close

Promovate

Centru de PresăParteneriatePromovate

Concert simfonic dedicat Unirii Principatelor Române

Concert-simfonic

Concert dedicat Unirii Principatelor Române joi, 21 Ianuarie 2021, de la ora 19.00, cu Matei Pop la pupitrul dirijoral al orchestrei simfonice ploieștene și pianista Ioana Maria Lupașcu solistă.

Programul cuprinde

  • „Salbă maramureșeană” – suitele nr. 3 și 4, de Matei Pop,
  • Concertul pentru pian și orchestră, de Sabin Păutza, în premieră absolută
  • Simfonia în Do major, de Georges Bizet.

Concertul se va desfășura CU public, iar biletele, în valoare de 10 lei (acces general) sunt disponibile la casa de bilete a Filarmonicii și online, de pe site-ul www.filarmonicaploiesti.ro.

Evenimentul va fi transmis live pe platforma Virtual Concert Hall,  iar biletele virtuale pot fi achiziționate de aici: https://virtualconcerthall.ro/produs/bilet-virtual-transmisie-live-concert-simfonic-21-ianuarie-2021-stagiunea-68/

Informaţii suplimentare: +40 734 335 067.

Pentru mai multe amănunte legate de evenimentele viitoare vă invităm să ne urmăriți pe toate paginile noastre de facebook:

https://www.facebook.com/filarmonicaploiesti/
https://www.facebook.com/virtualconcerthall.ro/
https://www.facebook.com/jazzploiesti/
https://www.facebook.com/ploiestijazztrio/
https://www.facebook.com/flacaraprahovei/
https://www.facebook.com/corulfilarmoniciipaulconstantinescuploiesti/
https://www.facebook.com/cvartetulchronos/
https://www.facebook.com/ploiestibrassensemble/
https://www.facebook.com/studiofilarmonicaploiesti/
De asemenea, ne găsiți și pe instagram, aici: instagram.com/filarmonicaploiesti.

(Centrudepresă)

mai mult
PersonalitățiPromovate

Eliade zugrăvit de Cioran: „Într-o viață anterioară trebuie să se fi hrănit numai cu ierburi”

Eliade-Cioran

Mircea Eliade și Emil Cioran, doi dintre românii faimoși ai secolului trecut, au fost amici din tinerețe, s-au însoțit prin viață cu scrisori și s-au elogiat în volume. La Pixul cu mină aflăm cum i-a apărut istoricul religiilor filosofului nihilist.

Mircea Eliade (1907-1986) și Emil Cioran (1911-1995) au fost prieteni în Bucureștiul interbelic, au împărtășit la un moment dat aceeași viziune politică dezastruoasă (pe scurt, au fost de partea legionarilor), aproape s-au certat din pricina unei femei, au părăsit România, au purtat corespondență și s-au revăzut la Paris, unde Cioran locuia și unde Eliade venea de la Chicago.

În Statele Unite ale Americii preda, cu mare prestigiu, istoria religiilor, domeniu al cărui star academic incontestabil era.

În anul 1986, ultimul din viața lui Eliade, Cioran a publicat un volum, Exerciții de admirație, retipărit în 2017 la editura Humanitas. În el făcea portretul câtorva oameni care îl impresionaseră de-a lungul anilor cu inteligența și erudiția lor. Printre ei se afla și prietenul său de-o viață, Mircea Eliade.

„Într-o viață anterioară trebuie să se fi hrănit numai cu ierburi de și-a putut păstra atâta prospețime și încredere, ca și atâta inocență. Nu puteam să-l iert că mă simțeam mai bătrân decât el”, scria Cioran – la decenii de la prima lor întâlnire – despre amicul său Eliade.

În care se constată că Eliade lovea aproape totdeauna inspirat


Îi disprețuiam pe ʺbătrâniʺ, pe ʺramolițiʺ, adică pe toți cei trecuți de treizeci de ani. Maestrul nostru spiritual le declarase război; îi demola unul câte unul și aproape totdeauna lovea inspirat, spun ʺaproapeʺ, căci uneori se înșela, cum i s-a întâmplat când l-a atacat pe Tudor Arghezi, poet important, a cărui singură vină era de a fi recunoscut, consacrat.

În care se observă un teribil paradox în dragostea tinerilor intelectuali pentru Eliade


Această infatuare, se va spune, e de când lumea. Fără doar și poate. Dar nu cred ca alții s-o fi împins vreodată atât de departe ca noi. Era expresia, dusă până la paroxism, a unei voințe de-a forța Istoria, a unei pofte de-a ne face loc în ea, de a aduce în ea noul, indiferent de preț.

Frenezia era la ordinea zilei. Și în cine se întrupa? În cineva care se înapoia din India, țara ce dintotdeauna întorsese spatele tocmai Istoriei, cronologiei, devenirii în sine. N-aș sublinia acest paradox, dacă el n-ar fi semnul unei dualități profunde, al unei trăsături de caracter la Eliade, atras deopotrivă de esență și de accident, de atemporal și de cotidian, de mistică și de literatură.

Această dualitate nu produce la el nicio sfâșiere: este natura și șansa lui să poată trăi simultan sau rând pe rând la niveluri spirituale diferite, să poată, fără dramă, să studieze extazul și să urmărească anecdoticul.

În care Cioran e fermecat de curiozitatea vastă a lui Eliade


De atunci, spectacolul acestei curiozități atât de vaste, atât de neînfrânate, care ar fi morbidă la oricare altul decât el, n-a încetat să mă farmece. Eliade nu are nimic din încăpățânarea sumbră și perversă a maniacului, a obsedatului care se închide într-un singur domeniu, într-o singură zonă, și respinge tot restul ca pe ceva accesoriu și facil.

