Promovate

Dragi cenacliști și prieteni ai cuvântului scris,

Odată cu primele seri calde de iunie și parfumul inconfundabil al începutului de vară, vă invităm să ne reconectăm sub semnul metaforei.
Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I. L. Caragiale” Ploiești va avea loc luni, 8 iunie 2026, începând cu ora 17:00, în cocheta Sală Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Lăsăm freamătul verii la intrare și ne bucurăm împreună de un program dens, care include rubricile noastre consacrate:

• CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE – un spațiu deschis pentru noutățile voastre literare.
• LECȚIA DE POEZIE – lector Gabriela Petri.
• 11 MINUTE DE ISTORIE – o incursiune fascinantă în trecut alături de prof. Emilia Luchian, lector permanent.
• LECTURA DE CENACLU (Microficțiuni) – o ediție specială în care tânăra noastră colegă, Amalia Melnic, ne va purta prin universul ultimelor sale creații de proză scurtă.

Vă așteptăm cu drag să dăm culoare acestei seri de iunie prin dialog, spirit critic și pasiune pentru literatură!

Invitație, afiș și editare: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Prin scrisoarea sa pastorală intitulată „Non c’è amore più grande di questo” („Nu este dragoste mai mare decât aceasta”), publicată pe 24 mai 2026 pe portalul oficial al Diecezei de Ventimiglia-San Remo, Episcopul italian Antonio Suetta a lansat o dezbatere profundă care sparge tabuurile corectitudinii politice din Europa.

Ierarhul afirmă cu fermitate că asistarea imigranților de confesiune islamică rămâne incompletă, fiind chiar o „trădare” a misiunii creștine, dacă biserica le oferă acestora sprijin material, dar le ascunde esențialul: vestirea lui Iisus Hristos.

Această inițiativă, programată să fie implementată ca un program eparhial concret începând cu anul pastoral 2026–2027, marchează o schimbare majoră de paradigmă în contextul crizei migrației. Într-o Europă puternic secularizată, în care acțiunile caritabile ale comunităților religioase sunt deseori reduse la un simplu activism social de tip ONG, documentul asumat de Monseniorul Suetta reașază identitatea misionară în centrul acțiunii sociale.
Mesajul său transmite un adevăr clar: adevărata integrare a imigranților nu se poate limita la asimilarea economică sau birocratică. Ea necesită un dialog cultural și religios onest, în care creștinii își asumă curajos și public propria credință, oferind-o ca pe cel mai de preț dar, nu ca pe un motiv de izolare.

21 mai 2026 reprezintă o aliniere rară și o zi cu o triplă semnificație majoră, deoarece sărbătoarea creștină Înălțarea Domnului coincide cu cu Ziua Eroilor dar si cu praznicul Sfinților Împărați Constantin și Elena.

Înălțarea Domnului (Ispas) este celebrată mereu la 40 de zile de la Paște, în zi de joi, marcând ultimul moment pământesc al lui Iisus Hristos alături de ucenici, cărora le-a lăsat promisiunea Pogorârii Sfântului Duh.

Sărbătoarea este cunoscută sub numele de Ispas.Tradiția cere ca în această zi oamenii să poarte frunze de nuc la brâu, să vopsească din nou ouă roșii și să folosească salutul pascal „Hristos S-a înălțat!”, urmat de răspunsul „Adevărat S-a înălțat!”

Dimensiunea spirituală a zilei este completată în mod firesc de Ziua Eroilor, celebrată în mod oficial în aceeași zi cu Înălțarea Domnului.

Peste acest fundament se suprapune sărbătoarea cu dată fixă a Sfinților Împărați Constantin și Elena, „cei întocmai cu Apostolii”. Împăratul Constantin a rămas în istorie pentru acordarea libertății religioase creștinilor prin Edictul de la Milano, în timp ce mama sa, Elena, este venerată pentru descoperirea Sfintei Cruci pe Dealul Golgotei.

Doina Ofelia Davidescu

A fost o seară cu iz nichitian și parfum de mai – une soirée pour les connaisseurs, cum s-ar putea spune. Întâlnirea – intimă și fără conveniențe speciale a cenacliștilor și a invitaților, în sala Studio a Filarmonicii ploieștene, a debutat cu rubrica „Cea mai recentă creație”, onorată prin lectura celor mai noi și inspirate texte din atelierele literare: Liana Sprânceană (Dorul, Blitz), Luminița Bratu (Seara aceea era despre noi), Emilia Luchian (Marmură și umbră, Jocul de rol), Cati Rodica Enache (Poem fără nume), Maria Bem (Mă caut prin gând – poem personal și Autoportret de Nichita Stănescu).

A urmat prezentarea unei conferințe cu titlu și conținut valoros: „De la revoluția limbajului poetic la noua reziliență «impersonală» – incursiune în universul simbolic stănescian”, susținută sub formă de masterclass de către prețiosul invitat al cenaclului, dl. profesor Sever Avram, o personalitate multivalentă, activă atât în mediul literar, cât și în cel științific sau economic, care a propus o incursiune de înaltă ținută academică în universul simbolic stănescian, radiografiind totodată criza spirituală a Europei contemporane.

Prezentat succint de amfitrionul serii, Florin Manole, invitatul s-a definit evocând cu emoție personalitatea profesorului Constantin Enciu, cel care l-a îndrumat în anii de liceu și care a fost, totodată, profesorul mamei domniei sale, dar și al poetului Nichita Stănescu. În timpul studiilor universitare, domnul Sever Avram mărturisește că a fost ghidat în cariera de critic de către Eugen Simion, a participat activ la ședințele Cenaclului Universitas (președinte) și a amintit debutul în revista Amfiteatru.

Vorbitorul a dezvăluit că oferirea unei imagini retrospective asupra postumității lui Nichita Stănescu reprezintă un experiment laborios. Cu ocazia debutului său, care a implicat un studiu aproape exhaustiv al operei lui Goethe, autorul s-a aflat în fața necesității de a introduce filtre conceptuale care să permită o conectare corectă la această problematică. Alegerea unor citate-cheie din lirica stănesciană a transformat întreaga expunere într-una extrem de provocatoare.

Pilonii textuali: De la Elegii la Laus Ptolemaei

Un fragment, extras din „A unsprezecea elegie”, constituie enunțarea miezului programatic al întregii opere nichitiene: „Totul e simplu, atât de simplu încât/ devine de neînțeles…”. Versul este considerat extrem de percutant, ca și cum ar fi fost scris în ziua de azi – un veritabil manifest al cunoașterii și al stării de „a fi înlăuntrul lucrurilor”. Exegeza modernă îl consideră unul dintre cele mai puternice manifeste ale cunoașterii prin imanență din întreaga poezie a secolului al XX-lea. În acest context, gravitația devine o figură a cunoașterii: nu este vorba despre contemplarea planetelor, ci despre forța care le ține unite. A cunoaște înseamnă, așadar, a simți forța de atracție dintre cunoscător și cunoscut, poemul fiind, în mod sincron, un program poetic, filosofic și spiritual.

Un alt text, selectat din volumul „Laus Ptolemaei” (publicat în anul 1968), aduce în prim-plan imaginea Pământului plat ca figură a imanenței. În viziunea autorului, gestul poetic de a declara Pământul plat nu este o simplă metaforă, ci apare ca o minuțioasă și profundă operație filozofică.

