close

Promovate

EditorialPromovate

Mici reparații convenționale

inima

 

Plin Facebook-ul cu problemele cuplului multimilionar, Prodan-Reghecampf, și toate postările marilor televiziuni și pagini care se ocupă cu menținerea la curent a acestui mediatizat scandal amoros… aleg exprimări absolut ridicole și de multe ori incorecte.

Dorința mea de a deveni un jurnalist de top, se combină cu dorința de a evolua, de a mă perfecționa.
Consider că este o mare responsabilitate, să ai acces la informații, pe care trebuie să le prelucrezi și să le transmiți în spațiul public.

Totul trebuie să fie impecabil, tot ce ajunge la oameni, și vine din partea ta, trebuie să fie perfect. Exact așa, să faci totul cu simț de răspundere, și să devi un model pentru societate. Oamenii ne citesc, atenție! Ce lucru mare, să fii citit de oameni! Cum altfel poți să te prezinți cu opera ta, și să nu fi profesionist?

Folosesc rețelele de socializare pentru mici satisfacții personale și comunicarea cu neamul nemărginit. Nu sunt adepta presei de consum, plină de situații total neinteresante ale unor persoane care nu prezintă niciun fel de interes, cu atât mai puțin unul social, dar mă lovesc de titluri de-a dreptul șocante, inimaginabile și care doresc să te străpungă cu tot dinadinsul… Numai că, atunci când vezi, o dată, de două ori, de trei ori, aceeași greșeală generalizată, îți mai vine câte o stare d’asta haotica, care te împinge să scrii și să te descarci. Cum se poate să lucrezi în presă sau pentru o televiziune renumită, și să-ți umpli articolele cu apelativul “Anamariei”?Cum este posibil, să nu știi la acest nivel de jurnalism, la care de bine, de rău se întâmplă, să fii, că acest apelativ este incorect? (A se folosi Anei Maria)…

Eu nu fac acest articol cu gândul că sunt superioară, știu că nu este așa. Sunt la început, studiez, și am fost luată sub aripa acestui minunat ziar online care mă susține. Dar mă întreb, oare acei jurnalișți nu se documentează? Nu citesc? Acele articole nu trec printr o corectură amănunțită? Nu vreau să cred că în spatele acestor televiziuni și ziare, care postează pe saituri de socializare media, stau pur și simplu niște oameni care au acces la conturi, și mai scriu doua vorbe la nimereală. Vreau jurnalișți asumați! Care se depășesc pe zi ce trece, și care transmit siguranță tuturor cititorilor plini de pretenții, pe bună dreptate.

Haideți să luptăm, să ne depășim condiția de pur și simplu “creator” de conținut (ce nume pompos pentru un scârța-scârța pe hârtie) și să fim adevărați jurnalișți!

(Ioanina Eliza Manole)

mai mult
CronicăPromovate

Cum trebuie percepută arta contemporană și care sunt caracteristicile acesteia

arta

 

Asa cum spunea Hannes Stein, arta contemporana este, in general, ca sushi. Orice om civilizat afirma ca-i place, dar, in realitate, nu este decat peste crud cu orez rece. Altfel spus, majoritatea consumatorilor de arta contemporana se arata impresionati de unicitatea si frumusetea artei contemporane, nu neaparat pentru ca i-ar placea sau ar si intelege-o, ci doar pentru a fi in randul civilizatiei. Aceasta este o teorie, desigur, care, din nefericire pentru conceptul de arta, generalizeaza si suprapune toate formele de manifestare a artei.

De pilda, receptarea literaturii este subiectiva, insa nu acelasi lucru se intampla si cu receptarea muzicii, standardele calitative fiindu-ne destul de clare. In ceea ce priveste pictura contemporana, iarasi interpretarea este subiectiva, in masura in care talentul autorului este evident si nu are nevoie de sustinere. Chiar si cu talent, problema apare la interpretare si, implicit, la ceea ce este de fapt acea forma a artei. Dincolo de ceea ce semnifica, ramane si prin ce anume sugereaza.

Un exemplu in acest sens ar fi artistul suprarealist Marcel Duchamp, considerat astazi unul dintre cei mai importanti artisti ai secolului XX, care a trecut prin aceleasi ipostaze ca si ceilalti artisti contemporani. Insa contemporaneitatea, de cele mai multe, nu inseamna si calitate, ba dimpotriva – exista destule preconceptii cum ca tot ceea ce se produce in materie de arta in zilele noastre nu este decat o manifestare confuza, prin urmare, de neinteles si de o calitate indoielnica. Putem apela si la ideea conform careia arta contemporana este rezultatul aceleiasi societati care o produce si din care tasneste. Dar nu trebuie sa polemizam in privinta acestor aspecte, intrucat timpul va valida sau nu arta contemporana si, abia atunci, vom putea spune daca ceea ce s-a pretins a fi arta a si fost.

