Promovate

Sfântul și Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul (în ebraică: אליהו; în greacă: Hλίας) este unul dintre cei mai mari profeți trimiși de Dumnezeu oamenilor, numele lui traducându-se prin „cel al cărui stăpân este Dumnezeu” sau „stăpânul meu este Dumnezeu”. Faptele sale de credință și minunile săvârșite sunt descrise pe larg în Vechiul Testament, însă importanța sa spirituală este atât de mare încât se fac multe referiri la el și în paginile Noului Testament. Prăznuit în Biserica Ortodoxă în fiecare an la data de 20 iulie, el rămâne o figură impunătoare a calendarului creștin, un simbol al dreptății și al legăturii directe dintre divinitate și omenire.

În conștiința populară românească, această zi de mijloc de vară marchează un moment de hotar, asociat direct cu marile forțe ale naturii. Sfântul Ilie este recunoscut ca stăpânul tunetelor, al fulgerelor și al ploilor binefăcătoare, fiind invocat adesea de comunitățile agricole în perioadele de secetă aspră pentru a proteja recoltele și a aduce belșug pământului. Din acest motiv, ziua sa este respectată cu sfințenie în mediul rural, fiind însoțită de o serie de interdicții stricte privind munca la câmp, pentru a evita vijeliile și grindina distrugătoare.

Sărbătoarea este strâns legată și de o serie de datini străvechi care celebrează roadele pământului și hărnicia comunității. Printre cele mai cunoscute ritualuri se numără retezatul stupilor, moment în care se recoltează pentru prima dată mierea din stupi, un produs considerat a avea proprietăți tămăduitoare. Tot acum, credincioșii duc la biserică mere proaspete, cunoscute în popor ca „merele lui Sântilie”, pentru a fi sfințite și împărțite copiilor și celor nevoiași, ca simbol al sănătății, împăcării și al darurilor verii.

În plan modern, dimensiunii spirituale și folclorice i se adaugă o componentă instituțională deosebită. Sfântul Ilie este onorat oficial ca patron spiritual și ocrotitor al Aviației Române și al Forțelor Aeriene. Astfel, ziua de 20 iulie devine anual și un prilej de ceremonii militare, zboruri festive și comemorări oficiale, în cadrul cărora sunt celebrați toți cei care veghează cerul patriei, precum și eroii aerului care s-au jertfit de-a lungul timpului în misiuni de apărare.

Florin Manole

---

Uneori, mă gândesc că mi-ar plăcea să fiu în cu totul alt loc decât sunt. Ei bine, în seara aceea de vineri, 17 iulie, a.c. nu mi-aș fi dorit nicidecum să fiu în altă parte.

În oraș, vara își ținea ochii mari, deschiși, fără să clipească. Canicula urmărea cu un interes hipnotic acoperișurile și asfaltul încins, iar singura adiere delicată care reușise să se strecoare printre frunze nu făcea decât să ne vândă iluzia unei răcoriri visate. În schimb, acolo – puțin mai sus, pe dealuri – vara hoinărea veselă și nestingherită. Cred că purta o rochiță roșie și se fotografia în hamac, undeva în curtea din spatele conacului. Poveștile își șopteau secrete vechi, iar de pe coline coborau adieri răcoroase, ca niște valuri de mătase transparentă. Locul ne-a primit cu mere aproape coapte, cu dude mari și negre care păreau că au strâns în ele miezul nopților trecute, iar gazdele ne-au întâmpinat cu bucurie.

Conacul Nucu – căci despre el este vorba, un giuvaier restaurat și îngrijit cu dragoste și migală de Simona și Mircea Crisbășanu – ne-a găzduit cu eleganța boierească a unui paharnic, desprins din alte vremuri. Din adâncurile cramei răcoroase au sosit, ca printr-o magie fluidă, cafeaua aburindă și paharele cu licoare ghiurghiulie.