Conferința a continuat cu referiri la pasaje alese din volumul dialogic Antimetafizica. Autorul remarcă la Nichita Stănescu ceea ce poate fi considerat o plasă de siguranță conceptuală, și anume depersonalizarea gnoseologică. Aceasta reprezintă, oarecum, o preluare a tradiției de la T.S. Eliot, care s-a impregnat în mindset-ul poetului și al cititorului, fiind însă proiectată de Nichita într-o retortă superioară. Citându-l pe Roland Barthes, vorbitorul a subliniat ideea că cititorul devine complicele celui care înfăptuiește actul ideogramei poetice.
Citatele alese de conferențiar din Antimetafizica vizează raportul dintre real și antireal – o dinamică pe care Mircea Eliade nu a putut-o explica pe deplin, ci doar Ioan Petru Culianu, în mod parțial. Această dezvăluire este făcută de poet într-un exercițiu de dialog cu Aurelian Titu Dumitrescu.

Relația dintre Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu reprezintă unul dintre cele mai fascinante exemple de complicitate creativă și mentorat din literatura română, materializată într-o operă unică. Legătura lor transformă conceptul teoretic de „cititor-complice” într-o realitate vie, în care tânărul poet devine interlocutorul, oglinda și co-autorul ultimilor ani din viața geniului nichitian, relație reflectată magistral în volumul Antimetafizica prin formula „excesului de ireal atribuit realului”.

Antiprogramul poetic și salvarea culturii europene

Această interpretare propune, în esență, un antiprogram antipoetic. Nu este vorba aici despre romantism sau bovarism; intimismul nu este distrus și nu se urmărește construirea unei lumi fictive suprapuse peste real, așa cum întâlnim la Borges. Miza o reprezintă întoarcerea la real prin curățarea acestuia de ireal, o decamuflare a sacrului din profan. Textul face trimitere la filozofia surprinsă în „Des choses cachées depuis la fondation du monde” și realizează un racord la Mircea Eliade („singura realitate reală… este mitul”), dar și la interpretarea lui Călin-Andrei Mihăilescu („mitul trebuie crezut pe cuvânt”).

Autorul a intercalat în expunerea sa necesitatea salvării culturii europene (văzută ca o „insulă de umanism”) și a ceea ce înseamnă Europa cu adevărat. Invocând ideea „devenirii unei singure gândiri și economii”, formulată de Mario Draghi, vorbitorul a subliniat că, fără un ethos valabil, nu vom putea face față provocărilor contemporane. Din acest punct de vedere, Nichita Stănescu este un generator de inspirație simbolico-arhetipală. Problema alienării actuale ar putea fi explicată tocmai prin ruptura dintre conștiință și straturile sale generative profunde, acolo unde sensul nu mai este fixat în limbajul instrumental.

În această cheie, transformarea iubirii în caritas – definită de Martin Heidegger drept o „sălășluire protectivă” – devine esențială pentru a putea rezista în competiția cu zonele globale „mai reci”, dedicate exclusiv profitului, precum China și SUA. Totodată, amintind de primul festival „Nichita Stănescu” și făcând trimitere la studiile cercetătorului Sergiu Al-George (bun înțelegător al lui Brâncuși, Enescu și Eminescu), autorul a evidențiat că paradoxala prezență a „non-alogenilor” (precum Eminovici, Caragiale sau Nichita) a făcut ca spiritul românesc să fie mai profund înțeles.

Diagnosticul prezentului: Alienare structurală și Gândire slabă

Luând în considerare teza lui Ștefan Lupașcu (Logica dinamică a contradictoriului), alienarea societății de astăzi devine una structurală, iar nu accidentală. Inautenticitatea dominantă duce la dispariția sincerității, interzicându-ne accesul la dimensiunea esențială din noi înșine. Arhetipurile sunt vizitate astăzi doar „muzeal”, fiind pierdută posibilitatea unei candori fructuoase și provocatoare. Pentru a descrie acest fenomen, textul apelează la conceptul lui Gianni Vattimo, il pensiero debole („gândirea slabă”), care admite ultrarelativismul epocii actuale. Totuși, interpretarea lui Vattimo asupra „morții lui Dumnezeu” nu produce un nihilism steril, ci generează sensul ca rezonanță – o intuiție pe care Nichita Stănescu a avut-o din plin.

La poetul român, autenticitatea devine o practică de locuire a contradicției, de unde izvorăște și imanența vizualizării lumii în complexitatea ei halucinantă. Profesorul Sever Avram propune o comparație tripartită între raportul dintre ființă, limbaj și original:

• Martin Heidegger: pentru care libertatea nu înseamnă autonomie psihologică, permisivitate sau frivolitate, ci o revelare a ființei primordiale (asumare profundă orientată spre dezvăluirea originalității);
• Sergiu Al-George: care urmărește persistența structurilor simbolice arhaice, universalul fiind un simbol recurent;
• Nichita Stănescu: la care limbajul forțează irupția originalului.

În sprijinul acestei idei sunt evocate personalități precum Amita Bhose, dar și un studiu semnat de Gabriel Liiceanu, care îi aduce laolaltă pe Hölderlin, Trakl și Rilke în jurul conceptului de „locuire în precaritate a ființei umane”. Este amintit, de asemenea, un eseu de tinerețe al lui Florin Manole, ce gravita în jurul ideii că „opera este locul unde adevărul ființei se dezvăluie”. Profesorul Sever Avram a insistat pe faptul că opera nu trebuie să aclameze nevrozele individuale într-o primordialitate dezarmantă.

Conferențiarul a pus în contrast „omul friabil” al lui Alberto Giacometti cu „omul friabil identitar” teoretizat de Anthony Giddens, descriind individul contemporan ca pe cineva care nu mai are curajul de a căuta adevărul, refugiindu-se în anecdotica știrilor – comportament văzut ca o probă de anxietate și disperare socială. În antiteză cu această derivă, unde – potrivit lui Dan Alexe  – riscăm să devenim prizonierii unei „dacopatii” generalizate, arhetipurile nu aparțin trecutului. În perspectiva lui Carl Gustav Jung, ele constituie matrici vii.

Libertatea ca irupție a originalului

Prin urmare, Nichita devine „poetul recuperării arhetipale” printr-o reconectare activă la sursele primordiale. Antimetafizica și necuvintele nichitiene nu distrug metafizica; ele reprezintă un joc reverberant de cuvinte care încearcă să spargă convenționalismul limbajului pentru reactivarea transistorică a sensului (sau a „noimei”, în termenii lui Constantin Noica). Libertatea la Nichita este, așadar, actul creator prin care limbajul forțează irupția originalului.

În final, autorul a relevat o discuție anterioară cu Florin Manole legată de „spaima de libertate” a lui Erich Fromm. Concluzia serii a fost una gravă: actualitatea pare a fi o lume a rătăcirii (a „Satanei”), iar nu a spiritului adevărului, îndreptându-se spre o autodistrugere spirituală a speciei, într-un sens similar celui evocat de Andrei Tarkovski în filmul Solaris. Totuși, în sens spiritualist, această transformare poate fi privită ca un drum spre mântuire prin Apocalipsă, iar antecamera în care ne aflăm astăzi induce, mai presus de toate, necesitatea unei reflectări profunde.

Discuțiile care au urmat nu s-au lăsat deloc așteptate, publicul prezent reacționând cu efervescență la temele incitante ridicate de Sever Avram. Amfitrionul Florin Manole a redeschis dialogul concentrându-se pe binomul indisolubil dintre poezie și adevăr. El a subliniat că, într-o epocă a deconstrucției, poezia rămâne ultimul refugiu al adevărului ființei, locul unde limbajul își recuperează sacralitatea pierdută.