Nu putem sa nu luam in calcul, spre exemplu, cum se intepreteaza astazi toate productiile contemporane de teatru. Majoritatea celor care mai frecventau salile de teatru o faceau pentru piesele clasice. Astazi, majoritatea pieselor sunt puse in scena cu nonconformism si, cu acelasi nonconformism, personajele se manifesta si iau viata. Conceptul de teatru s-a schimbat, e drept, dar mentalitatea si modul de a privi aceasta forma de arta contemporana, nu. De fapt, exista persoane care apreciaza si gusta noul teatru, in masura in care se comporta la fel si vizavi de piesele clasice. E adevarat, unele piese de teatru au o calitate indoielnica, sunt superficiale si de neinteles.

Desigur, putem spune ca este la aprecierea fiecaruia, insa ambiguitatea in teatru isi are propriile limite. Apoi, nu e nimic de blamat in faptul ca unele productii contemporane de teatru sunt superficiale, caci schimbarile sunt conforme cu realitatea, respectiv cu societatea. Intr-adevar, acestea sunt clisee, poate la fel de mult ca si o buna parte din ceea ce astazi reprezinta arta contemporana. Pe de alta parte, nici productiile cinematografice nu sunt mult prea diferite de cele de teatru. In schimb, oamenii pot diferentia cu usurinta o pelicula buna de una comerciala si asa mai departe, spre deosebire de ceea ce se intampla in teatru. O problema este si tendinta ultimilor ani in ceea ce priveste filmul romanesc. Nu putem decat sa ne asteptam la alte productii minimaliste, cum este Marti, dupa Craciun, si sa confirmam, nu prin statistici, ci prin rezultate, aceasta tendinta. E drept ca au existat si productii foarte bune, cum ar fi Politist, Adjectiv.

In ceea ce priveste literatura, iarasi exista diferente mari in interpretare, din nefericire, nu putem sa facem referire la diferente intre mase de oameni, intrucat putini mai sunt consumatori de literatura. In schimb, daca ne referim la literatura de nisa, nu trebuie sa omitem ca aceasta are destul de multi cititori. Atat timp cat Paulo Coelho va vinde bine, literatura de nisa va exista. Speram insa ca nu va rezista timpului si se va pierde odata cu disparitia acestor cititori. Desigur, este dreptul fiecaruia sa aleaga exact ceea ce le face placere sa citeasca.

In fond, arta contemporana inseamna subiectivism asa cum, si subiectivismul, la randul lui, genereaza arta. Totodata, muzica se incadreaza cam in acelasi domeniul al intepretarii. Ca si in cazul productiilor cinematografice, aici putem delimita foarte clar ce anume reprezinta arta si ce nu. Din pacate, cam 90 % din productiile muzicale, cel putin din Romania, nu sunt decat sunete amalgamate pe versuri naive, sa nu spunem penibile sau imbecile.

Pe de alta parte, pictura contemporana, ca si arhitectura moderna, este mult mai apreciata, de vreme ce exista numerosi consumatori. Este interesant de urmarit evolutia acestei forme de arta, cu atat mai mult cu cat este din ce in ce mai apreciata. Si pe buna dreptate. Aici as aminti tot ca facand parte din arta contemporana, insa fiind mult mai reprezentativ pentru evolutia ultimilor decenii, graffiti-ul. Britanicul Banksy este exact exemplul care a spus tot in acest domeniu, cu talent si sarcasm. Tot aici, trebuie sa il amintim si pe Dan Perjovschi, desenator si ilustrator roman, ba chiar, unul dintre cei mai apreciati din tara noastra. De fapt, as spune, cel mai apreciat in prezent, insa lasam timpul sa arunce zarurile peste creatiile sale.

In sfarsit, in interpretarea oricarei forme de arta contemporana, exista doza de subiectivism. Atat timp cat fiecare consumator gaseste ceea ce cauta in acea forma de arta, fie ca ne referim la pictura, literatura, teatru sau muzica, ori la alte forme de manifestare artistica, inseamna ca, pentru el, este arta. In definitiv, arta trebuie sa ne raspunda, si nimeni altcineva.

(destepti.ro)

mai mult
CreștinătateMagna EuropaPromovate

Patriarhul: Întreaga asistenţă socio-medicală are origine creştină / Biserica uneşte rugăciunea cu ştiinţa medicală

Patriarh

Patriarhul Daniel a reamintit în predica din Duminica vindecării slăbănogului din Capernaum faptul că primele instituţii medicale, atât la nivel naţional, cât şi la nivel european, au fost înfiinţate de Biserică. Preafericirea Sa a evidenţiat că îngrijirile paliative specifice Bisericii implică şi rugăciune pe lângă actul medical.

„Primele bolniţe din mănăstiri, primele spitale, farmacii la noi la români şi, în general, în ţările ortodoxe au fost înfiinţate de Biserică. În fiecare din aceste aşezăminte s-a unit rugăciunea cu ştiinţa medicală; rugăciunea, ca ajutor primit de la Dumnezeu, cu înţelepciunea celor care au fost chemaţi să săvârşească această slujire de medic”, a spus Preafericrea Sa în predica de la Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reşedinţa Patriarhală.

„Întreaga asistenţă socio-medicală este de origine creştină, chiar şi în statele europene, occidentale, secularizate, primele instituţii medicale au fost înfiinţate de Biserică”.

Când devenim mâinile iubirii lui Hristos?