Amfitrionul dar și protagonist al acestor „Emoții de vară” a fost scriitorul Ciprian Apetrei. Alături cu bucurie, invitații după chipul și asemănarea sa: poetul Cătălin Negoiță, folk-iștii Bogdan Dumitru și Oliver Ciobanu, însoțiți de Măriuca Dumitru și Ciobanu jr., împărțind cu un farmec magnetic aceeași minunată chitară, din ale cărei corzi timbrul muzicii părea că se revarsă direct în firele de iarbă. Pe scena improvizată, granița dintre artiști și natură s-a dizolvat. Doi poeți, traducători ai tăcerilor, iar poeziile lor – ferestre deschise spre locuri în care sufletul își amintește că știe să zboare. Pe  singură chitară, patru alchimiști ai sunetului și-au lăsat amprenta sufletului.

Undeva, în backstage-ul înserării, George Cristian Alexandru desena în creion o clepsidră, prin care s-au strecurat toată seara versuri și cântece atinse de aripi de înger, suspendând timpul. Vara, în rochița ei roșie – sau actrița Teodora Păcurar? – a punctat ritmul nopții cu o pasiune electrizantă.

Restul invitaților, așezați fără protocol pe iarbă, scaune sau băncuțe, au devenit parte din tablou. S-au bucurat de magie, participând cu delicatețe, dansând, cântând și adăugând serii propriile lor reverii și creații (un domn al cărui nume mi-a scăpat din memorie, Eda, Ruxi, Sorana, Doina). Nici nu știu când soarele a lăsat locul stelelor. Miezul nopții le aninase deasupra noastră.

A fost o seară boemă, cuminte, cu parfum de poezie, muzică folk (și nu numai) și jocuri; o atmosferă cu dichis modern și prietenie, în care o stare de grație a înfiorat subtil sufletele celor prezenți, dealurile și văile adormite din jur.

Mulțumiri infinite organizatorilor, gazdelor și Conacului Nucu pentru o noapte în care poezia și muzica au devenit, pentru câteva ore, ceva minunat!

P.S. Nu pot încheia fără o mențiune specială: Sorana Brucăr și Doina Ofelia Davidescu au participat ca „detectivi sub acoperire” din partea Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, pentru a monitoriza pulsațiile frumosului de pe dealurile Urlațiului. Cucerite de magia serii, n-au rezistat tentației. Așa că și-au deconspirat misiunea, la microfon, unde au „expus” dovezi de necontestat sub formă de micro-creații literare proprii. Raportul final al misiunii e clar: poezia și frumosul au învins!

A consemnat cu bucuria de a nu se fi aflat, atunci, în altă parte: Doina Ofelia Davidescu

Dragi cenacliști și prieteni ai cenaclului,

Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești va avea loc luni, 20 iulie 2026, începând cu ora 17:00, în spațiul relaxant al terasei ALIVE LOUNGE (Str. Maramureș nr. 9).

Sub adierea caldă a serii, ne vom lăsa purtați de freamătul verii într-un dialog liber, prietenos și constructiv. Programul acestei întâlniri este conceput ca o călătorie lejeră prin labirinturile creativității, structurată pe patru coordonate pline de miez:

Cea mai recentă creație – o simeză a cuvintelor, un spațiu generos și deschis unde putem citi cele mai proaspete pagini desprinse direct din manuscrisele noastre.

Lecția de poezie – o zonă de libertate și împărtășire creativă, unde emoția se transmite simplu, fără bariere de protocol, fiind deschisă oricărui iubitor de frumos. De acestă dată lector va fi Doina Ofelia Davidescu.

11 Minute de Istorie – o incursiune fascinantă în memoria timpului, ghidată de lectorul nostru permanent, prof. Emilia Luchian.

Lectura de cenaclu – propusă de Liana Sprânceană este un eseu narativ-reflexiv, cu titlul TIMPUL TRECUT CONJUGAT LA PREZENT. O meditație asupra timpului pe care îl credem pierdut, dar care rămâne viu în noi, pe o temă filozofică incitantă ce va fi dezvăluită abia în momentul expunerii.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Ca să te întâlnești cu „Inconfundabil”-ul Florin Șuțu poți alege să o faci în multiple ocazii: la vernisaj, în timpul expunerii pe simeze, la finizaj, citind articole de presă, răsfoind cataloage. Dar dacă alegi să o faci în liniștea frumoasă a singurătății vei avea cel mai mare câștig. Pentru că artistul nu are tablouri pe care poți să le privești într-o conjunctură dominată de zgomote citadine, sau de fundaluri muzicale aleatorii. Operei sale pare să i se potrivească mai cu seamă liniștea.