În care se constată că Eliade punea cărțile deasupra zeilor


N-am să uit niciodată înfrigurarea lui atunci când, sosit la Paris îndată după Eliberare, le pipăia, le mângâia, le răsfoia; în librării exulta; era o vrajă, era idolatrie. Atâta entuziasm presupune un mare fond de generozitate, fără de care nu poți aprecia belșugul, exuberanța, risipa, calități prin care spiritul imită natura și-o depășește.

În care Cioran povestește cum n-a reușit Eliade să-l facă balzacian


Citise Comedia umană la București; o recitea la Paris în 1947; poate o recitește încă la Chicago. I-a plăcut întotdeauna romanul amplu, bogat, care se desfășoară pe mai multe planuri, consunând cu melodia ʺinfintăʺ, prezența masivă a timpului, acumularea de detalii și abundența de teme complexe și divergente; în schimb detesta tot ceea ce, în Litere, este exercițiu, jocurile anemice și rafinate pe care le-ndrăgesc esteții, latura coruptă, pătrunsă adânc de putreziciune, a anumitor producții lipsite de sevă și de instinct.

În care se povestește cum l-a cunoscut Cioran pe Eliade


În 1927 și 1928, Eliade colabora în mod regulat la un cotidian din București. Eu locuiam într-un oraș de provincie, unde urmam liceul. Ziarul ajungea acolo la unsprezece dimineața. În recreație, mă repezeam la chioșc ca să-l cumpăr, și în felul acesta m-am putut familiariza cu numele mai mult sau mai puțin insolite, precum Aśvaghoṣa, Csoma de Körös, Buonaiuti, Eugenio dʹOrs și câte altele.

Preferam mai ales articolele despre străini, pentru că operele lor, de negăsit în orășelul meu, îmi păreau misterioase și definitive; pentru mine, fericirea se reducea la speranța de-a le citi cândva.

În care Cioran arată de ce i se credea superior lui Eliade

În care Cioran povestește o încurcătură între el, Eliade și o actriță (și arată de ce a scris un articol împotriva prietenului său)


Pe scenă, în mijlocul unei tirade sau al unui dialog, preocupările ei esențiale o asaltau, o cotropeau, puneau stăpânire pe spiritul ei, iar ceea ce se pregătea să debiteze i se părea, subit, de o deșertăciune insuportabilă. Jocul ei avu de suferit; era prea integră ca să poată ori să vrea să trișeze. N-a fost concediată, dar i s-au dat mici roluri neînsemnate ce nu puteau s-o tulbure cu nimic (…) În căutare de răspunsuri, s-a orientat, în disperarea ei, spre Eliade, apoi, mai puțin inspirată, spre mine.

Într-o bună zi, la capătul răbdării, Eliade a trimis-o la plimbare și a refuzat s-o mai vadă. Ea a venit să mi se spovedească. (…) Meritele, ca și suferințele ei, erau atât de mari, încât, la începutul prieteniei cu ea, mi s-a părut inexplicabil și inadmisibil că Eliade a putut s-o trateze cu atâta aroganță. Felul în care se purtase cu ea mi se părea de neiertat și, ca s-o răzbun, am scris ʺOmul fără destinʺ.

Când articolul a apărut pe prima pagină a unui hebdomadar, ea a fost încântată, l-a citit în fața mea cu voce tare, ca și cum ar fi fost vorba despre cine știe ce monolog prestigios, după care l-a analizat paragraf cu paragraf: ʺN-ai scris niciodată ceva mai bunʺ, mi-a spus – elogiu deplasat pe care și-l decerna ei, căci nu fusese ea, într-un fel, cea care inspirase articolul furnizându-mi și elementele lui?

Am înțeles mai târziu oboseala și exasperarea lui Eliade, precum și ridicolul atacului meu exagerat, pentru care el nu mi-a purtat niciodată ranchiună, ba chiar s-a amuzat pe seama lui. E o trăsătură ce merită semnalată, căci experiența mi-a arătat că scriitorii – cu toții chinuiți de o memorie prodigioasă – sunt incapabili să uite o insolență prea lucidă.

În care Cioran povestește cum l-a văzut pe Eliade la catedră

În care se arată ce artă stăpânea Eliade

(Andrei Crăciun – beta.dela0.ro)

mai mult
PromovateViață sănătoasă

Doctorița polidin

MDicu

„Doctoriţa Polidin”, Sylvia Hoişie (93 de ani) Unul dintre medicii care au participat la inventarea Polidinului, unul dintre cele mai cunoscute vaccinuri româneşti care a protejat oamenii zeci de ani împotriva infecţiilor, în special celor virale, este Sylvia Hoişie, o supravieţuitoare a Holocaustului.

Sylvia Hoişie s-a născut în 1928, la Câmpulung Moldovenesc. Născută într-o familie modestă, Sylvia şi sora ei mai mare au avut parte doar de câţiva ani liniştiţi. În oraşul natal a reuşit să termine doar primele două clase gimnaziale, căci legile antievreieşti ale legionarilor începeau să intre în vigoare. La şcoală, ea şi restul colegilor evrei erau trimişi în ultima bancă, la distanţă faţă de restul. Îşi pierduseră identitatea, personalitatea – toţi erau strigaţi „jidani”. După doi ani a fost dată afară din şcoală. Nici înafara programului nu era mai bine, căci regulile erau stricte. „Legile rasiale spuneau că nu avem voie să ieşim din casă decât la anumite ore, nu aveam voie să deţinem radio, bicicletă şi nu puteam să mergem la cinema. Şi atunci când ieşeam din casă, trebuia să avem cusută pe haine, în dreptul pieptului, Steaua lui David”, mărturiseşte Sylvia într-un interviu pentru Adevărul.