Patriarhul României a spus că „Biserica a învăţat preocuparea pentru cei bolnavi din însăşi viaţa şi lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos, care este doctorul trupurilor şi al sufletelor”.

„Domnul Iisus Hristos este numit Mântuitor în înţelesul de vindecător. El este Salvator, cel care eliberează pe om dintr-o situaţie grea, cel care-l vindecă de-o neputinţă şi redă omului bolnav sănătatea şi mobilitatea. Deci, Hristos Domnul, în numele său de Mântuitor, conţine ideea de medic, vindecător, eliberator de situaţii grele, de neputinţă, de suferinţă”.

Astfel, a spus Preafericirea Sa, „Biserica are o deosebită preocupare să unească întotdeauna rugăciunea cu ştiinţa medicală şi să sprijine pe cei bolnavi din comunitate”.

„Prin aceasta noi creştinii, când avem în suflete iubirea milostivă a lui Hristos cel vindecător, cel iertător, atunci devenim mâinile iubirii Lui. De aceea, evanghelia de astăzi îndeamnă pe fiecare creştin să poarte în suflet iubirea milostivă a lui  Hristos care se dobândeşte prin rugăciune. Când ne rugăm pentru sănătatea altora, când ajutăm pe cei care au nevoie de ajutor, atunci putem spune că sufletul nostru are o cultură cu adevărat creştină”.

Sfânta Cruce este izvor de iubire milostivă

Patriarhul României a explicat şi de ce se scoate la 1 august Sfânta Cruce spre închinare.

„Pentru ca să ne arate că iubirea milostivă a lui Hristos este o iubire smerită. El a arătat ascultare smerită până la moarte, acceptând moartea pe cruce şi de aceea Dumnezeu L-a ridicat din moarte şi L-a înviat din morţi. Deci, cinstita şi Sfânta Cruce este izvor de iubire milostivă, izvor de speranţă, izvor de vindecare şi este izvor de întărire în comuniune”.

Boala trupului cheamă pe om să caute sănătatea sufletului

Credinţa celor milostivi ajută pe cei bolnavi, a spus Patriarhul evidenţiind trei învăţături principale desprinse din textul evangheliei:

„Boala trupului cheamă pe om să caute sănătatea sufletului şi, împreună cu aceasta, vindecarea trupului. În al doilea rând vedem că Mântuitorul Iisus Hristos iartă mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi vindecă trupul lui de paralizie. În al treilea rând evanghelia ne arată că cei care l-au adus pe slăbănog la Iisus să-l vindece reprezintă astăzi pe toţi slujitorii Bisericii, pe toţi preoţii şi credincioşii care se roagă şi ajută pe cei bolnavi şi, în mod special, pe toţi medicii şi personalul medical care ajută pe cei bolnavi să se vindece”.

Foto: Patriarhul Daniel discută cu un vârstnic la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” din Bucureşti. © Arhivă Basilica.ro

(Basilica.ro)

mai mult
ActualitatePromovate

Nu vreau să mai am de-a face cu HORECA

terasa

 

Am spus că nu vreau sa mai am de a face cu HORECA, pentru că domeniul s-a deprofesionalizat total. Pentru că nu mai exista personal calificat. Nu mai exista nici macar bun simț. Doar niște copii sau golani, angajați ca ospătari, barmani sau bucătari care vor să ardă clienții! Patroni jepcari, care nu au nicio treabă cu meseria de, generic spus, “cârciumar”!
Am zis, dar aseară am lăsat garda jos. M-am dus cu familia la “Jessie”, la Favorit, în spate, Dr. Taberei. Un loc în care mergeam uneori.


Ne așezăm la o masă mai lungă, joasă. Scaune comode, canapea. Vine o puștoiacă cu meniurile. După 2 minute revine și ne spune că masa e rezervată Pe masă nu fusese pus niciun carton cu “rezervat”. Mă ridic și vreau să plec. Ai mei insistă să rămânem, că e pizza bună, ca au cocktails mișto.. ne așezăm la o masă normală de 4, lângă intrarea dinspre terasă în bar. Strâng din dinți. Dau comanda. Pizza( atenție, nu există plural pentru “pizza!; nu folosiți!), bere, cocktails. Urmează seria de cereri suplimentare, căci fetele erau cu mintea la sex, probabil. Tacâmuri, șervețele, piper, sosuri, scrumiere… Că din prima nu le iese niciodată. Pentru că, așa cum spuneam, în HORECA nu mai există personal calificat!
Dar NENOROCIREA avea să fie ALTA! De sub podeaua de lemn a terasei răzbătea o puternică și grețoasă duhoare de hoit! De putrefacție! Eu rezist doar pentru că puștiul, încântat de atmosfera și pentru ca se jucase cu altă ocazie cu niște pisoi de pe acolo, nu a bagat în seamă miasma impuțită.
Între timp, la masa de la care fusesem ridicați cu nesimțire, s-au așezat patru tineri care au stat toată seara cu 4 limonade.