Expoziția „Inconfundabil” a pictorului Florin Șuțu, este amplasată într-un elegant și primitor spațiu din holul Hotelului Central, ocupând acest loc până pe 7 septembrie. Am pășit înăuntru lăsând, dincolo de ușa cu deschidere electronică și dincolo de ferestre, vara frivolă care-și face de cap, bântuind orașul. Dincoace, cumințenia și pacea poveștilor înrămate farmecă orice trecător, cu sau fără bagajele necesare unui efemer sejur.

Nevăzut, artistul – prezent cu gândurile sale. Însemnate cu vârful subțire al unei pensule, sar de la o ramă la alta, așezate cu discreție, aproape insesizabil, pentru a limpezi mintea privitorului: „Barca, rudă de gradul unu cu șoapta”, „Soarele adunat în rod” „Aduceri aminte” „Clementine”. Cuvintele, abia zărite, deschid un univers al introspecției, aduc o revărsare de bucurie pe ceea ce pare a fi masa îmbelșugată a toamnei, evocă nostalgia unor timpuri despre care numai cele mai prețioase amintiri vorbesc, în timp ce „Fularul meu – roșu”, atârnă parcă stingher pe un bătrân umeraș. Pe un alt perete, lădițe cu mere împrăștie un cunoscut și discret parfum de fructe coapte, iar „Răvașe ude” se dovedesc a fi o colonie de nuferi mirați pe oglinda apei. O fereastră posacă își schimbă starea sub mângâierea unor ramuri subțiri. Turlele unei bisericuțe îmblânzesc un orizont rece, păzit de copaci desfrunziți, încremeniți în demnitatea unor toamne sau ierni aspre. Și, desigur, apar din nou bărcile — acele rude de sânge cu șoaptele anotimpurilor rătăcite prin viața artistului, dar și a privitorului, care, la fel ca mine, poate întoarce un fotoliu aflat la îndemână pentru a conversa, o vreme, în gând cu poveștile din rame.

„Inconfundabil” – un titlu asumat, pentru că te îndeamnă să privești dincolo de subiecte. Florin Șuțu nu pictează lucruri extraordinare dar face să vibreze privitorul, îl surprinde, extrăgând extraordinarul din banalul cotidian: o mămăligă, un fular, o lădiță cu fructe sau o barcă lăsată la mal. Și liniștea îți îngăduie să observi că modul în care aceste teme simple sunt transpuse trădează o tehnică minunată, o amprentă grafică imposibil de confundat cu a altcuiva.

Nuanțele sale nu agresează privirea, ci se așază în straturi subtile, creând atmosfere aerisite și reliefuri aproape poetice. Există o siguranță uimitoare a gestului în fiecare linie. Formele par să se descompună, obiectele își pierd rigiditatea materială și devin stări de spirit. Fiecare tablou are lumina lui, aparte. Desenul conversează cu libertatea cromatică, straturi succesive, delicate definesc povestea, care se dezvăluie doar de la câțiva pași distanță. Toate acestea și încă multe altele, pe care privirea unei profane nu le poate ghici – preferând să rămână la emoție -, definesc Inconfundabil-ul pictorului Florin Șuțu.

Așa că expoziția seduce imediat orice călător, deviindu-i destinul preț de câteva irepetabile momente. Deși este doar un simplu hol de hotel, acesta devine un refugiu pentru suflet, unde arta rămâne singura certitudine dintr-un itinerar altminteri trecător. La plecare, emoții  suplimentare prin mici, delicate și misterioase oglindiri pe pereții mobili de panotaj.