O atenție deosebită a fost acordată perspectivei poeziei contemporane în fața prezenței tot mai provocatoare și perturbatoare a Inteligenței Artificiale (AI). Liana Sprânceană a adus în discuție impactul noilor algoritmi generativi și fenomenul „influencerilor moderni”, care redefinesc consumul de cultură pe platformele virtuale. S-a ridicat o întrebare legitimă: poate AI-ul să replice vreodată „necuvântul” sau „irupția originalului” stănescian, ori tehnologia doar ambalează estetic o formă de inautenticitate structurală?

Alte nuanțe de substanță au fost introduse în dezbatere de comentariile lui Leonida Corneliu Chifu, dar și de Gabriela Petri cât și de Cati Rodica Enache, care au completat tabloul receptării actuale a liricii. S-a discutat despre riscul ca arhetipurile poetice să fie aplatizate de logica algoritmilor de rețea, dar și despre nevoia stringentă ca noile generații de creatori să își mențină acea „candoare fructuoasă” invocată în conferință. Intervențiile celor prezenți au demonstrat că, departe de a fi un simplu exercițiu literar, redescoperirea lui Nichita reprezintă o armă conceptuală vie împotriva ultrarelativismului și a alienării tehnologice contemporane.

După aplauze și felicitări, rigoarea academică s-a dizolvat firesc în boema unui pahar cu vin.

Au participat: Sever Avram, Florin Manole, Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Maria Bem, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Cătălin Apostol, Dan Simionescu, Dan Manoliu, Eduard-Gabriel Tănase, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Constantin și alți invitați.

Fotografii: Liana Sprânceană, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

INVITAȚIE

Dragi cenacliști și prieteni ai spiritului literar,

Avem deosebita plăcere de a vă invita luni, 18.05.2026, ora 17.00, la o nouă întâlnire de referință sub egida Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești.

Punctul central al evenimentului va fi conferința susținută de domnul profesor SEVER AVRAM — scriitor, critic literar, membru de onoare al Asociației Culturale „24 PH ARTE” Ploiești și colaborator al jurnalului online 24pharte.ro, care ne propune o incursiune fascinantă în universul celui care a reinventat limba română, printr-o expunere de excepție:

„De la revoluția limbajului poetic la noua reziliență «impersonală» – incursiune în universul simbolic stănescian”

Amfitrionul evenimentului va fi scriitorul Florin Manole.

Întâlnirea va fi marcată și de rubrica Cea mai recentă creație, onorată de membrii cenaclului prin lectura celor mai noi și inspirate texte din atelierele lor literare.

Vă așteptăm cu drag, în sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești, să ne bucurăm împreună de această oportunitate culturală, într-o atmosferă de autentică efervescență intelectuală.

Afiș, invitație, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

10 Mai ocupă un loc central în istoria și identitatea României, fiind cunoscută drept Ziua Monarhiei sau Ziua Națională a Regatului României. Semnificația acestei date este triplă, marcând momente cruciale în construcția statului modern:

• 10 Mai 1866: Principele Carol I a depus jurământul de credință, moment ce marchează începutul unei domnii de 48 de ani, cea mai lungă și prolifică din istoria noastră, care a pus bazele modernizării și consolidării instituționale a țării.
• 10 Mai 1877: A doua zi după citirea declarației în Parlament, Carol I a semnat ratificarea Independenței de Stat a României, eliberând țara de sub suzeranitatea otomană în urma Războiului de Independență.
• 10 Mai 1881: România a fost proclamată Regat, iar Carol I a fost încoronat ca prim Rege al românilor, consolidând statutul de egalitate al țării cu celelalte puteri europene.

Succesul acestei epoci de aur a fost rodul parteneriatului istoric dintre Monarhie și clasa politică, avându-l ca arhitect central pe Ion C. Brătianu, care a facilitat aducerea prințului străin pe tron, și, în calitate de sfetnic și prim-ministru, a asigurat stabilitatea necesară marilor reforme. Împreună, Regele și Brătianu au demonstrat că modernizarea unei națiuni depinde de simbioza perfectă între viziunea unui suveran și loialitatea unui om de stat vizionar.

Până în anul 1947, 10 Mai a fost Ziua Națională a României, un simbol al stabilității, progresului și unității sub egida Coroanei. Astăzi este un prilej de reflectare asupra valorilor de loialitate, onoare și continuitate pe care Monarhia le-a insuflat societății românești.

Doina Ofelia Davidescu

Întâlnirea cenacliștilor de luni seara a îmbinat lectura entuziastă a celor mai recente creații cu o incursiune în istoria și literatura Franței, dar și cu jurnalul de călătorie Cinci zile de vis la Paris, semnat de Maria Bem.

Cea mai recentă creație a adus pe scena imaginară a cenaclului atât poezie, cât și proză. La capitolul lirism, au lecturat: Liana Sprânceană (Viața la superlativ, Să fie mai), Luminița Bratu (Multiplu de trei), Gigi Stănescu (Catrene), Sorana Brucăr (Fără titlu, Cubul lui Nichita, Greșeala primordială) și Emilia Luchian (Vers nelămurit, Bilet de intrare).  Proza a fost reprezentată de Amalia Melnic (Fără titlu, Iarna nucleară) și de Eduard-Gabriel Tănase care, cu un text inspirat de Hemingway (Pielea elefantului alb) –, și fără a dezvălui toate detaliile, i-a provocat pe cei prezenți la un concurs pentru a ghici cine se află în spatele creației sale. Cati Rodica Enache a prezentat un mic eseu despre Sahaja Yoga (Shri Mataji Nirmala Devi: „Cine-și cunoaște sufletul, îl cunoaște pe Dumnezeu”) și un poem de Khalil Gibran.

11 Minute de Istorie a propus un popas în trecutul Franței. Prin expunerea captivantă a profesoarei Emilia Luchian, participanții au fost invitați să își imagineze cauzele înfrângerii lui Napoleon în Rusia.

Campania din Rusia din 1812 a reprezentat un dezastru militar pentru Napoleon Bonaparte din cauza unei fuziuni fatale între erorile strategice, factorii umani și condițiile climatice extreme. Orgoliul Țarului Alexandru I, care a refuzat categoric orice negociere de pace în ciuda ocupării Moscovei, a prelungit conflictul și a forțat o așteptare inutilă de peste o lună din partea împăratului francez. Conducerea excesiv de centralizată a lui Napoleon a paralizat inițiativa mareșalilor săi, iar subestimarea distanțelor uriașe a dus la prelungirea exagerată a liniilor de aprovizionare. În fața invaziei, reziliența națională rusă s-a manifestat prin tactica pământului pârjolit și printr-un război de gherilă necruțător. Țăranii și-au incendiat propriile recolte, iar cavaleria rapidă a cazacilor a hărțuit constant flancurile armatei franceze în retragere. Incendierea Moscovei i-a lăsat pe invadatori fără adăpost, forțându-i să mărșăluiască înapoi prin iarna rusească necruțătoare în haine neadecvate, concepute inițial pentru campanii rapide de vară. Deși legenda nasturilor de cositor pulverizați de gerul extrem rămâne un mit urban demontat de istorici realitatea echipamentului insuficient a decimat trupele. În lipsa resurselor locale, sistemul napoleonian de aprovizionare prin rechiziții a eșuat complet, provocând jafuri generalizate și o degradare morală profundă. Foametea extremă și bolile au transformat Grande Armée dintr-o forță de elită într-o masă dezorganizată de oameni care își abandonau camarazii bolnavi pe marginea drumului pentru a supraviețui, pecetluind astfel prăbușirea Imperiului Francez.