După vreo oră, cu pizza hăcuite prin farfurii, nu mai suportăm. Copilului i se face rău.
Mă ridic să plecăm. Mă duc la bar si cer să vorbesc cu patronul. “Patronul nu e aici”, rostogolește printre pahare o blondă. ” Dă-i telefon și spune-i să vină repede, ca dacă NU, plec fără să plătesc.
După două minute vine un gagiu neras, histrut, în pantaloni scurți, cu alura unui tip care tocmai rearanjase instalațiile dintr-o sală de forță.
“Salut. Tu ești patronul?”, “Da.”. Minte. Nu e el. Îl cunosc pe patron. Din vedere. Ii zic deranjul. Rânjește ca mânzul la țâța iepei și îmi zice două chestii mizerabile legate de duhoarea de mortăciune. “Credeam că se simte doar în interior”(!!!) și “Ce voiați? Să închid terasa?”
Am plătit doar băuturile și am plecat. Scârbit!
Hai sictir Terasa JESSIE!
Hai sictir HORECA!

(Text/Foto Cristian Botez)

mai mult
MonarhiePromovate

Regina Ana- cel mai bun exemplu de iubire, credință și tenacitate

Regina

 

Astăzi se împlinesc 5 ani de când bunica mea, Regina Ana, a plecat dintre noi.

Momentele fericite trăite împreună îmi vor rămâne vii în minte, la fel ca dorul pe care i-l port în suflet.

Pentru mine, Regina Ana este cel mai bun exemplu de iubire, credință și tenacitate, virtuți de care a dat dovadă pe tot parcursul vieții, mai ales în timpul exilului îndelungat alături de bunicul meu, Regele Mihai I. Greutățile pe care le-au înfruntat i-au unit și mai tare, devenind astfel cel mai longeviv cuplu regal din istoria României.

Voi prețui mereu toate clipele petrecute alături de bunica mea, precum și numeroasele valori pe care mi le-a insuflat. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

(ASR Principele Nicolae al României)

mai mult
PoeziePromovate

Zi de vară de Cristian Botez

vara

Zi de vară
de Cristian Botez

 

Aş fi o zi de vară,
Intr-o zi,
Cu aromă de tutun fin
Şi m-aş fuma încet,
Cu voluptate şi sictir,
Până la capătul unui drum
Fără filtru,
Ce trece,
La mişto,
Pe lângă un câmp de rapiță
Și de maci corciţi
Cu cânepă indiană.

 

(Cristian Botez)

mai mult
ActualitatePromovate

Serbarea de la Putna 150

Putna

Încurajarea natalității și a excelenței – un ideal național realist

În contextul împlinirii a 150 de ani de la Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni și de la Primul Congres al Studenților Români de Pretutindeni, evenimente ce au avut loc la Mănăstirea Putna în anul 1871, Cristiana Chircu s-a alăturat dezbaterii lansate de Comitetul de inițiativă al Serbării de la Putna 150, răspunzând la următoarele întrebări:
Care sunt idealurile care ar putea duce la armonizarea societății românești de astăzi?
Cum ar trebui să arate și să se exprime astăzi un ideal național realist și un proiect de țară fezabil?
Cristiana Chircu este studentă la Facultatea de Istorie din Iași și face parte din ASCOR Iași.
https://www.facebook.com/chircucristiananastasia

(Serbarea de la Putna 150 – pagina Facebook)

mai mult
PersonalitățiPoeziePromovate

„Cântat-am vinul” – Păstorel Teodoreanu

Teodoreanu

 

Cântat-am vinul,
de Păstorel Teodoreanu

Cântat-am vinul şi-l băui pre el.
Şi-aşa precum din flori slăvitul Soare
Cules-am toată roua din pahare
Voios ca cel din urmă menestrel
Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel).
Şi de la Grasă pân’la Ottonel
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.

Pe 30 iulie 1894, s-a născut la Dorohoi Păstorel Teodoreanu, pe numele său real Alexandru Osvald Teodoreanu. Epigramele sale și stilul său nonconformist i-au adus faimă în toate domeniile în care a activat, căci, după cum bine se știe, Păstorel Teodoreanu a fost avocat, scriitor, gastronom, oenolog. (Foto: Wikipedia)

Via Semne Alese

mai mult
ActualitatePromovate

ARTA CONTEMPORANĂ CA FORMĂ A CUNOAȘTERII PRIN SINE

arta1

 

Evoluția artei după eliberarea sa de sub protectoratul mecenatului a constituit și încă mai constituie subiect de discuție pentru criticii de artă, dar și pentru publicul amator. Doctrina „artei pentru artă”, pentru care s-a luptat, și-a consumat puterea creatoare în scurt timp, lăsând artiștii și arta fără scop și fără comanditar. Prinși în haosul lumii noi ce se forma în secolul XX, odată cu instituirea statelor, șocul războaielor, formarea noilor ierarhii sociale și internaționale, dar mai ales prinși în căutarea unui scop pentru o artă necerută de nimeni, artiștii au ajuns să experimenteze și să se joace mai mult decât și-ar fi imaginat vreun strămoș din tagma lor.

Sunt necesare trei etape pentru înțelegerea situației artei contemporane: contextul în care artistul vizual își desfășoară activitatea; experimentul și joaca drept forme de cunoaștere; noile concepte în definirea artei.