Dacă aveți drum prin centrul Ploieștiului — sau dacă pur și simplu vreți să evadați preț de câteva momente din zgomotul verii citadine —, opriți-vă pașii, într-o zi până la început de septembrie, pentru a vizita „Inconfundabil”. Lăsați-vă bagajele sau grijile deoparte, așezați-vă într-un fotoliu și priviți. Departe de a fi doar o înșiruire de tablouri, expoziția este o frumoasă întâlnire cu un univers vizual autentic pe care nu aveți voie să îl ratați. Vă garantez că veți pleca de acolo mult mai senini decât cum ați intrat și cu sufletul plin de poezie.

Doina Ofelia Davidescu

Rădăcinile creștine ale Europei: credință, ospitalitate și îngăduință, nu birocrație, corectitudine și toleranță – rădăcinile urii de sine a europenilor.

Conceptul de Europa s-a născut nu dintr-un set de reglementări administrative, ci din fuziunea dintre filosofia greacă, dreptul roman și, în mod esențial, morala creștină. Rădăcinile autentice ale continentului sunt ancorate în virtuți vii: credința care a clădit catedrale și comunități, ospitalitatea ca deschidere sacră față de aproapele și îngăduința ca formă profundă de iertare și înțelegere umană. Aceste valori puneau în centru persoana, demnitatea ei spirituală și legătura organică dintre oameni. Spitalul, universitatea și azilul au apărut în spațiul european ca extensii instituționale ale acestei iubiri creștine, nu ca rezultate ale unor bugete sau directive reci.

În contrast, Europa contemporană pare să fi înlocuit acest fundament organic cu un triumvirat artificial: birocrația sufocantă, corectitudinea politică rigidă și o toleranță abstractă, adesea impusă prin lege. Acolo unde credința oferea sens, birocrația oferă proceduri. Acolo unde ospitalitatea primea omul cu căldură, corectitudinea politică impune un limbaj steril și rigidizează relațiile interpersonale. Toleranța modernă a devenit, paradoxal, intolerantă cu propriul trecut, transformându-se într-o indiferență morală generalizată care nu mai unește, ci atomizează societatea.

Această ruptură brutală de propria axă spirituală explică fenomenul actual al „urii de sine” a europenilor (oikofobia). Prin renegarea constantă a moștenirii creștine – sub pretextul neutralității sau al ispășirii unor vinovății istorice – Europa suferă de o criză identitară profundă. Incapabilă să își mai asume valorile fondatoare, elita europeană tinde să penalizeze propriile tradiții în timp ce venerează necunoscutul, confundând masochismul cultural cu progresul. Astfel, prin abandonarea virtuților calde ale spiritului în favoarea normelor reci ale tehnocrației, Europa riscă să devină un muzeu administrat impecabil, dar lipsit de suflet.

Florin Manole

Dan Dumitrescu, este o emblemă tragică a rezistenței anticomuniste, un spirit dârz care a îndrăznit să înfrunte fățiș noaptea totalitară ce se așternea peste România. Tânăr student la Medicină, înzestrat cu o inteligență sclipitoare și un curaj nativ, el s-a implicat activ în acțiuni de sabotaj, a strâns armament pentru partizanii din munți și a refuzat cu demnitate compromisul ideologic. Primele mărturii ale vremii îl descriu ca pe un erou desprins din balade, cu o statură atletică și o privire luminoasă, capabil să-i înfrunte direct pe inițiatorii timpurii ai reeducării. Din păcate, tocmai această verticalitate a atras asupra lui furia devastatoare a aparatului represiv.

Arestat în noaptea de 14/15 mai 1948, apoi transferat în infernul de la Pitești, Dan Dumitrescu a devenit victima unui experiment demonic conceput pentru a desființa personalitatea umană. Izolat în celule înghețate, privat de cele mai elementare condiții de igienă și supus unor torturi de o cruzime inimaginabilă, el a parcurs un calvar sistematic. Disperarea l-a împins spre o tentativă dramatică de sinucidere, însă supraviețuirea nu i-a adus salvarea, ci prelungirea agoniei. Sub povara unor suferințe care au depășit limitele suportabilității psihice, rațiunea sa s-a prăbușit definitiv, lăsând în loc fabulația și delirul.