Nu a trecut mult timp după tragicul eveniment de la Iaşi, din 22 iunie 1941, căci zvonurile începeau să se adeverească: deportarea. Era începutul lui octombrie 1941 şi toţi evreii din oraş au fost chemaţi în gară. Copiii, părinţi şi bunici, indiferent de starea materială, vârstă sau educaţie au fost urcaţi laolaltă în trenuri pentru transportat vitele. După un drum infernal de lung, au ajuns în Atachi, în nordul Basarabiei. „Cu greu se poate descrie ce am văzut acolo: pereţii caselor erau umpluţi cu sânge şi înscrisuri cu numele oamenilor omorâţi în acele locuri. Totul părea straniu, parcă din altă lume. Aici am văzut pentru prima dată cum un om înnebuneşte şi cum este omorât după ce a fost legat de copac. Este vorba de unul dintre farmaciştii oraşului nostru. Trebuie să vă spun că în toată această perioadă am fost păziţi de militari români”, îşi aduce aminte acum medicul Hoişie.

„Aici am văzut pentru prima dată cum un om înnebuneşte”

După câteva zile, au fost reorganizaţi şi trimişi în oraşul Moghilev. Acolo, după trei săptămâni, bunicii ei au murit. „Înainte de a trece Nistrul ni s-au luat toate actele de identitate, deci nu mai existam. A trebuit să predăm tot aurul pe care îl aveam, iar banii pe care îi aveam a trebuit să-i schimbăm în ruble”.

Acolo, în mijlocul Transnistriei, familia Sylviei împreună cu alte 40 au locuit o perioadă într-o casă de cultură. Au reuşit să facă rost de o sobă pentru a face ceai, căci de căldură nici nu se punea problema. Se ascundeau de „convoi” căci auziseră că dacă te prind, eşti dus în lagăr. În cele din urmă, pentru bruma de bani pe care o mai aveau, au convins nişte soldaţi nemţi să îi ducă într-un loc mai bun. Şi aşa au ajuns în Djurîn, unde sperau că vor lucra într-o fabrică de zahăr. Fabrica însă era dărâmată, iar ei s-au cazat într-o casă din ghetoul evreiesc de acolo, unde se mai aflau şi alţi bucovineni. „În camere era lut pe jos, fără apă, fără lumină, fără un pat, fără sobă, fără condiţii sanitare. Era începutul iernii 1941-1942. Nu aveam mâncare decât foarte puţină şi pe aceasta o obţineam prin schimburi: adică dădeai o haină şi puteai să primeşti o bucăţică de pâine. Îmi amintesc şi acum când am făcut rost de nişte mălai, însă nu era suficient pentru mămăliguţă, aşa că am făcut un fel de mămăligă mai mult apoasă şi fiecare ne uitam la celălalt să nu primească mai mult. Aşa am trăit aproape trei ani. Am lucrat şi la câmp, în fostele colhozuri. Pentru o supă de linte şi câţiva cartofi pe care-i aduceai acasă munceai 10-12 ore pe zi. Eram cazaţi în fostele grajduri ale colhozului”.

„Când ajungi în laborator îţi dai seama că trebuie să înveţi încă pe atâta”

În România s-a întors abia în 1944. Au făcut cale întoarsă până la Moghilev, iar de acolo au fost preluaţi de trenuri militare. Nu s-au dus în Câmpulung, căci nemţii încă nu părăsiseră oraşul, ci în Botoşani, unde se aflau ceilalţi bunici. Odată ajunsă acasă, Sylvia a început să înveţe din nou. Nu îşi dorea să devină medic, dar a fost convinsă de sora ei mai mare să dea la medicină, în Iaşi. A reuşit să intre din prima încercare, chiar dacă erau patru candidaţi pe loc. În 1952 a susţinut examenul de stat şi a fost repartizată de către Ministerul Sănătăţii la Institutul Cantacuzino.

În capitală a lucrat o perioadă la Institutul de Igienă, iar abia în 1953 a ajuns la Institut care era condus de bacteriolog Petre Condrea, fost elev al celebrului microbiolog Ion Cantacuzino. „Aici era o secţie de producţie pentru vaccin antitetanic, care ulterior era trimis la Bucureşti, spre a fi finalizat. Tot în acea perioadă se iniţiaseră o serie de cercetări în epidemiologie şi aici am fost eu repartizată, la cercetări epidemiologice şi de laborator. Când ajungi în laborator îţi dai seama că trebuie să înveţi încă pe atâta ca să poţi să înţelegi ceea ce faci. Aşa şi eu am început să învăţ să fac medicină de laborator şi, mai ales, bacteriologie”.

Ideea producerii de imunostimulatoare pentru creşterea imunităţii a fost preluată din Occident. O echipă de medici foarte tineri, printre care şi Sylvia Hoişie, au lucrat timp de şase ani la realizarea Polidinului. „Am folosit pentru acest preparat numai ingrediente româneşti. Microbii erau indigeni, tulpinile fiind izolate de la oameni bolnavi. Nu luam microbi din Franţa ca să-i aducem în România. Pe lângă microbii indigeni, în compoziţia produsului intrau bilă de bou, fenol, apă distilată şi clorură de sodiu, dar putem spune că şi fiola constituia tot un ingredient. Această cercetare a fost de durată, uneori istovitoare. Am obţinut preparatul prin 1962-1963 şi apoi am început munca de cercetare pe animale de laborator: şoarece alb, cobai, iepuri. Cei de la Bucureşti aveau o tematică, noi de la Iaşi, o altă tematică de investigat. Aşa am reuşit să observăm că preparatul poate să oprească o infecţie, mai ales infecţiile tractului respirator superior”.

