertor de origine română din armata austriacă, Macavei Bota, după ce s-a adăpostit la românii din Munţii Apuseni mai mulţi ani şi a cunoscut zona în detaliu, fiind prins de autorităţi şi condamnat la moarte pentru dezertare, pentru a-şi salva viaţa, a denunţat faptul că românii din munţi sunt impozitaţi mult sub posibilităţi şi că de la ei s-ar putea stoarce sume de bani mult mai mari. Acest fapt a concentrat atenţia autorităţilor fiscale asupra munţilor, împovărând extraordinar de mult populaţia, care şi aşa trăia greu în condiţiile climatului aspru din Munţii Apuseni, contribuind în timp la adunarea nemulţumirilor şi a creat condiţii favorabile pentru răscoală.

La impozitele foarte mari s-a adăugat creşterea numărului de zile de lucru datorate nobililor sau statului de către iobagi. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din strămoşi, cum ar fi dreptul asupra pădurilor, care iniţial au fost ale lor, fiind luate de la ei prin înşelăciune de către nobili sau administraţia austriacă.

Pentru a-şi recâştiga drepturile pierdute şi pentru a cere uşurarea impozitelor, iobagii români din Munţii Apuseni au trimis în anii dinaintea răscoalei o serie de delegaţii către guvernul Transilvaniei de la Sibiu şi către Curtea imperială de la Viena cu petiţii prin care îşi arătau plângerile. Petiţiile au rămas fără răspuns în cele mai multe cazuri, iar delegaţii au fost arestaţi, bătuţi, amendaţi sau aruncaţi în închisoare, pentru că legile timpului interziceau iobagilor să se plângă. Horea însuşi a fost de patru ori la Viena cu petiţiile iobagilor, dar uşurările promise în urma depunerii acestor petiţii nu au fost semnificative în îmbunătăţirea situaţiei iobagilor români din Ardeal.

În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva turcilor şi francezilor, împăratul austriac Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau deja în luptă începând din anul 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare. Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala iobagilor din anul 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Iată cum descrie ziarul londonez „The Times”, la 31 ianuarie 1785, răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan:

„Aceşti oameni sunt valahi (Wallachians), coborâtori la origine din coloniştii romani care au fost aşezaţi în Dacia. Cei mai mulţi ţin de Biserica Grecească, iar populaţia ţării pe care o locuiesc este crezută să fie de 670.000 de suflete. Sunt de constituţie puternică, înalţi şi bine făcuţi; deşi sunt supuşi celui mai împovărător jug al guvernării feudale, ei nu îşi dezmint originea romană. Reduşi la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngăduia să se bucure de niciuni fel de drept de proprietate, fiind la mila stăpânilor lor, care nu puteau accepta că aceşti chinuiţi vasali ai lor ar putea gândi că ar avea nişte drepturi de revendicat.”

({{{2}}})
„Deposedaţi şi oprimaţi de sălbaticii lor stăpâni, ei erau obligaţi să îşi pună până şi soţiile la muncă în câmp, să cultive pământul, ca să poată fi capabili să satisfacă birurile absurde puse de stăpânii lor. Această stare de servitute nu mai putea fi tolerată, iar ei urmăreau cu consecvenţă un moment favorabil să se elibereze de ea. De ceva timp era uşor de observat că inimile clocotesc în piepturile acestor oameni; după ceva vreme au izbucnit şi au refuzat să îndeplinească îndatoririle feudale care le erau cerute; au transmis o listă cu plângerile lor Împăratului; dar deşi doleanţele erau îndreptăţite, şi susţinute de cele mai clare principii ale dreptului natural, acestea au fost nesocotite: nu era în interesul unor persoane puternice ca Împăratul să vadă aceste plângeri în adevărata lor lumină; ei au reuşit să se impună în faţa domnului lor şi nicio reparaţie nu a fost acordată acestei naţiuni oprimate. ”
„Au vazut că nu au nimic la ce să se aştepte de la conducătorii lor; au simţit că trebuie să îşi ia soarta mâini; au aşteptat aşadar doar un moment propice pentru a scutura jugul împovărător al sclaviei. Această oportunitate le-a fost oferită în scurt timp. Perspectivele unui război cu Olanda a făcut necesară recrutarea de armate imperiale; ofiţeri cu ordine de recrutare au fost trimişi în Transilvania ca şi în alte provincii. Valahii s-au mobilizat în număr mare şi s-au înrolat: le-au fost puse bineînţeles la dispoziţie arme şi echipament militar din arsenalele imperiale. Procurându-şi astfel armele prin propria lor isteţime, au intrat imediat în război cu opresorii lor. Au ales un desperado îndrăzneţ să le fie căpetenie; se numeşte Hora sau Horiah, care a fost de mai multe ori condamnat la moarte pentru crime cumplite. Acestea sunt cauzele adevărate ale insurecţiei, care va fi de aceea mai greu de stins în timp scurt, deoarece insurgenţii se tem să se încreadă în promisiunile care li se fac, cu condiţia de a preda armele şi a se întoare la îndatoririle lor”. ”

Izbucnirea răscoalei

Pe data de 28 octombrie 1784, fiind zi de târg la Brad, judeţul Hunedoara, un număr semnificativ de iobagi se aflau în această localitate. Crişan s-a dus la acest târg şi s-a întâlnit pe ascuns, sub podul de peste Criş, cu ţărani din mai multe sate din Zărand, pe care i-a convocat la o întâlnire la biserica din satul Mesteacăn, în ziua de 31 octombrie, duminică.

În ziua de 31 octombrie 1784 se adunaseră la biserica din Mesteacăn 600 ţărani iobagi din Zărand şi din Munţii Apuseni. La întâlnire au venit Crişan şi Cloşca, Horea fiind bolnav nu a putut participa. Crişan le-a arătat ţăranilor o cruce de aur primită de la Horea, care i-ar fi fost dăruită acestuia din urmă de însuşi împăratul Iosif al II-lea odată cu o scrisoare prin care împăratul îi îndemna pe români să meargă să se înroleze în regimentele de grăniceri. Preotul din Mesteacăn a întărit cele spuse de Crişan, astfel că iobagii au pornit imediat spre Alba Iulia spre a se înrola în armată, pentru a scăpa de iobăgie.

Pentru a citi articolul complet vezi sursa: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Răscoala_lui_Horea,_Cloşca_şi_Crişan

mai mult
1 2 3 222
Page 1 of 222