În faza finală a acestei disoluții sufletești, sistemul a reușit perversa performanță de a-l transforma din victimă în agresor, instrumentalizându-i nebunia în procesele regimului. Chiar și după comutarea pedepsei cu moartea, chinul său a continuat în izolarea sinistră de la Casimca Jilavei, unde mintea sa rătăcită a rămas prizoniera acelorași coșmaruri. S-a stins din viață la numai 37 de ani, lăsând în urmă ecoul unor ultime cuvinte tulburătoare care denunțau trădarea supremă. Destinul său ilustrează perfect drama unei întregi generații sacrificate, strivite de un mecanism brutal ce nu s-a mulțumit doar să ucidă trupul, ci a căutat să anihileze însăși demnitatea umană.

Dan Dumitrescu reprezintă un simbol tragic al rezistenței anticomuniste românești. Parcursul său tragic este documentat de istoricul Alin Mureșan în cartea „Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”, disponibilă la Editura Manuscris.

https://www.edituramanuscris.ro/cumpara/pitesti-cronica-unei-sinucideri-asistate-alin-muresan-212

Doina Ofelia Davidescu

STRASBOURG — Parlamentul European a adoptat o rezoluție de urgență de o importanță critică intitulată „Persecuția în curs a creștinilor din Nigeria, în special masacrul din satul Kawel”, prin care condamnă ferm escaladarea violențelor și persecuția sistematică împotriva comunităților creștine din Nigeria. Decizia vine pe fondul agravării crizei de securitate și a masacrelor repetate din regiune.

Adoptarea documentului a urmat o procedură accelerată, structurată pe parcursul a două zile cheie:

8 iulie 2026: Dezbatere tensionată în plen
În cadrul unei sesiuni plenare de urgență, europarlamentarii au purtat o dezbatere vie și aprinsă cu privire la deteriorarea gravă a securității din Nigeria. Oficialii europeni au analizat rapoartele alarmante privind atacurile sistematice asupra satelor creștine, denunțând totodată pasivitatea și lipsa de reacție eficientă din partea autorităților locale de la Abuja.

9 iulie 2026: Vot istoric și consens politic
În urma dezbaterilor, textul final al rezoluției a fost supus la vot, obținând o majoritate covârșitoare: 510 voturi pentru și doar 1 vot împotrivă. Acest rezultat extrem de rar reflectă un consens politic total la nivelul Uniunii Europene și trimite un semnal diplomatic de o forță majoră.

Prin această rezoluție, Parlamentul European solicită oficial investigații independente pentru aducerea vinovaților în fața justiției, intensificarea luptei împotriva grupărilor teroriste precum Boko Haram și extremiștilor Fulani, dar și abrogarea legilor locale privind blasfemia, folosite adesea ca pretext pentru violențe interreligioase.Organizațiile internaționale pentru drepturile omului au salutat decizia, catalogând votul drept un pas istoric pentru combaterea unui „genocid tăcut” în Africa de Vest.

Sursa: Comunicatul de presă al Parlamentului European

Doina Ofelia Davidescu

Dacă cel mai trist lucru pentru un jurnalist este să scrie despre un coleg căruia tocmai i s-a răzgândit viața – și despre el au scris mulți cu mare apreciere și tristețe –, să ne reamintim de el este gestul de noblețe cu care rămânem datori. Poate nu întâmplător azi este rândul celui care a fost un „reporter de cursă lungă”, Mihnea Petru Pârvu. În amintirea lui, publicăm unul dintre textele sale de referință, o mărturie vie despre începuturile presei postdecembriste.