Dintre cele mai importante momente militare au fost amintite: Bătălia de la Borodino (septembrie 1812) – cea mai sângeroasă din campanie, unde feldmareșalul Kutuzov i-a opus o rezistență acerbă lui Napoleon și mareșalilor săi Louis-Nicolas Davout și Joachim Murat; deși Napoleon a obținut o victorie tactică și a deschis drumul spre Moscova, pierderile umane au fost uriașe de ambele părți – și Bătălia de la Berezina (noiembrie 1812), care a marcat finalul dezastruos al campaniei, deși Napoleon a reușit să evite încercuirea grație mareșalului Michel Ney. În final, lectora a făcut o remarcă surprinzătoare, asemănându-l pe Napoleon cu Rodin: „ambii au furat”. Dacă împăratul francez a jefuit tezaurele Europei și ale Moscovei pentru a finanța măreția Imperiului, marele sculptor Auguste Rodin a fost acuzat în epocă că a „furat” din creația Camillei Claudel, însușindu-și pe nedrept ideile și tehnicile inovatoare ale acesteia.

Lecția de poezie, propusă de Doina Ofelia Davidescu într-o căutată armonie cu tema întâlnirii, a fost dedicată câtorva aspecte inedite din viața și opera lui Charles Baudelaire.
Dincolo de opera sa revoluționară, viața lui Baudelaire a fost una a exceselor și a instabilității: a locuit în peste 40 de case din cauza datoriilor, a risipit rapid averea familiei din obsesia pentru dandyism, iar părinții l-au trimis forțat într-o călătorie spre India pe care a abandonat-o rapid. A experimentat cu substanțe interzise în celebrul Club al Hașișului și a tradus timp de 17 ani opera lui Edgar Allan Poe, pe care îl considera un geamăn spiritual. Publicarea volumului Florile Răului în 1857 i-a adus o condamnare pentru obscenitate și cenzurarea a șase poeme, iar sfârșitul i-a fost marcat de un atac cerebral cauzat de sifilis, care l-a lăsat mut și paralizat.

Ciclul Tableaux parisiens a fost introdus în ediția din anul 1861 a volumului Les Fleurs du mal, reflectând melancolia urbană și transformarea radicală a Parisului într-o metropolă modernă sub conducerea baronului Haussmann. Întregul volum îi este dedicat lui Théophile Gautier:

„Poetului impecabil,
neîntrecutului magician al literelor franceze,
preaiubitului şi preaveneratului meu
maestru şi prieten
Théophile Gautier
cu sentimentele celei mai adânci smerenii
îi închin
aceste flori maladive.” – C.B.

Poetul devine un flâneur, un observator atent care descoperă frumusețea în efemer, banal și degradare, transformând orașul într-un organism viu marcat de contraste puternice între splendoare și mizerie sau între vis și spleen. În plan personal, universul său poetic a fost profund influențat de trei muze ce reprezentau ipostaze distincte ale iubirii: Jeanne Duval – „Venus cea neagră” a pasiunii carnale, Apollonie Sabatier – „Venus cea albă” a idealului spiritual, și Marie Daubrun – „Venus cea verde” a consolării și camaraderiei.

Din ciclul Tableaux parisiens, în care Baudelaire extrage frumusețea din suferința urbană, au fost alese pentru lectură trei poeme. Dacă în Unei cerșetoare roșcate el transfigurează mizeria unei fete sărace într-o viziune a nobleții și a eleganței poetice, în Lebăda pasărea captivă pe pavajul uscat al Parisului devine o alegorie a artistului exilat într-o lume modernă și degradată. În Bătrânele, poetul urmărește figurile fragile de pe străzi, văzând în ele simboluri ale singurătății și ale timpului care distruge frumusețea trecută. Toate aceste poeme transformă marginalizații și degradarea în simboluri ale condiției umane.

„Parisul meu se schimbă! Dar nu melancolia!
Foburguri vechi şi schele, clădiri, palate noi
Îşi ţes la mine-n suflet uşor alegoria
Şi amintirea scumpă mai grea e ca un sloi.” (Lebăda – Charles Baudelaire)

„Prin încâlceala vastă a vechii capitale,
În care pân’ şi groaza cunoaşte-al vrăjii har,
Eu urmăresc, supusul umorilor fatale,
Fiinţe decrepite c-un farmec singular.
Au fost femei odată aceste pocitanii,
Lais ori Eponina! Gheboase, strâmbe, seci,
Să le iubim! Au suflet, nu le-omorâră anii…
În fuste destrămate şi în veşminte reci…” (Bătrânele – Charles Baudelaire)

A doua parte a serii a fost rezervată unei lecturi de cenaclu inedite, ce a transformat sala într-un spațiu al visării și al evadării culturale. Protagonista serii, scriitoarea Maria Bem, ne-a prezentat cel mai recent volum al său, Cinci zile de vis la Paris – Jurnal de călătorie, apărut la Editura PIM, Iași, în anul 2025. În prefață, mărturisirea autoarei stabilește tonul întregii scrieri: „Visul copilăriei mele a purtat mereu numele Parisului”.

Departe de a fi un simplu ghid turistic, volumul este o confesiune caldă și profund personală. Cartea este structurată în capitole distincte ce surprind impresiile autoarei de pe parcursul celor cinci zile, fiecare secțiune fiind înnobilată cu motto-uri atent alese și note sugestive care îi îmbogățesc sensul:

• Ziua întâi – Emoția Parisului: un tur fascinant al celor mai frumoase obiective turistice: Domul Invalizilor, Place de la Concorde, Arcul de Triumf, impresionantele poduri peste Sena, piețe și bulevarde celebre.
• Ziua a doua – Valea Loirei: explorarea unui șirag de castele minunate, cu istorii fascinante, printre care autoarea amintește Chambord, Blois și Chenonceau.
• Ziua a treia – Sub umbrelele Parisului: pașii au purtat-o, cu emoții sincere, către Catedrala Notre-Dame, Muzeul Luvru și Turnul Eiffel.
• Ziua a patra – o zi de splendoare și spiritualitate, dedicată Palatului Versailles și mirificelor sale grădini, urmată de o incursiune pe Colina Montmartre și la Bazilica Sacré-Cœur.
• Ziua a cincea – cea de rămas-bun, dar nu înainte de a realiza un scurt tur prin cartierul modern La Défense și o vizită la domeniul regal Fontainebleau.

Volumul se încheie cu o postfață și un delicat poem:

„Plecăciune, Paris
Te las în urmă, oraș de lumină,
Dar inima-mi bate în ritmul tău blând.
Pe Sena sclipesc dorințe și vise,
Se-ascunde în ele un vechi legământ.
Am fost o clipă parte din tine,…” (Poem de încheiere – Maria Bem)

De altfel, versurile Mariei Bem se împletesc cu povestea călătoriei într-un mod nostalgic și seducător, creând o armonie perfectă între precizia jurnalului și vibrația lirică. Poezia nu apare ca un simplu ornament, ci ca o prelungire firească a trăirilor sale; acolo unde proza se oprește pentru a admira un detaliu arhitectural sau o stradă îngustă, versul intervine pentru a surprinde trecerea timpului, melancolia amintirilor și fiorul descoperirii. Această fuziune stilistică transformă fiecare pagină într-o experiență multisenzorială.