CONTEXTUL ÎN CARE ARTISTUL VIZUAL ÎȘI DESFĂȘOARĂ ACTIVITATEA.

Necesitatea de a crea din imagine un limbaj, de a transmite un mesaj ascuns sau accesbil unei anumite categorii sociale devine, începând cu secolul al XX-lea, din ce în ce mai pregnantă. Motivele principale s-ar putea considera noile cercetări în domeniul psihanalizei, conflictele politice și revoluția industrială, care duc la formarea unor noi construcții sociale ce necesită un limbaj vizual adaptat, cel folosit până atunci fiind considerat nesatisfăcător. La acestea se adaugă și dezvoltarea rapidă a aparatului de fotografiat care face arta figurativă perimată. Dar nu este exclus ca și psihicul uman să fi considerat insuficientă existența unei arte bazate pe mimensis. Cert este că deja existenta criză a artei ajunge la puncte de răscruce imediat după al doilea război mondial, când până și doctrina frumosului, ultima froniteră a artelor vizuale, este depășită, iar opera de artă se ghidează după alte considerente, precum „orice obiect poate deveni artă”. Lumea artei devine nedemocratică, artistul se autodeclară, opera de artă are valoare odată cu apariția sa în spațiul public prin intermediul galeriilor și în ultimă fază cu instituționalizarea sa. Nu mai este nevoie de recunoașterea artistului de către societate.

Contextul în care artistul contemporan își desfășoară activitatea este unul complet diferit de cel istoric. În primul rând, ar trebui să notăm prezența instituțiilor de cultură și artă, care au ca scop protejarea, promovarea, comerțul, interacțiunea între artist și public. O a doua problemă e constituită de nevoia de a găsi noi metode de exprimare adaptate unei lumi noi. E binecunoscut faptul că odată cu revoluția științifică de proporții care continuă și în prezent, lumea artei și culturii, în general, e nevoită să se adapteze unei lumi în continuă mișcare. Artele plastice clasice, precum pictura și sculptura, pierd din teritoriu în favoarea artelor media, fotografiei, cinematografiei și lumii digitale, în general.

Instituționalizarea artei presupune apariția unor domenii specifice și unui program metodologic adecvat. Numărul de instituții apărute, muzee, galerii, case de licitații, centre de artă, spații independente etc. dezvăluie interesul pentru această lume. Cumva, rolul comanditarului e preluat de toate aceste instituții publice. Dar, în timp ce comanditarul nu expunea decât unui public restrâns și bine selectat lucrările artistului, ele sunt acum văzute și accesibile întregului public, tuturor oamenilor indiferent de statut social sau pregătire intelectuală. O altă problemă este că în timp ce colecția comanditarului era cumpărată, în prezent activitatea instituțiilor are ca rol promovarea artistului în vederea comerțului. În acest caz, intervine o nouă problemă: dacă artistul are un comanditar anume, el va lucra până la un punct pentru a satisface dorința acestuia; însă dacă artistul nu are comanditar, el va lucra după dorința personală. Dar va fi nevoit să vândă, totuși. De aici situația are, de cele mai multe ori, două rezolvări: artistul expune lucrări personale și se descurcă cum poate, sperând să fie cumpărat, sau expune lucrări care, conform unor percepții sociale, se vor vinde, dar nu corespund neapărat afinităților personale. Aceste situații  prezintă, de fapt, rolul important al instituțiilor atât în formarea publicului, cât și în formarea și promovarea artiștilor.

Astfel, intervine în ecuație cea de-a doua problemă: găsirea unor soluții plastice adaptate lumii contemporane. Am spus mai sus că evoluția tehnologică din ce în ce mai rapidă pune lumea culturală în impas. Când oamenii au ca prim scop confortul, iar acesta depinde de știință, ei vor investi în aceasta. Statutul social se calculează astăzi în funcție de confort și numărul de obiecte ce fac viața mai ușoară. Locul tabloului de pe perete a fost luat de televizor, portretul a fost înlocuit cu fotografia și tot așa. Marea masă a lumii nu are nevoie de cultură și artă pentru a evolua pe scara socială.

Pus în acest impas, artistul se găsește mai liber ca oricând, pentru că este mai lipsit de utilitate ca oricând. Gândim libertatea ca o debarasare de societate și ne vom găsi în interiorul minții noastre, mai complexe și mai confuze ca niciodată. Îmbinând aceasta cu noțiuni de psihanaliză, vom ajunge la suprarealism și alte câteva curente ale secolului al XX-lea. Dar toate acestea și-au epuizat fluxul creator în câteva zeci de ani, cu greu o generație. Interiorul minții cumva a fost depășit și s-a ajuns la exteriorul acesteia, în lumea reală, în public, politic și societate. Și chiar dacă o vede prin prisma personală, prin filtrul nebuniei, al nemulțumirii și al dorinței de revoltă, artistul este prins în socialul întregii lumi, pe care el nu o poate controla. Artistul devine martorul și nebunul înțelept în același timp.

EXPERIMENTUL ȘI JOACA DREPT FORME DE CUNOAȘTERE.