Chiar o PREMIERĂ. Evenimentul zilei, Numărul ZERO. 21 iunie 1992

Ladies, mistress & gentlemen, ziariști, marinari, doctori, avocați, ingineri, oameni de cultură, femei frumoase și deștepte, precum și alți bețivi, că aștia-mi sunteți în listă, vă prezint, astăzi, o premieră galactică și chiar universală. Numărul ZERO, numărul PILOT, Capul de serie al Evenimentului zilei din 21 iulie 1992. Ultima „perie” a ceea ce avea să devină cel mai important cotidian al țării de atunci și până în prezent. Număr care cred că s-a tipărit doar în câteva exemplare. Pe unul dintre ele l-a adus azi la redacție Vasile Surcel, fost tehnoredactor și reporter al „Bulinei roșii”, în prezent, la 68 de ani, redactor pe online la EVZ. Deci, încă se poate 🙂 Altul știu că e în posesia lui Miron Manega. Pe prima pagină a rarului exemplar se regăsesc autografele lui Ion Cristoiu, regretatului Daniel Tomescu, a „Nașului” Sorin Roșca Stănescu, și a primului patron al ziarului, Mihai Cârciog și încă a cuiva, nu-mi dau seama exact cine. Da’ poate mă ajută cineva… În acest număr istoric – în care bulina nu era roșie, încă – și pe care vă recomand să-l citiți pe full-screen, veți găsi nume astăzi necunoscute cititorilor și chiar profesioniștilor, dar și câteva ale celor care au rezistat în presă până în cotidianul nostru îmbibat de banal, din pasiune sau de pe urma altor boli mintale. De la începuturile sale intrauterine, EVZ îi mai are azi pe inventar doar pe Cristoiu – ca editorialist, Mirel Curea, Cristian Popa, Vasile Surcel și, din când în când, pe Daniel Nanu, colaborator pe Sport și Sorin Ovidiu Balan, tot colaborator, recent reîntors pe Investigații. Apoi, în ordinea sosirii, vine Dan Andronic, apoi eu, de la nr. 203 – februarie ’93, Alecu Racoviceanu – în iulie’93, Simona Ionescu – din august 1993, dacă nu m-a lăsat memoria – și Petrisor Cana, imediat după ea. Cam ăștia suntem ăia vechi. Dar mai sunt și alții, mai tineri, care vor fi mai buni ca noi. Că au avut de la cine învăța, dacă au vrut. Enjoy! Că-i pe gratis… L.E. Uitai de Cora Muntean și Iulian Chifu. Și ei prezenți la apel.

Mihnea Petru Pârvu 10 iulie 2019

Jurnalistul Mihnea-Petru Pârvu nu a avut un blog personal consacrat, însă textele și reportajele sale memorabile por fi citite în secțiunile dedicate autorilor de pe platformele publicațiilor la care a lucrat.

Considerat unul dintre cei mai mari maeștri ai reportajului și investigației din presa postdecembristă, el s-a stins din viață în august 2020, la vârsta de 51 de ani.

Sursa: https://www.facebook.com/share/p/1BXrSwTHVu/

Doina Ofelia Davidescu

O noutate demnă de luat în seamă este programul de masterat „Istoria Religiilor – Religie și Politică”, oportunitate academică lansată de Universitatea „George Emil Palade” din Târgu Mureș. Sesiunea de preadmitere pentru acest program s-a desfășurat în perioada 2 martie – 29 mai 2026.

Detaliile programului de studii

Durata cursurilor este de doi ani
Găzduit de Facultatea de Științe și Litere
Predare exclusivă în limba engleză
Profesori formați în Europa Occidentală și SUA

Perspective și oportunități internaționale

Analizează religia ca fenomen istoric și politic
Oferă stagii Erasmus în Irlanda și Estonia
Abordează fundamentalismul și relația stat-biserică
Include analiza contextului românesc recent

Informațiile complete despre procesul de selecție pot fi accesate pe platforma oficială de Preadmitere UMFST.

Sursa: https://www.facebook.com/share/1D3XPnAkZc/

O conexiune artistică inedită are loc în inima Bucureștiului. După o rezidență de o lună în care a lucrat înconjurată de pânzele maestrului Constantin Piliuță, tânăra artistă americană Catherine Webb, absolventă a Universității Yale cu specializări în Pictură și Justiție ecologică, își deschide porțile atelierului pentru publicul român.

Expoziția personală de pictură în ulei, intitulată „Sight Is Just One Sense”, reunește cele mai noi creații realizate de artistă chiar în spațiul galeriei din București. Lucrările explorează teme profunde legate de natură, intimitate și condiția umană, fiind puternic influențate de dialogul vizual cu operele lui Piliuță, găzduite în aceeași perioadă de fundație. Evenimentul public va avea loc pe data de 9 iulie, între orele 17:00 și 20:00, la sediul Fundației pentru Artă, Natură și Societate, situat pe strada Brazilia nr. 52.