În primăvara lui 1966, medicamentul a fost înregistrat şi la OSIM, dar asta nu înainte de a testa efectele adverse ale produsului. „L-am testat pe noi. Ne-am injectat şase zile la rând câte 2 ml de Polidin şi toate reacţiile au fost bune. Şi aşa am primit dreptul de a-l produce. După ce l-am produs a început adevărata cercetare: să vedem în ce afecţiuni este eficient, dacă nu produce la copii efecte adverse, dacă putea fi prescris şi femeilor însărcinate, dacă nu avea o acţiune toxică asupra fătului. Apoi, am primit permisiunea de a-l testa pe comunităţi, pentru a vedea dacă poate fi făcut anterior perioadelor de gripă, şi rezultatele au fost bune”.

(Monica Dicu)

mai mult
CreștinătatePromovate

UN ACATIST DEDICAT LUI MIHAI EMINESCU

MihaiEminescu2

 

Condacul 1
Şi Pământul are un Chip, din care se Nasc Făpturile şi Neamurile lor, şi acestea se OGLINDESC ca STELE şi LUCEFERI pe Cerul de SUS, în care se ODIHNESC ÎMPREUNĂ, şi tu un LUCEAFĂR fiind, îţi Cântăm:
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Icosul 1
Însuşi DUMNEZEU DOREŞTE să COBOARE pe Pământ şi FERICIT eşti tu, Mihai Eminescu, că „DORUL Pământului” l-ai avut şi DOINITORUL său te-ai făcut, „LACRIMĂ de Pământ”:
Veseleşte-te, Lacrimă de Făt-Frumos;
Veseleşte-te, Lacrimă de HRISTOS;
Veseleşte-te, Lacrimă de TAINĂ;
Veseleşte-te, Lacrimă de ICOANĂ;
Veseleşte-te, Lacrimă din LACRIMĂ;
Veseleşte-te, Lacrimă de VEŞNICIE;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 2-lea
LACRIMA de Cer nu este „plâns”, ci IUBIREA Cea Mare cu „DORUL de Pământ” ce Coboară, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 2-lea
O, ce Necuprins este în LACRIMA de Cer, ce LUMINĂ de LUCEAFĂR cu DORUL de Pământ, ce Chip, Chip Născut din APĂ şi din DUH, CHIP de BOTEZUL Lui HRISTOS:
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL Românesc;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL acestui Pământ;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL acestui Neam;
Veseleşte-te, Veşnicul TÂNĂR de Taină;
Veseleşte-te, Veşnicul COBORÂTOR din Cer;
Veseleşte-te, DOR de „DORUL SFÂNT”;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 3-lea
Cine este Făt-Frumos, cine este Voinicul ce se luptă cu zmeii ucigători? Este LUCEAFĂRUL de Taină COBORÂT pe Pământ, Zămislit din „LACRIMA din ICOANĂ”, din Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 3-lea
Făt-Frumos din Lacrimă este LUCEAFĂRUL ce nu s-a mai „întors” la Cer, care a rămas pe Pământ, şi aşa RAIUL din Nou s-a făcut:
Veseleşte-te, Taină de CHIPUL Lui HRISTOS;
Veseleşte-te, Taină de Pământean;
Veseleşte-te, Pământeanul MINUNAT;
Veseleşte-te, Pământeanul ce-şi caută „MIREASA pierdută”;
Veseleşte-te, cel ce o scoate de pe „tărâmul celălalt”;
Veseleşte-te, PĂMÂNTEANUL ÎMPĂRAT;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 4-lea
Înmulţindu-se „vrăjmaşii zmei”, CASA ÎMPĂRATULUI este atacată, Fiii săi sunt luaţi în robie, hotarele se „rup”, străinii năvălesc şi „PLÂNSUL” se iveşte, în loc de: ALILUIA!