Nemaifiind suficiente formele de exprimare artistică precum pictura, sculptura, grafica, gravura, încă de acum o sută de ani s-a încercat amestecarea cu alte medii. Mai întâi papier-colle al cubismului, apoi sculpturile lui Picasso, Fântâna lui Duchamp, Dada, ulterior s-a ajuns la instalații și povestea continuă. La un moment dat consumatorul de artă s-a văzut pus în situația de a vedea obiecte uzuale prezentate drept artă. La un alt punct de cotitură, s-a pierdut legătura cu modelul și necesitatea unuiaEstetismul a pierit, iar dacă încă mai supraviețuiește pe undeva este acuzat și nedorit.

Sunt noi reguli ale unui joc care se desfășoară în planul artistic. Această experimentare continuă cu scopul găsirii noilor forme de expresie adecvate lumii din jur. Această nevoie de acordare la lume dovedește o nevoie a artei de a se integra în sfera politică (în sensul de polis=gr. cetate). Spațiul public la care artistul este nevoit, mai mult sau mai puțin conștient, să se raporteze constant a făcut ca arta să devină un spațiu socialgaleria – un mediu de dezbatere, iar publicul – antrenat în această lume atât de puternic încât la un moment dat devine el însuși parte a conceptului artistic.

Cuplul artă-rațiune s-a format în cadrul spațiului public. Arta este de acum înainte cufundată în universul rațiunii, fie în cel economic și social al pieței, fie în cel intelectual al cunoașterii. Arta primită într-un spațiu public nu se poate concepe decât în circulația operelor care dobândesc statut de marfă. De asemenea, arta trebuie să coabiteze cu știința, cercetarea și gândirea, eliberându-se chiar de la început de judecata pur estetică. Statul structurat de spațiul public instaurează condiția noii creații artistice și anume libertatea. Dar, oare este această libertate totală? Nu, întrucât raportarea la aceste medii presupune o încadrare în anumite limite.

Jocul și experimentul se desfășoară întotdeauna în granița politicului. Chiar dacă la un moment dat se pare că depășește social boundaries prin abordarea unor subiecte precum nebunia, alienarea, și acestea sunt, de fapt, parte componentă a lumii. Întrebarea esențială este, astfel, dacă politicul este ultima frontieră. Cum va evolua experimentul artistic și ce teritorii va mai aborda?

NOI CONCEPTE ÎN DEFINIREA ARTEI.

Walter Benjamin, teoretizând relațiile dintre artă și tehnică spune că:

Pentru a studia opera de artă în epoca tehnicilor care permit reproducerea ei, trebuie să se țină seama cât mai mult cu putință de acest ansamblu de relații. Ele învederează un fapt cu adevărat decisiv și pe care aici îl întâlnim pentru prima oară în istoria lumii: emanciparea operei de artă de la existența parazitară pe care i-o impunea rolul ei ritual. Din ce în ce mai des se reproduc opere de artă realizate tocmai pentru a fi reproduse. Dintr-o placă fotografică de exemplu se poate obține un număr uriaș de copii. Ar fi absurd să ne întrebăm care e cea autentică. Dar, din momentul în care criteriul autenticității nu se mai aplică producției artistice, întreaga problematică a artei este răsturnată. În loc să se sprijine pe ritual ea se bazează de acum înainte pe o anumită formă de praxis: politica.

Demonstrând că arta trece din sfera ritualului în cea a politicului, fără a pune în ecuație problema instituțiilor, teoria lui Benjamin poate propune la un moment dat și estetizarea politicului, ceea ce s-a și întâmplat în cazul artei fasciste și comuniste.

Hans Belting consideră, pe de altă parte, că opera de artă se caracterizează prin istoricitate și posibilitatea de a se supune legilor proprii. Vorbind despre istoricitate, ne găsim iarăși în situația de a gândi arta prin prisma instituțiilor, întrucât acestea o punctează în istorie. Vedem, astfel, că instituționalizarea se conturează ca o coordonată foarte importantă în susțienerea libertății artei în lumea politică.

Conceptele după care se ghidează arta contemporană sunt, așadar, libertatea totală de expresie și ancorarea în politic cu ajutorul instituțiilor responsabile.  În acest context putem observa cum artistul caută permanent să găsească soluții de exprimare și să se regăsească și pe sine prin acestea. Cunoașterea lumii se reflectă la un anumit nivel prin artă, dar este întotdeauna o cunoaștere obiectivă, a lumii celui care o zugrăvește. Prin încercarea neobosită de a cunoaște și exprima lumea exterioară, artistul nu face decât să se cunoască pe sine și să exprime lumea sa interioară, raportată la politic.

Bibliografie:

Benjamin, Walter – Iluminări; Opera de artă în epoca industrială Ed. Ideea, Cluj, 2000
Glezial, Jean-Jacques – Arta și Politicul, Ed. Meridiane, București, 1999
Hopkins, David – After the Modern Art, Oxford University Press, 2000
Pavilion #16 Tactics for the here an now. Reader of Bucharest Biennale 5, 2012

(societatesicultura.ro)

mai mult
CronicăPromovate

JURNAL VENEȚIAN

venetian

 

Portret la lotușii amazonieni. În cea mai veche Grădină Botanică din lume, înființată la Padova în 1545 de Republica Venețiană

photo © Sidonia Călin

(Ioan Mihai Cochinescu)

mai mult
CreștinătatePromovate

“Martyr of the Millennium”

mar1

 

Abune Petros is known as the “Martyr of the Millennium”
During 1928 E.C (1935 A.D) when Fascist Italy invaded our country, the decisive Bishop resolved to go to the wilderness and the ravines. He stayed moving around in the desert/wilderness consoling, being a confessor to and blessing the patriots. He endured for his country and faith hunger, thirst and adversity.