Sursa:

„Sight Is Just One Sense” – Catherine Webb expune la București

Doina Ofelia Davidescu

Poezia lui Ioan Vintilă Fintiș este o călătorie profundă în universul cuvintelor mari și al trăirilor intense. Vocea sa lirică, de o rară noblețe, transformă tăcerile și căutările spiritului în imagini de o mare forță sugestivă.

Această identitate artistică unică este confirmată și de criticii literari de prestigiu. Astfel, Dan-Silviu Boerescu nota că „poezia lui Ioan Vintilă Fintiș are o puternică componentă orfic-metafizică, o lirică interiorizată, marcată de melancolie, dar și de o discretă, persistentă tensiune a căutării de sine.” În completare, Laurențiu Ulici sublinia că autorul „propune o geometrie lirică specială, în care realul și abstractul se unesc într-o formulă poetică de graniță, extrem de personală.”

Cu prilejul zilei de naștere, îi transmitem distinsului poet cele mai calde gânduri, multă sănătate și o urare delicată de ani binecuvântați, în care inspirația să îi bucure mereu sufletul boem!

Stăpânul abstractului

Curând voi
deveni stăpânul abstractului
Fără să fiu
voi fi cu trup fără de trup
Lumina din
preajma mea va cânta
Visând-o
balerin voi deveni
Dansând pe
cerul gri
Muritor nu
voi
Mai fi
Veșnică
tăcere acolo și mărturisire
În fața celui
care ne-a născut
Doar din
privire și duh
Așa a fost
la început
Necunoscutul
Plutea deasupra mea
Apoi m-am
trezit
Pentru că
devenisem un mit
Ori stăpânul
abstractului
Aliluia

Mă privesc în oglinda visului

Bătrână a
devenit câmpia copilăriei
Pașii mi s-au făcut
de rouă
Iarba cântă
bătrânește
Dimineața
dintr-un
Oboi
Mă privesc în
oglinda visului
Și parcă nu
mai sunt
Doar o poezie
Își aduce
aminte
De mine
Foarte trist
aș fi
Dar acum mă
îmbrățișez
Cu
răstignirea Cocorului

Taina învierii

Ziduri nevăzute trec dincolo ele
 Trupurile toate de la început
Către judecata măreață
 Ce va fi după aceea
 Nimeni nu știe
 Pînă atunci să cântăm să dansăm
 Vino Doamne și Tu la ospăț
 Și ne iartă greșalele
 De a răstigni Cuvinte
Chipurile noastre toate
 Iată cu se oglindesc
 La infinit
Dar nimeni dintre noi nu știe
Taina învierii

Doina Ofelia Davidescu

---

SIBIU. O poveste din orașul definit de minunate confluențe culturale demonstrează că uniforma militară și chitara pot deveni expresii complementare ale aceluiași spirit.

Protagonistul este sublocotenentul Rareș-Andrei Păuna, doctorand al Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu” , care își dezvăluie filozofia de viață într-un interviu realizat de profesorul Sever Avram în publicația Regal Literar.

Tânărul ofițer vorbește despre parcursul său artistic început la 14 ani – ce include scene mari precum Cenaclul Flacăra sau FITS –, dar și despre refuzul succesului comercial în favoarea „esențelor tari” pe versuri de Blaga sau Păunescu. Pentru el, armata reprezintă stabilitatea, datoria și credința, în timp ce muzica este spațiul libertății și un liant esențial între comunitatea militară și societatea civilă.

Ghidat de o profundă credință în Dumnezeu și de o educație complexă, Rareș-Andrei Păuna își construiește un culoar propriu, visând ca pe viitor să își prezinte propriile compoziții folk alături de o orchestră simfonică, în fața unui public de calitate care să îi înțeleagă cu adevărat mesajul.