Icosul al 4-lea
Ca odinioară Profetul Ieremia, şi tu, Eminescu, „PLÂNSUL robiei noastre te-ai făcut”, care adânc s-a săpat şi a intrat până în Codrii cei mari şi pe Munţii cei înalţi, cu DOINIREA-CUVÂNTUL de Pământ:
Veseleşte-te, DOINIRE de DOR DUMNEZEIESC;
Veseleşte-te, DOINIRE de Dor Pământesc;
Veseleşte-te, DOINIRE de Sfântă CHEMARE;
Veseleşte-te, DOINIRE de IUBIRE;
Veseleşte-te, şi DOINIREA cea de „jale”;
Veseleşte-te, DOINIREA, „EVANGHELIA Pământească”;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 5-lea
Naşterea din „LACRIMA” ICOANEI MAICII DOMNULUI este CHIPUL IUBIRII DUMNEZEIEŞTI coborâte pe Pământ, care se face „FIUL-LUCEAFĂRUL, Făt-frumos Voinicul”, IZBĂVITORUL de zmeii cei ucigători, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 5-lea
PLÂNGE MAICA DOMNULUI când „lumea se pustieşte”, când FIUL DUMNEZEIESC nu mai este PRIMIT pe Pământ, şi din „LACRIMILE de Taină” Luceferi şi Stele se Nasc:
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL MAICII DOMNULUI;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL cel „Născut din LACRIMĂ”;
Veseleşte-te, Luceafărul-Făt-Frumos;
Veseleşte-te, Luceafărul cu INIMA IUBIRII;
Veseleşte-te, Luceafărul cu „DORUL de Taină”;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL ce s-a „făcut Pământean”;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 6-lea
„DOR DUMNEZEIESC” este „VEŞNICA IUBIRE”, pe care DUMNEZEU o REVARSĂ în Făpturile Sale, şi „MINUNAT” este apoi şi „Dorul Lumii” cu Chipul „Iubirii Lumii”, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 6-lea
Este şi o „Iubire Curată şi Sfântă a Lumii”, care se ÎNCHINĂ ca „DAR” ALTARULUI DUMNEZEIESC, şi aşa se face „BISERICA-ÎNTÂLNIREA în ICOANĂ”:
Veseleşte-te, Iubirea ÎNTREAGĂ a Lumii;
Veseleşte-te, „DORUL Întreg” pentru ALTARUL Lui HRISTOS;
Veseleşte-te, DOR DUMNEZEIESC şi Dor de Făptură în „CĂUTARE”;
Veseleşte-te, DOINIREA, Cântarea „EVANGHELIEI Lumii”;
Veseleşte-te, DOINIREA, „DORUL de pe CRUCEA Lumii”;
Veseleşte-te, DOINIREA, „hotarul dintre VEŞNICII”;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 7-lea
Vremelnicia lumii a întunecat „Cerul Înstelat” şi zmeii ucigători s-au înmulţit, „şarpele cu douăsprezece capete” s-a născut şi LUCEAFĂRUL Lumii este mereu CHEMAT, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 7-lea
VINO, LUCEAFĂR Blând, şi APĂRĂ pe „FECIOARA Lumii” de „balaurul cu douăsprezece capete”, care o pândeşte necontenit să o „fure” pentru „lumea lui întunecată”:
Veseleşte-te, Nădejdea MÂNTUIRII;
Veseleşte-te, Nădejdea Lui HRISTOS;
Veseleşte-te, Nădejdea-Sabia de FOC;
Veseleşte-te, Nădejdea-Braţul cel TARE;
Veseleşte-te, Nădejdea cea De-a pururea peste Lume;
Veseleşte-te, NĂDEJDEA-LUCEAFĂRUL ÎNTRUPAT;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 8-lea
Dezamăgit, adesea „singur şi părăsit” rămâneai, dar „DORUL Sfânt de LUCEAFĂR” era mai TARE decât toate, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 8-lea
„GLASUL de Taină al DOINIRII” aşa s-a NĂSCUT, Izvor de „LUMINĂ de Pământ”, din „stâncă ieşit”:
Veseleşte-te, CUVÂNTUL ce se „face Lume”;
Veseleşte-te, CUVÂNTUL-LUMINA dintru-nceput;
Veseleşte-te, CUVÂNTUL din Care Pământul s-a plămădit;
Veseleşte-te, CUVÂNTUL, INIMA Lumii;
Veseleşte-te, CUVÂNTUL, „SÂNGELE de Taină”;
Veseleşte-te, CUVÂNTUL-LUCEAFĂRUL ce VEŞNIC se „face TRUP”;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 9-lea
„Iubirea de Pământ” se Naşte din „LACRIMA de CER” ca „LUCEAFĂR”, şi aşa „DOINIREA-CUVÂNTUL SFÂNT al Lumii” „CARTEA Vieţii lumii” o SCRIE: ALILUIA!

Icosul al 9-lea
DOINIREA de CER şi de Pământ mereu se CHEAMĂ şi ÎNTÂLNIREA de Taină o doresc şi în Chipuri de Lumini Strălucesc:
Veseleşte-te, CHEMAREA din VEŞNICIE;
Veseleşte-te, CHEMAREA ce se „face CHIP”;
Veseleşte-te, CHEMAREA, Glasul IUBIRII;
Veseleşte-te, CHEMAREA, „Cel mai DORIT”;
Veseleşte-te, CHEMAREA, trecerea „peste hotar”;
Veseleşte-te, CHEMAREA, ARIPILE necontenitului ZBOR;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 10-lea
LUCEAFĂRUL este CHIPUL de Taină al Lui HRISTOS Dăruit Făpturii, „DOR de CER şi Dor Pământesc” ce de-a pururi ÎMPREUNĂ sunt şi care se ÎNTÂLNESC pe ALTARUL IUBIRII, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 10-lea
IUBIREA niciodată nu se poate „ucide” şi orice „înstrăinare” în DOINIREA de Jale se face, DOINIREA cu LACRIMI de FOC şi plâns, cu „blestem amarnic şi greu”:
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL IUBIRII acestui PĂMÂNT;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL DOINIRII sale Sfinte;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL şi de BUCURIE şi de Jale;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL şi de BINECUVÂNTARE şi de „blestem”;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL cel CRUCIFICAT şi ÎNVIAT;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL ce de-a pururi „COBOARĂ şi URCĂ”;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 11-lea
O, Bădiţă Mihai EMINESCU, NUMELE de ICOANĂ al DOINIRII ROMÂNEŞTI, în codri, la izvoare, la răspântii, pe munţi, în mijlocul lumii, la Porţi de BISERICI, DE-A PURUREA te ARĂŢI ca Făt-Frumos şi LUCEAFĂR, dar şi ca „fulger şi blestem” pentru duşmanii cei răi, şi aşa şi noi Cântăm: ALILUIA!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CronicăPromovate

Oh, Doamne, pârdalnicul de dor…

S4

 

Oh, Doamne, că nu-mi mai pot ține-n piept pârdalnicul de dor!

Sfârâie sau arde mocnit, el e cenușa anilor trecuți suflată iar și iar ..! Îl sublimez în tot ce-mi cade-n mână sau la îndemână. Sădit sub încropeala de grădină din scurta vară de aici, pământ străin cu semințe românești. Pentru bunici, și-apoi pentru părinți pun roșiile astea, să le sărez toamna-n brânză și să-mi zic în barbă: viezure, barză, varză!
Bine, mă mai apucă primăvara mărțișoare naiv inventate pentru doamnele-prietene.
Ce să mai spun, m-au fript și mâinile de dor pân-am început anu’ ăsta păcătos să fac – io, da, io!!! – sarmale.
De mușcate, nu mai zic. Le păstrez ca nebuna și iarna, le-aduc în casă. Normal, ele cred minciuna și-nfloresc întruna. De fapt, Mamamare sigur le ‘grijește cu nodurile degetelor mele, încep a semăna cu dânsa.
Am deja oale și ulcele, încet-încet mă ascund în ele, doar nu degeaba una e luată direct din gardul Maicăi (cealaltă dragă dusă bunică).
Bun, și când n-oi mai avea de ales, sigur am să arunc în focul ăsta al dorului lingurile din lemn, una câte una. Asta, dacă nu le împart între timp fetelor-românce de pe aici.
Nu știu ce să mă mai fac!