Vocea caldă și plăcută a autoarei, care și-a lecturat fragmentele cu o sinceritate cuceritoare, ne-a purtat timp de aproape un ceas într-un vis frumos de-a lungul cheiurilor Senei și în împrejurimi. Am simțit, rând pe rând, freamătul marilor bulevarde, tăcerea solemnă din grădinile de la Versailles și boema artistică de pe Colina Montmartre. Lectura sa a avut puterea rară de a dizolva distanțele, aducând spiritul parizian direct în mijlocul nostru. Dacă cineva ne-ar fi întrebat în acel moment de grație: „Când ați vizitat ultima oară Parisul?”, răspunsul nostru ar fi fost, fără nicio ezitare: „Acum!”.

Autoarea ne-a oferit, cu emoție și bucurie, autografe pe exemplarele dăruite și ne-a prezentat câteva dintre premiile obținute la competițiile literare la care a participat recent.

Comentariile de la final ale celor prezenți au fost pline de entuziasm, confirmând frumusețea  acestei întâlniri de suflet.
Seara s-a încheiat cu intervenția lui Florin Manole, care a felicitat-o pe Maria Bem și a propus o serie de ajustări constructive pentru creațiile prezentate de Sorana Brucăr și Cati Rodica Enache, exprimându-și, totodată, aprecierea față de prestația provocatoare a lui Eduard-Gabriel Tănase.

Au participat: Maria Bem, Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Amalia Melnic, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Florin Oprea-Sălceanu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu, Gigi Stănescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Când lumina începutului de mai capătă o blândețe aparte, iar natura își întoarce cu candoare paginile, vă invităm să ne reîntâlnim pentru a explora cu prospețime și entuziasm, teritoriile spiritului.

Vă așteptăm la o nouă ședință a Cenaclului nostru luni, 4 mai 2026, ora 17:00, în Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

Protagonista întâlnirii, scriitoarea Maria Bem, ne va prezenta recentul său volum, Cinci zile de vis la Paris- Jurnal de călătorie, apărut la Editura Pim, Iași, 2025.

Programul se va desfășura cu respectarea rubricilor tradiționale, incluzând invitații la comentarii, discuții, intervenții critice și reflecții spontane:

• Cea mai recentă creație
• Lecția de poezie – Charles Baudelaire Tableaux parisiens – lector: Doina Ofelia Davidescu
• 11 minute de istorie – lector permanent: prof. Emilia Luchian
• Lectura de Cenaclu – Maria Bem: Cinci zile de vis la Paris – Jurnal de călătorie

Invitație, afiș, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Invitație

Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești, în parteneriat cu Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” Ploiești, vă invită să participați la un eveniment special dedicat dialogului și mărturiei directe despre experiențe de viață în condiții extreme.

Evenimentul va avea loc marți, 28 aprilie 2026, ora 17:00, în Sala „Marea Unire”.

Invitatul serii este dl. teolog Marius Balo, autorul volumului „Păturica Roz”, care va vorbi despre anii de detenție petrecuți în închisorile Chinei comuniste — o experiență profundă, marcată de confruntarea cu limitele umane și cu realități greu de imaginat – transpusă într-o carte necesară și tulburătoare.

Amfitrionul evenimentului va fi dna director Mihaela Radu, iar discuția va fi moderată de dna  Maria Bem, scriitoare.

Alături de invitat vor lua cuvântul:

• profesor dr. Christian Crăciun, scriitor
  
• pr. dr. Bogdan-Costin Georgescu

Vă așteptăm la o întâlnire care promite reflecție, dialog și emoție autentică.

Intrarea este liberă.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, celebrată anual pe 23 aprilie, este una dintre cele mai importante sărbători creștine, simbolizând biruința binelui asupra răului și renașterea naturii.

Sfântul Gheorghe este cunoscut drept „Purtătorul de biruință”. Militar de carieră în garda împăratului Dioclețian, acesta și-a mărturisit public credința creștină, trecând prin chinuri cumplite înainte de a fi ucis de sabie.
În tradiția populară, această zi marchează începutul anului pastoral și este legată de ritualuri pentru protecția casei și a animalelor, precum împodobirea stâlpilor porților cu ramuri verzi.

Cu ocazia prăznuirii Sfântului Gheorghe, Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești transmite cele mai calde urări de bine tuturor celor care poartă numele acestui sfânt.

În mod special, aducem un omagiu memoriei scriitorului Gheorghe Iova, membru de onoare al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești.

Doina Ofelia Davidescu

Cenacliștii, invitații și prietenii cenaclului au avut prilejul unei noi și frumoase întâlniri, dedicată de această dată uneia dintre cele mai fascinante personalități ale culturii române și universale, Constantin Brâncuși, propunând o reîntoarcere, atent dozată între emoție și reflecție, către figura tutelară a sculptorului, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la naștere.

Într-un firesc tradițional, rubrica „Cea mai recentă creație” a funcționat ca un prim prag de apropiere, încercând să aducă un modest omagiu marelui artist. Au fost prezentate texte în versuri și proză inspirate din viața și spiritul lui Brâncuși, și nu numai. Au citit: Luminița Bratu („O zi cât viața”, „Sculptorul”), Cati Rodica Enache („Pasărea măiastră” și evocarea celebrului proces juridic prin care operele trimise în SUA pentru o expoziție au fost considerate unelte și supuse taxelor vamale, situație remediată ulterior în instanță), Maria Bem („Omagiu brâncușian”), Liana Sprânceană („Frustum”, aforisme), Doina Ofelia Davidescu („Paris, 1938” – o scurtă ficțiune despre întâlnirea lui Brâncuși cu Maria Tănase).

Lectorii serii brâncușiene – sculptorul Eugen Petri și soția sa, Gabriela Petri – au oferit o incursiune captivantă, însoțită de suport vizual (PowerPoint), în universul creatorului care a redefinit sculptura modernă, structurată în două momente distincte și complementare.

Prima parte, susținută de Gabriela Petri, a urmărit cu o anumită rigoare și sensibilitate traseul formării lui Brâncuși, de la Hobița la Paris. Expunerea  a mizat pe detalii mai puțin frecventate, pe acele „contururi secundare” care, puse cap la cap, luminează devenirea unui destin. Sprijinită pe repere bibliografice solide – de la Vasile Georgescu Paleolog, un fidel exeget al sculptorului, la Doina Lemny, unul dintre cei mai importanți și riguroși cercetători ai operei brâncușiene ș.a., prezentarea a evidențiat nu doar etapele biografice, ci și tensiunea dintre origine și desprindere, dintre lumea satului și deschiderea către universalitate.

Parcursul dintre cele două borne ale existenței lui Brâncuși (19 februarie 1876 – 16 martie 1957), începând cu Hobița și cu plaiurile natale și încheindu-se cu atmosfera unui Paris cosmopolit și atrăgător, a fost prezentat în strânsă legătură cu contextul epocii. Dacă începuturile au fost marcate de dificultăți și de un drum anevoios, destinul artistului s-a transformat treptat, acesta devenind, dintr-un creator neînțeles și adesea ignorat, o figură recunoscută și celebrată pe plan internațional.