✞On the night that he was captured by the Italians, he was asked to pledge adherence to the faith of Rome and the rulers. However, the resolute man, knowing what awaited him if he said “No”, responded with, “That can’t be.” And on the next day, while being pointed at with a machinegun, he was asked again.

✞Then, Abune Petros opened his mouth and started speaking, he said, “O my countrymen! If you do not fight for the sake of your country and for your faith, let the coming generation hold you in judgment. But I anathematize not only the people but also the trees, leaves and the land not to submit to Italy.” Within minutes, by the orders of Graziani (the butcher of Ethiopia), bullets of a machinegun rained down upon him.

✞He fell to the ground while chained and his body punctured. One soldier went closer and saw that he was still breathing. And saying, “This priest is not dead” he shot the father on the head.

✞Abune Petros was sacrificed/martyred for his country and faith. And when the news was heard by the patriots, the resistance flared. This took place on Hamle 22, 1928 E.C. (July 29, 1936 A.D).

(Nahom Semeneh)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Nespusele căutări ale fondatorului Untold s-au oprit la Ortodoxie: M-a învăţat să fiu eu

untold

Sorin Gadola, fostul finanțator al marelui festival Untold, a dezvăluit într-un eveniment organizat de Arhiepiscopia Tomisului căutările prin care a trecut în tinerețea sa zbuciumată până să realizeze că Ortodoxia este cel mai bun drum.

La vârsta de 21 de ani s-a îmbolăvit și nu a găsit niciun răspuns în medicina clasică.

„Pe la aproximativ 27 de ani am început să meditez, să fac yoga, taoism, budism, șamanism, bioenergie, respirație holotropică”, a mărturisit Sorin Gadola explicând că nici acestea nu l-au făcut bine după 7-8 ani în care le-a practicat.

La 28 de ani avea proiecte mari pentru care era foarte recunoscut, dar se simțea totuși „frânt, întunecat”.

Când a început să se apropie de Ortodoxie, lucrurile au început să se schimbe brusc, proiectele mergeau mai bine, iar sănătatea sa a început să se refacă, datorită „unui concept de medicină integrativ”.

Alături de Sorin Gadola a luat cuvântul și soția sa, Diana, cea care i-a fost alături în redescoperirea Ortodoxiei. Cei doi au evocat trăirile lor și felul în care au fost îndrumați de mai mulți părinți duhovnicești. Diana a mărturisit că atunci când nu mai sunt soluții omenești posibile rugăciunea a fost salvarea.

„Acum am învățat să avem mai multă răbdare, sper să ne și țină. Oricum, ne certăm, stați liniștiți, nu suntem nicidecum cuplul perfect, dar am învățat să mai tacem, să lăsăm unul după celălalt și, cu bune, cu rele, mergem înainte”, a spus Diana Gadola.

„Ortodoxia m-a învăţat să fiu eu. Cum sunt, cu bune, cu rele”, a fost și concluzia mărturisirilor făcute de fondatorul Untold.

Conferința a avut loc vineri, 16 iulie, la Restaurantul „Dorna” din Mamaia și s-a intitulat ,,Întoarcerea la Hristos”. După Sorin Gadola au luat cuvântul Protos. Ilarion Dan de la mănăstirea Crucea, pr. Cezar Axinte și alții.

Vezi conferința integrală:

(Basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

ÎPS Bartolomeu Anania – Vindecarea slăbănogului din Capernaum

ic111222

“Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.”

(Slavă lui Dumnezeu – canal Youtube)

mai mult
PersonalitățiPromovate

Vladimir Jankélévitch

filosof

Vladimir Jankélévitch (n. , Bourges, Centre-Val de Loire, Franța – d. , Paris, Franța) a fost un filozof și muzicolog francez.

Jankélévitch a fost fiul unor evrei ruși care au emigrat în Franța. În 1922 el a început să studieze filozofia la École normale supérieure din Paris, sub îndrumarea profesorului Henri Bergson. În 1924 a absolvit studiile universitare, obținând o diplomă DES (diplôme d’études supérieures) prin susținerea tezei Le Traité: la dialectique. Ennéade I 3 de Plotin elaborate sub îndrumarea lui Émile Bréhier.

În perioada 1927-1932 a predat la Institutul Francez din Praga, unde a scris o teză de doctorat despre filozofia lui Friedrich Wilhelm Schelling. El s-a întors în Franța în 1933 și a predat la Lycée du Parc din Lyon și la mai multe universități, inclusiv la cele din Toulouse și Lille. În 1941 s-a alăturat Rezistenței franceze. După război, în 1951, a fost numit profesor la catedra de Filozofie Morală de la Sorbona (Paris I după 1971), unde a predat până în 1978.