Totul, totul arde-n piele, venele-mi urcă sângele-n obraji, vin nu beau și tot mă-mbăt; umblu “creanga” cu dorul ars până miroase a lemne-scrum ca-n Dedrad, Vlădești sau Tomșani. A sobă-ncinsă, cu mămăligă rece și carne-n untură, la borcan. Și iar ajung la Mamamare și la Tatamare, să mă dau cu sania din vârful dealului spre ulița din josul satului. Of, măcar mă răcoresc puțin!
Alunec din nou direct în mijlocul limbilor de foc din soba albă de atâta var. De data asta, evadez si-o văd pe Maica prin geamul mic și înghețat. Are treabă dis-de-dimineață să le pregătească nepoatelor laptele cald.
Știu că pe la amiaz’ voi urca pe furiș în dărăpănatul dar bogatul pod al grajdului, să mai descopăr minunate povești de citit prin caietele, cărțile unchilor și mătușilor.
Da’ brusc mă-ntorc pe partea cealaltă și iar mi-e prea cald, prea dor. Nu-mi mai ajung amintirile, țigara care sunt a ars aproape de final, mucul care sunt vrea și nu știe ce vrea, că d-aia e muc 😀
Of, cred că de la sarmale mi se-ntâmplă. Mi-am fiert în varza lor murată și bruma de minte.

E iar Ajun, din nou Crăciun și io vă-ncurc cu vorbe aiurite.
Dați-mi o idee, vă rog, cum să fac să sting odată flăcările astea patetice?

Ps//între timp, afară s-a luat la întrecere cu înăuntru, cam așa:
– sarmalele, din crude, mări, se fierbeau, trei ore tot bolboroseau
– pe geam, din ploaie verde, deci și ea cruduță, mări, zăpadă se făcea, și ne tot ningea, tot în vreo trei ore ne albea

Ilustrație muzicală (mai ales refrenul):

Poze și text: o exaltată

Merry Christmas Eve everyone❣️🎄
Until I’ll be able to fully express myself in English, please accept my pictures and my good thoughts to you 😊

 

(Text/foto Amorena Minculescu)

mai mult
CronicăPromovate

MIRCEA ȘI TRAIAN

Mircea2

Excepțional text găsit de Radu Vancu în revista de cultură SLAST (Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului) din anul 1982: un portret al scriitorului Mircea Cartarescu (pe-atunci în vârstă de 26 de ani) compus/scris de către prietenul său, poetul Traian T. Coșovei (pe-atunci în vârstă de 28 de ani). Îl reproduc, cu mulțumiri către Radu Vancu și cu infinită emoție (în imagine un decupaj dintr-o fotografie de Tudor Jebeleanu).

 

“În 1001 de nopți există, pierdută în fastul și angoasa nopților arabe, povestea unui duh închis într-o sticlă, așteptând secole întregi pe cineva care să-l elibereze și promițând în sinea lui celui ce va rupe vraja neprețuite comori, haremuri, palate, oștiri, demnități, până când, după veacuri întregi în care nu se întâmplă nimic (himerele n-au viață lungă), înfuriat, făgăduiește să-l ucidă fără milă pe imprudentul eliberator, oricare ar fi el.
Nu știu cum, prin ce obscure resorturi, asociez această poveste cu poezia și o parte din făptura lui Mircea Cărtărescu, un adolescent de altădată cu o față prelungă de licean hăituit, în albul căreia au poposit, nu se știe de unde, două priviri teribil de negre, făcute parcă pentru a privi zborul măruntelor ființe ale înserării, încremenirea unui nor pe cer, dispariția unei stele, alunecarea milenară a unui ghețar. De ce tocmai povestea duhului din cele 1001 de nopți? Poate pentru că, tot astfel, pe lângă poetul nostru au trecut zvonul și larma copilăriei și nu l-au eliberat, au trecut bănuielile adolescenței, ale dragostei și-ale teiului eminescian și-ale orei de iubire și nu l-au eliberat, au trecut Beatles-ii cu submarinele lor muzicale, motocicliști zen cu căștile lor fosforescente, damnate, șoselele fără bătăliile cu flori de demult și mulțimile aprinse de solzii de foc ai ghitarei și timpul, zecimea, eternitatea cu acel baudelairean ‘feu clair’ au trecut și nu l-au eliberat.
Și a venit Poezia și a deschis, nu cu un pocnet, ci cu un scâncet, capacul de plumb al vasului în care era închisă, aidoma unui elixir înveninat, conștiința de sine în exploziva ei virtualitate. A venit Poezia cu valurile ei înspumate de cuvinte pe care Mircea Cărtărescu le preschimbă în felahi lucrînd la piramida propriei singurătăți, le biciuiește precum odinioară Xerxes, pedepsitorul mării, în lungi poeme în care neliniștea stă ascunsă aidoma unui sîmbure în carnația bogată, rubensiană a privirii în stare a recrea o posibilă lume, un posibil univers.
Această lume ridicată din cuvinte ca un imens parc de distracții, de atracții feerice, răscolitoare, menite să dureze un sezon, o zi, ascunde coridorul tentațiilor, erosul – Canossă de umilință și desfătare a conștiinței iar nu a trupului, fiindcă aici ‘grădina desfătărilor pe un metru pătrat de piele’, cum spune poetul într-un vers, devine metafora unui erotism procustian, care, bâjbâind după armonie și perfecțiune, produce numai scindare, deformare, spulberare. Infernală înlănțuire așezată sub semnul unei aspirații nostalgice către sublim. Niagara, cu terifiantele sale hăuri lichide, nu e producătoare de sublim, pentru că înspăimîntă și trezește instinctul de conservare. În schimb, plajele de la Abu Dhabi produc imensitate și trezesc sentimentul inconsistenței destinului uman în fața nesfârșitei întinderi de nisip și ocean. Sublimul este covârșitor, apăsător ca un teasc de sub care țâșnește melancolia cu frigurile ei de care poetul se apără cu mal multe straturi de realitate protectoare, menite să-i ascundă vulnerabilitatea.
De fapt, Mircea Cărtărescu, acest artizan al dezordinii lirice, este un virtuoz colosal în stare a interpreta temele majore ale sufletului de la trianglu la orgă. Și de a resimți, cu toate acestea, insuficiența instrumentelor, incapacitatea lor de a inventa acea formulă unică, vrăjită, în stare să deschidă porțile unui univers pe care poetul vrea să-l străbată legând de-o furnică, asemeni lui Dedal, constructorul labirintului, firul de mătase al propriei existențe”.