Evocarea Hobiței, a plaiurilor natale dar și a copilăriei, cu acea formulă memorabilă – „tezaur de fericire pentru toată viața” – a pregătit, în mod subtil, înțelegerea ulterioarei esențializări a formei. Nimic nu pare întâmplător în acest parcurs: nici plecarea „decisă” printr-un gest ludic al aruncării unei monede, nici întâlnirea timpurie cu sculptura, nici ucenicia în atelierul lui Rodin. Finalul, marcat de îndemnul matern – „Du-te, mamă, că nu ți-e scris să stai în umbra unui sat” – a funcționat ca o cheie simbolică a întregii deveniri.

Al doilea moment, susținut de Eugen Petri, a propus o perspectivă contemporană asupra operei brâncușiene – un unghi de înțelegere și de simțire a sculptorului, privit prin ochii și experiența unui artist al secolului XXI. Expunerea a fost susținută de imagini sugestive, pe un fond muzical inspirat din folclorul românesc, aparținând lui Erik Satie, menite să apropie publicul de esența gândirii și sensibilității lui Brâncuși.

A fost evocată și perioada în care sculptorul a fost criticat, fiind considerat, la un moment dat, un „artist animalier”, datorită simbolurilor recurente din opera sa (cocoșul, țestoasa, pasărea, peștele). Cel care avea să devină un mare inovator și-a început ucenicia în atelierul lui Rodin, pe care îl părăsește însă după un timp, rostind celebra afirmație: „La umbra copacilor mari nu crește nimic”. Astfel, încheie o etapă și deschide o alta, radical diferită.

Părăsind perioada realistă de început, Brâncuși se înscrie, prin originalitatea sa, în contextul marilor transformări artistice de la începutul secolului al XX-lea, alături de noile curente din artă și arhitectură: Art Nouveau în Franța și Jugendstil în Germania (Stilul 1900), caracterizate prin inspirația din natură.

Au fost aduse în prim-plan lucrări realizate după depășirea etapei realiste: „Sărutul” sau portretul „Baronesei”, unde artistul abandonează finisajele tradiționale, optând pentru o expresivitate mai directă, cu o eboșă puternică. A fost amintită și observația Doinei Lemny: „Brâncuși te face să gândești depărtându-te de înțelegerea realistă”.

Un tandem inspirațional inedit a fost conturat între Constantin Brâncuși și Wilhelm Lehmbruck. Lectorul a evocat, de asemenea, prietenia cu Modigliani, precum și un impresionant șir de artiști influențați de viziunea brâncușiană: Wilhelm Lehmbruck, Amedeo Modigliani, Hans Hartung, Isamu Noguchi, Henry Moore, Alexander Archipenko, Naum Gabo, Alexander Calder, Marcel Duchamp și Alberto Giacometti.

Modul în care Brâncuși a „curățat” forma de detalii inutile pentru a ajunge la esență – exemplificat prin „Domnișoara Pogany” – a influențat generații întregi de artiști occidentali, de la moderniști până la minimaliștii americani.

Au fost prezentate lucrări reprezentative, începând cu „Ecorșeul” („Jupuitul”), evidențiindu-se tehnica inovatoare a cioplirii directe, renunțarea la detalii, explorarea diferitelor materiale (precum marmura cu venatură), dar și importanța soclului, conceput ca o operă de artă în sine.

Un moment aparte l-a constituit evocarea boemei pariziene. Printr-o istorioară amuzantă, a fost prezentată simularea, alături de prieteni apropiați (Marcel Duchamp, soția acestuia și Erik Satie), în atelierul lui Brâncuși, a procesului intentat statului american, în urma clasificării eronate a sculpturilor drept „obiecte industriale”.

Au fost amintite și episoadele în care lucrările lui Brâncuși au fost refuzate sau cenzurate, artistul regăsindu-se uneori în contexte similare la „Salonului Refuzaților”, fără ca acest lucru să-i diminueze forța creatoare.

Spiritualizarea formelor tradiționale ocupă un loc central în opera sa. „Coloana Infinitului” reprezintă punctul culminant al acestui proces, inspirată de stâlpul de pridvor al caselor țărănești, transformat din element utilitar într-un simbol metafizic al ascensiunii.

Un segment important al expunerii a fost dedicat sculptorilor români influențați de Brâncuși, dintre care s-au remarcat George Apostu, Marian Zidaru și Vlad Ciobanu.

Acordând o importanță esențială dialogului cu materialul și dezvoltând un limbaj artistic personal, Eugen Petri însuși se recunoaște sub influența marelui sculptor, ilustrând acest fapt prin lucrări precum: „Arcul Împăcării”, „Sfatul Prelaților”, „Aripa Îngerului”, „Magul”, „Turnul Babel”, „Scara îngerilor”.

A fost, în ansamblu, o seară echilibrată, în care informația nu a sufocat emoția, iar admirația nu a alunecat în retorică. Mai mult decât o evocare, întâlnirea a funcționat ca un exercițiu de apropiere – nu neapărat de imaginea monumentală a lui Brâncuși, ci mai ales de acea simplitate esențială pe care opera sa o reclamă și o impune. Expunerile au captat atenția celor prezenți, bucurându-se de intervenția avizată a lui Alice Neculea ș.a. Au fost răsplătite cu aprecieri, aplauze și discuții de final.

Au participat: Gabriela și Eugen Petri, Alice Neculea, Luminița Bratu, Maria Bem, Cati Rodica Enache, Ramona Müller, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea-Sălceanu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Manoliu, Gigi Stănescu, Dan Constantin

Invitați: fam. prof. Petrescu, fam. Nicolescu, prof. Pătrașcu, av. Alecu, Radu Cosma, Doru Gogulancea ș.a.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Să nu Rostești,
Ce nu poți.
Scrie, așa
Pe hârtie.

Să nu ocolești,
Ceea Ce,
Obosești,
Prin gânduri
Lumești,

Și să mă Strigi,
          Așa cum
                 Ești.

Mihaela Popescu Taulet

Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop: „Putem începe acțiunea unificării cu Republica Moldova. Este cel mai important moment din istorie”

Președintele Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop, a afirmat joi, în cadrul ședinței de constituire a Consiliului Academic Român (CAR), că transformările recente din Republica Moldova reprezintă cel mai important moment din istorie pentru începerea acțiunii concrete de unificare cu România.

Declarațiile au fost făcute la sediul Academiei Române, cu ocazia lansării oficiale a CAR – o platformă de cooperare științifică de înalt nivel între Academia Română, Academia de Științe a Moldovei și alte academii de ramură din România. Cu această ocazie au fost semnate Memorandumul, Acordul de constituire și Statutul CAR.

„În acest moment, prin transformările care au avut loc în Republica Moldova, e cel mai important moment din istorie în care putem începe acțiunea unificării. Iar acțiunea unificării a început – cea veche – prin unitatea culturală și științifică. Dacă noi vom da un exemplu – și suntem aici împreună, nu ne-a chemat nimeni să ne unim. Așa am vrea, din sufletul nostru de români. Dacă putem face acest lucru, societatea va înțelege că lucrurile pot merge înainte. Altminteri, ne vor trebui alți 50 de ani să ne tot gândim”, a declarat prof. Ioan-Aurel Pop.

El a pledat din nou pentru înființarea unei filiale a Academiei Române la Chișinău, menționând că aproximativ 80% dintre colegii președintelui Academiei de Științe a Moldovei, Ion Tighineanu, și-ar dori să facă parte din Academia Română. Pop a criticat obstacolele legislative actuale și a propus modificarea legii Academiei pentru a permite crearea de filiale fără restricții birocratice inutile.