Extrema subtilitate a gândirii sale iese în evidență în toate lucrările sale în care se atribuie o mare importanță sensului unor termeni arhicunoscuți. Jankélévitch, care a studiat îndeaproape surse platoniciene, neoplatoniciene și patristice grecești, formându-și o gândire esențial agnostică, a fost neclintit în opoziția sa față de creșterea influenței filozofiei germane. 

Scrieri 

  • 1931: Henri Bergson (tr. în italiană, Brescia, Morcelliana, 1991. tr. în engleză, Nils F. Schott, 2015)
  • 1933: L’Odyssée de la conscience dans la dernière philosophie de Schelling
  • 1933: Valeur et signification de la mauvaise conscience
  • 1936: La Mauvaise conscience (tr. în italiană, Bari, Dedalo, 2000; tr. în engleză, Andrew Kelly, 2015)
  • 1936: L’Ironie ou la bonne conscience (tr. în italiană, Genova, Il melangolo, 1988; tr. în sârbă, Novi Sad, 1989; tr. în germană de Jürgen Brankel, Frankfurt pe Main, Suhrkamp, 2012)
  • 1938: L’Alternative
  • 1938: Gabriel Fauré, ses mélodies, son esthétique
  • 1939: Ravel (tr. în germană de Willi Reich, Reinbek, Rowohlt, 1958; tr. în engleză de Margaret Crosland, NY-Londra, 1959; tr. în italiană de Laura Lovisetti Fua, Milano, Arnoldo Mondadori Editore, 1962)
  • 1942: Du mensonge (tr. în italiană de Marco Motto, Milano, Raffaello Cortina, 2000; tr. în germană „Von der Lüge”, Berlin, Parerga Verlag GmbH, 2004)
  • 1947: Le Mal (tr. în italiană de Fernanda Canepa, Genova, Marietti, 2003)
  • 1949: Traité des vertus (tr. în italiană de Elina Klersy Imberciadori, Milano, Garzanti, 1987)
  • 1950: Debussy et le mystère de I’instant
  • 1954: Philosophie première introduction à une philosophie du Presque (tr. în germană de Jürgen Brankel, Viena, Turia + Kant, 2006)
  • 1956: L’Austérité et la Vie morale
  • 1957: Le Je-ne-sais quoi et le presque-rien
  • 1960: Le Pur et l’impur
  • 1961: La Musique et l’Ineffable (tr. în sârbă de Jelena Jelić, Novi Sad, 1987; tr. în italiană de Enrica Lisciani-Petrini, Milano, Bompiani, 1998 ; tr. în engleză de Carolyn Abbate, 2003; tr. în neerlandeză de Ronald Commers, Gent Belgie, 2005)
  • 1963: L’Aventure, l’Ennui, le Sérieux (tr. în italiană de Carlo Alberto Bonadies, Genova Marietti, 1991)
  • 1966: La Mort (tr. în bosniacă de Almasa Defterdarević-Muradbegović, Sarajevo, 1997; tr. în germană de Brigitta Restorff, Frankfurt pe Main, Suhrkamp, 2005; tr. în italiană, Torino, Einaudi, 2009; tr. în croată, Zagreb, AGM, 2011) – ISBN: 3-518-58446-4
  • 1967: Le pardon (tr. în italiană de Liana Aurigemma, Milano, IPL, 1969; tr. în engleză ca Forgiveness de Andrew Kelley, 2005)
  • 1968: Le Sérieux de l’intention
  • 1970: Les Vertus et l’Amour’
  • 1971: L ‘Imprescriptible (o secțiune („Pardonner?”) a fost tradusă în engleză de Ann Hobart ca „Should We Pardon Them?”, Critical Inquiry, 22, Spring 1996; tr. în italiană de Daniel Vogelmann, „Perdonare?”, Firenze, Giuntina, 1987; tr. în germană de Claudia Brede-Konersmann, „Das Verzeihen”, Frankfurt pe Main, Suhrkamp, 2003)
  • 1972: L’Innocence et la méchanceté
  • 1974: L’Irréversible et la nostalgie
  • 1978: Quelque part dans l’inachevé, en collaboration avec Béatrice Berlowitz (tr. în germană de Jürgen Brankel, Viena, Turia + Kant, 2008)
  • 1980: Le Je-ne-sais-quoi et le presque rien (tr. în italiană de Carlo Alberto Bonadies, Genova, Marietti, 1987; tr. în germană de Jürgen Brankel, Viena, Turia + Kant, 2009)
  • 1981: Le Paradoxe de la morale (tr. în italiană de Ruggero Guarini, Firenze, Hopefulmonster, 1986; tr. în croată de Daniel Bućan, Zagreb, AGM, 2004)
Publicații postume
  • 1994 Penser la mort? Entretiens, volum alcătuit de F. Schwab, Paris, Liana Levi (tr. în italiană, Milano, Raffaello Cortina, 1995; tr. în germană de Jürgen Brankel, Viena, Turia + Kant, 2003)

(Wikipedia)

mai mult
1 2 3 147
Page 1 of 147