(Ioan Mihai Cochinescu)

mai mult
CronicăPromovate

Dimineața asta bogată

img1

 

Știți cum e juma’-juma’?
Dimineața i-a venit la pachet cu un rest de ceartă de ieri. Și firimiturile înecăcioase ale postului sentimental aferent.
Aceeași parte a zilei a și cadorisit-o din plin: convorbirea whatsapp cu ai ei; tatăl și renăscuții pași prin casa părintească; mama, genială-n replici: “poate reușesc să repar <telefonul cu măr>”. Uimirea lor față de cum au primit bunătăți de la distanță, convertită-n bucuria noastră că trăim posibilitatea acestui fapt.

Apoi, lumina cu promisiuni solare și cartierul de case scufundate-n al doilea “lockdown” au însoțit-o-n plimbare. Plus doi-trei căței simpatici care-și trăgeau stăpânii de lesă. Probabil să-i (și mai) distanțeze social.

Tot dimineața asta bogată i-a livrat un neașteptat cadou prin Facebook: comentariul-ofertă al Marilenaei.
O fată cu care abia ce s-a intersectat în viața anterioară. Și care vrea să-i trimită, dintr-un senin, o carte foarte bună. O altă bucurie indescriptibilă, care va continua în zilele în care o va și citi (din experiență, chiar mult mai mult după).

Mereu, mereu, mereu în cap amintirea vorbelor lu’ mamamare: “tu, fetilor, aveți căldură din părete, apă din părete, ce altceva vă mai trebuie?”.
Dacă ar vedea de-acolo de sus câte și mai câte avem, da’ tot “ne mai trebuie”, s-ar ruga mai abitir pentru sufletele noastre.

Așa că restul orelor lui azi va trebui chivernisit cum se cuvine: între împăcare, alte pagini, calup de muzică, recunoștință pentru ce mai are totuși bun în ea. Apoi, confruntarea cu propriile disperări și răutăți.

Nimeni nu-i perfect. Doar viața. Sau (pe)trecerea ei.

(Amorena Minculescu)

mai mult
CronicăPromovate

Dealul de aur

 

Altân Tepe,
care tradus din turcă înseamnă “dealul de aur”,
a fost una dintre cele mai mari mine de cupru din România și cea mai mare din Dobrogea.
Extracția a început in 1915, in timpul războiului cuprul de la Altân Tepe pleca direct in Germania, iar in perioada ei de glorie, mina avea 3000 de angajați.

“Eram mai bogați ca orășenii”

Povestitorul e cam de-o vârstă cu mine și-a prins 9 ani de mină. Se dă jos din buldo și-mi arată mândro-nostalgic-resemnat unde era sectorul 1, sectorul 2, cantina, barul, ditamai școala profesională, unde-au avut cinematograf și unde piscină.
Ultimul puț al Minei Altân Tepe s-a închis definitiv in 2003 și-n localitate au mai rămas vreo 200 de oameni.
Pe 15 Ianuarie 2021, soarele a apus spectaculos la Altân Tepe, perfect rotund, roșu aprins și a incendiat ferestrele apartamentelor de bloc, încălzite cu foc de lemne.
Pe urmă, de jur împrejurul satului fantomă, s-au aprins luminițele eolienelor.

(Text/foto Oana Costea)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Evanghelia despre vindecarea celor 10 leproși – Comentarii patristice

Predica3248

Duminica a 29-a după Rusalii (Ev. Luca 17, 12-19)

 

„Iar pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.” (Luca 17, 11-14)

De ce Hristos nu a spus: „Voiesc, fiți curăţați!” (Luca 5, 13), așa cum a făcut cu celălalt lepros, în loc să le poruncească să se arate preoților? Pentru că Legea aşa poruncea celor ce se vindecau de lepră (Levitic 14, 2). Le poruncea să se arate preoților și să aducă jertfă pentru vindecarea lor. Hristos le-a poruncit să meargă, curățiți deja fiind, ca să aibă și mărturia preoților, a mai-marilor evreilor și întotdeauna pizmași pe slava Domnului. Aceștia au mărturisit că în chip minunat și nesperat au fost sloboziți de necazul lor de către Hristos, Care a voit să-i vindece. Hristos nu i-a vindecat îndată, ci i-a trimis mai întâi la preoți, pentru că ei cunoșteau când cineva era bolnav de lepră și tot ei cunoșteau când cineva este vindecat.

(Sfântul Chiril al AlexandrieiComentariu la Luca, Omilia 113-116, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Luca 17, 15) „Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.”