Evenimentul a avut loc la doar două zile după ce, miercuri, 26 martie, la Buzău, Ioan-Aurel Pop a vorbit despre viziunea sa privind o societate sănătoasă, cu ocazia inaugurării Centrului educațional pentru permacultură și hrană sănătoasă din Casa Grădinarului (fostul domeniu Marghiloman), în cadrul proiectului „Salvarea patrimoniului, salvarea identității”.

„O societate sănătoasă e o societate conservatoare în măsura în care conservă trecutul, în măsura în care apără aceste valori”, a afirmat președintele Academiei Române la Buzău. El a subliniat importanța valorificării învățăturilor din trecut, inclusiv din Evul Mediu, pentru o economie sănătoasă, aproape naturală, bazată pe tradiție și respect față de identitate.

Prof. Pop a legat aceste idei de necesitatea unei societăți care să apere valorile tradiționale, patrimoniul și identitatea națională – principii pe care le consideră esențiale și pentru procesul de apropiere și unificare culturală și științifică între România și Republica Moldova.

Sufletul Moldovei

De la Vama Oglinzilor la Vama Sufletului – a trecut 1 an

O înserare blândă, umbrită de ploi care s-au oprit parcă mirate că a trecut un an de când nu mai este printre noi, ci doar în amintiri frumoase, colegul nostru, regizorul Gabriel Comanroni. Nu am fost prea mulți – poate doar atâția câți a trebuit – și poate că ceilalți, de pe unde s-au aflat, au avut, într-o clipă de răgaz, un gând mângâietor pentru amintirea lui. Prezența soției sale, Mariana Dorina Coman, a fost așteptată și binevenită.

Doina Ofelia Davidescu și Leonida Corneliu Chifu au fost amfitrioni triști ai unei seri mângâiate palid de bucuria de a-l fi cunoscut și apreciat. O seară pe care ne-am dorit-o cât mai caldă în amintirea lui Gabi. Poate că, într-un fel minunat și misterios, retras în vreun ungher, a asistat și ne-a privit cu un zâmbet îngăduitor în colțul gurii chiar el, cel plecat.

După un scurt moment de reculegere, cei prezenți au împărtășit propriile gânduri sau pe ale celor care au dorit să se alăture cu mesaje de suflet, comemorative.

Sorin Vânătoru a citit un text frumos, completat de versuri edificatoare – Intelect afectiv și acuitate a înțelegerii – în care îl evocă pe Gabriel Comanroni ca pe un intelectual de mare finețe, definit prin sensibilitate afectivă și o remarcabilă acuitate a înțelegerii, un interlocutor pasionat și profund, capabil să pătrundă esența ideilor, indiferent dacă discuțiile vizau literatura, filosofia sau domenii științifice complexe. Prietenia lor s-a construit în timp, pe dialoguri intense, afinități intelectuale și o apropiere umană caldă, devenind o prezență esențială în viața sa.

Spirit lucid, concis și expresiv, Gabriel Comanroni reflectă în poezie trăiri existențiale intense și interogații fundamentale despre viață, moarte și identitate, exprimându-se într-un registru liric grav, uneori de inspirație blagiană sau romantică. Versurile explorează teme precum condiția umană, noaptea ca simbol, jocul dintre prezență și absență și dimensiunea mistică a existenței, conturând portretul unui poet profund, neliniștit și autentic.

Sorin Vânătoru consideră că întâlnirea cu Gabriel a fost o revelație, iar dispariția lui lasă un gol resimțit profund, compensat doar de amintirea vie a vocii și a prezenței sale.

Florin Manole a citit un text de fină reflecție – Ne pasă de morți altfel decât de vii? – insistând asupra modului în care îi păstrăm în memorie pe cei dispăruți și sugerând că amintirea lui Gabi Coman este fragmentară și incertă, mai ales pentru cei care nu l-au cunoscut direct. Imaginea sa se conturează treptat, dincolo de momentele concrete, prin ceea ce a creat și a lăsat în urmă. A completat că adevărata amintire durabilă nu stă într-un episod anume, ci în operă și în felul în care va fi înțeles și iubit de ceilalți.

Considerând că momentul este potrivit, Florin Manole a propus o meditație asupra semnificației sărbătorii Bunei Vestiri, purtând audiența într-un parcurs în care teologia și filosofia se întâlnesc. A detaliat cu subtilitate sensurile profunde ale acestei sărbători creștine, evidențiind modul în care, după spusele Sfântului Evanghelist Luca, vestea adusă de îngerul lui Dumnezeu, Arhanghelul Gabriel, ar trebui să se oglindească în viața spirituală a fiecăruia („părtași la sfințenia acestui eveniment”) și în conștiința colectivă. În interpretarea sa, fiecare element – de la simbolurile liturgice până la dimensiunea morală și existențială a evenimentului – a fost pus sub semnul introspecției, invitând la meditație, la contemplarea misterului divin și la înțelegerea legăturii dintre credință, suflet și lume.

Prin grija colegului Dan Simionescu am vizionat „Exit Life”, un film de scurtmetraj realizat în anul 2015, cu scenariul și regia lui Gabriel Coman, imaginea, montajul și producția fiind semnate de Octavian Tatomirescu. Protagoniștii (Ana-Maria Bălescu, George Rotaru) și actorii din rolurile secundare (Cătălin Stelian, Otilia Pătrașcu, Adrian Ancuța) au intrat perfect în atmosferă și au redat povestea cu intensitate.

Filmul evidențiază o temă extrem de actuală și tulburătoare: modul în care dependența digitală poate anula instinctele umane fundamentale, inclusiv pe cel de supraviețuire și pe cel matern. Pelicula lui Gabriel Comanroni, inspirată dintr-un caz real (probabil cel din Coreea de Sud, 2010), servește drept un avertisment brutal despre disocierea de realitate. Scenariul pune în lumină viața unui cuplu dependent de tehnologie și mediul virtual – în care, pe o insulă exotică, există ca o familie minunată, cu o viață perfectă –, atrăgând atenția asupra dezumanizării prin tehnologie și evidențiind contrastul dintre „perfecțiunea” Karinei, copilul virtual, și suferința fizică a celui real, Laura. Creierul poate prioritiza o recompensă digitală imediată în detrimentul responsabilităților vitale, ceea ce duce la pierderea identității. Incapacitatea Andei (Anabella) de a-și recunoaște numele real demonstrează că avatarul a înlocuit complet sinele, transformând realitatea într-un mediu ostil și străin. Starea de sarcină a tinerei adaugă un strat suplimentar de complexitate morală: ce șanse are un nou copil într-un mediu în care părinții sunt „captivi” psihic? Filmul este o oglindă sumbră a capcanei digitale, împinsă la extremul patologicului. Deși ni-l aminteam bine – întrucât am avut ocazia să-l comentăm, în urmă cu câțiva ani, în prezența regizorului –, vizionarea lui ne-a cutremurat.

Leonida Corneliu Chifu, vizibil emoționat, a continuat seara cu citirea mesajelor primite de la prietenii și apropiații lui Gabi Coman.

Scriitorul, regizorul de teatru și film Mihai Vasile a transmis un text de o remarcabilă sensibilitate, un omagiu emoționant: Gabriel Coman – el însuși o parabolă a Micului Prinț.

Amintind prima întâlnire cu Gabriel, în 1985, la o vizionare de film, acesta evidențiază pasiunea, curajul și hotărârea tânărului cineast, precum și corespondența dintre ei, dar și frumoasele momente de intersecție profesională. A remarcat talentul acestuia, dar și orgoliul constructiv și dorința de a crea filme adevărate, chiar dacă circumstanțele vieții și tulburătorii ani ’90 l-au împins adesea departe de aspirațiile sale. Mihai Vasile povestește cum, de-a lungul timpului, Gabriel devine un mentor pentru tineri în domeniul filmului și fotografiei, predând cu pasiune și obținând rezultate remarcabile. Autorul descrie întâlnirile lor ca momente de căldură și afectivitate, pline de dialoguri profunde despre artă, cinema și viață. În ciuda unor dificultăți profesionale și a unei lumi adesea cinice, Gabriel găsește, în final, în Cenaclul literar „I.L. Caragiale”, un „liman”, un loc și o comunitate unde își poate exercita talentul și sensibilitatea. Rememorarea subliniază caracterul său curios, metaforic, dar și realist, comparându-l cu Micul Prinț – un om delicat, atent la esențial, dar cu un impact profund asupra celor din jur. „Nu mi-a ieșit deloc din minte ideea că Gabriel a fost – în multe feluri – un Mic Prinț, ca mulți dintre noi, de altfel, numai că la el, la situația lui și la felul în care a trecut prin viață – curios și nedumerit, făcător de metaforă dar și de act crud-realist – s-a adăugat un ceva pe care noi ceilalți nu l-am avut, poate.”, consideră Mihai Vasile și încheie cu tristețe și admirație, recunoscând că lipsa lui Gabriel lasă un gol de neînlocuit.

Scriitorul Teodoru Ghiondea și poetul Florin Dochia s-au aplecat asupra creației lirice a lui Gabriel Coman, publicate în antologiile recente ale Cenaclului „I.L. Caragiale” (Neuroni și Endorfine și Spirala Ascunsă), punând în lumină talentul, sensibilitatea și profunzimea acestuia în domeniul poeziei, dar și al analizei filmice. Asemenea lor, dar cu mult înainte, scriitorul Ioan Mihai Cochinescu a scris prefața volumului de poezie Vama Oglinzilor, publicat în anul 1999, la editura LiberArt, Ploiești.

Recenzia Un înger cu destin de iad, aparținând jurnalistului și scriitorului Gheorghe Burdujan, la volumul menționat, atrage atenția asupra autorului și subliniază că «Vama Oglinzilor este fericita vocabulă ce cuprinde în sine esența unei drame existențiale (însăși viața autorului)”. Așadar, în mod obligatoriu, tot ce urmează după acest titlu va fi scris cu sânge și nisip: „sunt os și flacără”, „rana lui doi”, „otrăvit de lună”, „rană dulce”, „înger cu destin de iad”, „deșert după deșert și teamă”, „nu tu m-ai născut, mamă, ci durerea, durerea adâncă”, „crucea de sânge”, „moartea, stea sublimă” etc. Este o carte adevărată, peste care nu poţi trece cu uşurinţă pentru că există autonom prin valoare, ca o balanță ce are picior de sprijin miezul unei inimi.»

Leonida Corneliu Chifu a amintit că antologia aflată în pregătire va purta titlul, inspirat de un poem al lui Gabriel Coman, Trecere și timp, și că va conține un capitol integral dedicat omagierii acestuia.

Din creația lui Gabriel Coman(roni):

De ce m-ai înviat, Doamne?
Țin minte că am venit odată din nimic
și tot acolo m-am întors obosit…
De ce m-ai înviat, Doamne, iar?

Acolo în moarte
n-am recunoscut nimic,
în afară de ușorul viu
de a fi cumva așa
plin și luminos
printre lumini
înainte de a mă fi născut,
înainte de-aș fi știut
că sunt…
(Ultima lamentație a lui Lazăr) 

„Acum umblu fără sens noapte de noapte: mi-e frică de somn și sar și alerg, fug continuu… trec din amurg în amurg peste străzi întunecate și ude, peste orașul tot mai pustiu, unde cei ce dorm nu știu că dorm, nu mai știu clar dacă trăiesc… Imaginația mea mă va lăsa… nu știu unde se va duce… După cină nu știu cât voi mai aluneca mai jos…
De ce să mai scriu? Tot nu știu…”
(Imaginația mea m-a invitat la cină – fragment)

Buna Vestire este pragul prin care Cuvântul a intrat în lume. Noi ne consolăm cu gândul că Gabriel Comanroni nu a plecat, ci s-a mutat în cuvintele, fotografiile și filmele sale.

Nu am făcut fotografie de grup. Ce rost ar fi avut, când cel despre care am vorbit întreaga seară nu era prezent?

Am plecat purtând în suflet bucuria de a-l fi cunoscut și încrederea că, la fel ca în marea veste a primăverii, viața nu este învinsă, ci transformată în lumină și memorie vie.

Au participat: Mariana Dorina Coman, Alice Neculea, Emilia Luchian, Maria Bem, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Sorin Vânătoru Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea-Sălceanu.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

De 43 de ani, orașul acesta industrial, umbrit de poluare și de vremuri, dar, ca printr-o tainică îndurare, nevitregit de cultură, suspină și visează la poet.

Într-o pauză dintre asalturile ploilor, cu un soare sfios strecurat printre nori, în cadrul Festivalului de Poezie „Nichita Stănescu”, Muzeul Memorial „Nichita Stănescu” și-a deschis larg porțile, ca o inimă care așteaptă răbdătoare întoarcerea și revenirea simbolică acasă a poetului, dar și primirea câtorva oaspeți dragi, adunați la un pahar de vorbă și de amintire: scriitorul și publicistul Nicolae Băciuț (redactor-șef al revistei „Vatra Veche”), Constantin Stere (Direcția Județeană pentru Cultură Prahova), Florin Sicoie (Muzeul Județean de Artă Prahova), Doina Mihaela Purcariu (Muzeul Județean de Istorie Prahova), Irina Codreanu și alte distinse prezențe.

În curgerea firească a discuțiilor, evocarea „poetului necuvintelor” a stat la loc de cinste, ca o lumină blândă în mijlocul încăperii. S-au împletit evocări despre poeți și critici contemporani (ecouri ale unei retorici adesea neînțelese, aflate în continuă prefacere, și ale rafinamentului perpetuu dovedit de poet) cu reflecții despre Iorga și vremuri tulburi, dar și cu mărturisiri personale, aproape șoptite, despre felul în care Nichita a locuit, nevăzut, în fiecare.

Atmosfera a fost, în același timp, distinsă și caldă, ca miezul fericit al unei zile frumoase. Și parcă, nevăzut, poetul însuși pășea, zâmbind, prin camere, atingând ușor aerul, trăgând cu urechea la cuvinte și necuvinte și oprindu-se asupra Cărții de Onoare a casei sale părintești, răsfoind-o ca pe o altă poezie, citind cine și ce a mai lăsat în urmă, ca semn de trecere și de aducere-aminte.

Am venit și, preț de câteva clipe, am visat la poet și la poezie, împreună cu colegul meu de cenaclu, jurnalistul Leonida Corneliu Chifu și aleasa asistență, lăsându-ne purtați de farmecul discret al cuvintelor și de prezența nevăzută, dar vie, a lui Nichita.

Doina Ofelia Davidescu