Astăzi, Domnul îi mustră pe cei ce țineau Paștele cum o făceau evreii precum și pe unii leproși pe care i-a curățit. Amintiți-vă că iubea pe cei recunoscători și se mânia pe cei nerecunoscători, pentru că nu aduceau mulțumire Mântuitorului lor. Ei s-au gândit mai mult la vindecarea lor de lepră decât la Cel care i-a vindecat. De fapt, unuia i s-a dat mai mult decât celorlalți, căci în afară de vindecare, Domnul i-a spus: „Ridică-te și mergi în pace. Credința ta te-a mântuit.”

Vedeți, cei care aduc mulțumire și cei care slăvesc au același fel de simțăminte, slăvesc pe Ajutătorul lor pentru darurile primite. De aceea, Pavel a îndemnat pe toți să slăvească pe Domnul în trupul lor (1 Cor. 6, 20). Isaia a poruncit și el același lucru: „să preaslăvească pe Domnul” (Isaia 42, 12).

(Sfântul Atanasie cel MareOmilii la sărbători 6,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Luca 17, 15) „Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.”

Căzând într-o stare de neglijare a recunoștinței, cei nouă leproși, care erau din neamul iudeilor, nu s-au întors să aducă slavă lui Dumnezeu. Prin aceasta, Hristos vrea să arate că Israel era cu inima împietrită și uita cu totul să fie recunoscător. Străinul, samarineanul care s-a vindecat, era de neam străin, venit din Asiria. Cuvântul „prin mijlocul Samariei şi al Galileii” are un înțeles. el „s-a întors cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu”. Aceasta arată că samarinenii erau recunoscători, iar iudeii, chiar și când se bucurau de mari daruri, uitau să fie recunoscători.

(Sfântul Chiril al AlexandrieiComentariu la Luca, Omilia 113-116 traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(doxologia.ro)

mai mult
CronicăPromovate

FRAGMENT DE JURNAL

caiet

(Blejoi, 15 ianuarie 2021 – Ziua Culturii Române)

Mă scol la 04:00… Nu mai am somn şi nu ştiu de ce; poate pentru că vinerea am şase ore continuu la şcoală, iar mâine sunt de serviciu la biserică, ceea ce îmi dă un puseu de depresie momentană. Am de încheiat medii, în condiţii de învăţământ online – oribil!… Ştiu că abia duminică voi mai putea citi ceva!… Închei cartea lui Liiceanu, ISUS AL MEU şi dau peste un citat faimos: “Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine.” (Nicolae Steinhardt – într-o scrisoare către Virgil Ierunca)

(Costin Bogdan Georgescu)

mai mult
ActualitatePromovate

Mihai Eminescu, biografie (1850 – 1889)

MihaiEminescu-bio

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850.

Este al şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu (“Fiind băiat…” sau “O, rămîi“).

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, “Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia “La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista “Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia “De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în “Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în “Familia“, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la “Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul “Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul “Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în “Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul “Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (ScrisorileLuceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul “Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.

Mihai  Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15  iunie, în zori – ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În “Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului: “Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale

Bibliografie (surse):
  1. Limba şi literatura română cl. XII, ediţia 2000
  2. www.ro.wikipedia.org
  3. Limba şi literatura română, aprecieri critice

(istoria.md)

mai mult
PoeziePromovate

CE-ȚI DORESC EU ȚIE

Aurelia-Satcau

AURELIA SATCĂU

CE-ȚI DORESC EU ȚIE

Ce-ți doresc eu ție
Dulce poezie

Mă uit după Alb
Îl iau pe cuțit
Și-l înfig în hârtie,
În pânză,
În inima inundată
De-un val de sincope.

Mă uit după Negru
Și-l aduc spre litere
Spre acrilicul meu
Să-l re-sorb
În Mama-Africană
Cu plodul ei – gândac
Fătat tot de-un
Drac,
Între pulpe,
Și suspine negre,
Cu pielea căiței
Încă pe cap.

Mă uit după Roșu,
Poezia mea,
Și-l găsesc ascuns,
Gravid,
După stea.
Rușinat
Închegat
Ca sângele
În miliardele de triliardele de infinitele
Fețe
Mici
Fără de răsfețe
Încremenite
Și sulemenite
În prăfoasa Moarte-de-Aleppo.

În ghetto mă uit iar după
Culoare
(după tine, mă uit, Poezie !)
Și-mi aflu o mie
De foști ochi, foști rinichi,
Dinți, guri, minți,
Suflete pline
Dar roase
Acum,
Setoase
Din moarte
Și oase
Pe toate – Poezie, mama mea – le iau cu mine !

Gravidă de Ei
Gravidă de Ele,
De toate,
Din cele
Muzee
Încremenite,
Ca o corabie eșuată
Cu botul în val
Și râuri otrăvitoare
Crescându-i la picioare,

Mă uit iar după Negru,
Poema mea,
Ca un foc nestins,
Peste care
Nu vine ninsoare
Și nici dalbă floare,
Niciodată,
Never,
Nikagda,
Floarea mea !

Și s-au prins în horă
Scheletele din Valea
Morții,
Poemica mea,
Cine va dansa
Cu ele
La apus de stele,
Cine?

Ce-ți doresc eu ție,
Dulce Poezie????

Mâinile se strâng, mici, înăuntrul pumnului mare – e mai răcoare, muștele au trecut pe hoitul de alături; ochii mici s-au închis a somn, sub tâmpla-nsângerată – a scăpat ! Alive !….Mâine, când va trece din prunc în feciorie, el, ea, pre tine te vor scrie, Poezie, dulcea mea…… Asta, îți doresc eu, ție!

Aurelia Satcău
Melbourne, 22 decembrie, 2016

mai mult
PoeziePromovate

Poezie: ”Iarna” – Vasile Alecsandri

Iarna02

 

„(…) Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători (…)”

Iarna, Vasile Alecsandri

Fotografii, în miez de noapte, din dronă: Cristian Botez

mai mult
1 2 3 119
Page 1 of 119