---

Citiți interviul integral și descoperiți povestea fascinantă a acestui artist în uniformă accesând link-ul de mai jos:

Sibiul văzut prin biografia lui Rareș-Andrei Păuna – Ecourile unei întâlniri (Reportaj de Sever Avram)

Doina Ofelia Davidescu

Alexandru Petrescu poate fi considerat un caz aparte în rândul românilor care au ales să se împlinească profesional și material pe alte meleaguri. Absolvent al Liceului Industrial de Petrol din Câmpina, promoția 1978, Alexandru Petrescu – o persoană mai specială, cu un aer gen Demis Roussos, a reușit tocmai în Spania, ajungând să fie premiat de însuși regele Juan Carlos. Ceea ce reprezintă nu puțin lucru. Materialul de față s-ar putea numi – parafrazând titlul unui roman celebru al lui Mark Twain – ”Un cîmpinean la curtea regelui Spaniei”.

O copilărie și o adolescență… picante

            ”Pentru mine – spune Alexandru Petrescu – , Câmpina este crâmpeiul meu de suflet. Aici am învățat, terminând cele 12 clase și aici am luat ”bacul”. Aici am învățat și altceva: să iubesc. Tot aici am fost înșelat. Aici m-am format ca persoană și tot aici am fost deprins să fiu bișnițar. Aici am devenit adult, lăsându-mi ca șerpii pielea copilăriei. La terminarea Liceului Industrial de Petrol, la banchet, ”profii și tutorii” ne întrebau ce vrem să devenim. Deși nu străluceam la română, le-am răspuns că vreau să devin ziarist sau actor. Profesorul meu de limba și literatura română mi-a spus că poate voi reuși să fiu un bun ziarist, pentru că aveam un <sâmbure>. Iar diriginta mea, Adriana Iliescu, cea care a crezut mereu în mine, mi-a spus: <Ești un rebel, dar să faci tot posibilul să fii cel mai bun în ce vei fi…>. Iată, au trecut ani după ani și mereu am încercat să fiu cel mai bun”.

Ucenicia în lumea înterlopă. De-ale lui Lucică și Timică

            Alexandru Petrescu a părut că vrea să ne surprindă în momentul în care a povestit  fără nici o reținere, chiar ușor amuzat, de ucenicia sa în  lumea interlopă, în care a ajuns să se învârtă pentru a face rost de un pachet de Kent sau alte ”specialități” care nu se găseau la orice tarabă înainte de 1989. ”Nici premiile, nici primii ani de școală nu sunt edificatori în formarea omului adevărat. Văd că acum învățământul din România este acuzat de corupție, iar profesorii de imoralitate. Dar nu este așa! Aceste fenomene au existat dintotdeauna în România. E o pelagră ce s-a transmis din generație în generație. E un fel de virus. La liceu, la examenul de treaptă am fost șocat să observ că elevii (majoritatea celor care căzuseră la treaptă la liceele teoretice) dețineau, la examene, subiectele, în marea lor parte. Ca să poți scăpa de o corigență trebuia să cotizezi cu cafea, cu Kent sau alte produse din shopurile pe valută ale hotelurilor. Și ca să pot cumpăra aceste produse fără să afle părinții mei, luam de la Pit, de la Lucică (despre care am înțeles că acum este un ilustru om de afaceri câmpinean, deținând și o fabrică de salamuri) sau Timică și le revindeam la speculă. Sistemul în care trăiam mă obliga, într-un fel sau altul, să păcătuiesc”.

Se întâmpla și înainte de 1989

            Dar ”învățăturile” și ”păcatele” lui Alexandru Petrescu (pe care prietenii și iubitele îl alintau – și alintă – ”Andi Prep”) erau departe de a se fi încheiat. Câmpineanul ne-a relatat fără zăbavă că liceul l-a mai învățat nu numai să se ”descurce”. Pe atunci existau și mult blamatele – acum – relații sexuale între elevi și profesoare…”Relațiile dintre noi, elelvii, și tinerele cadre ale profesoratului existau și atunci. Personal, am avut vreo două aventuri distincte cu <profele> proaspăt sosite la noi în liceu. Un coleg chiar s-a căsătorit cu una dintre ele, la vreo două săptămâni după <bac>. La practica de la sonda din spatele căminelor practicam… sexul cu colege… Era la fel ca acum. Așa că faptul nu mi se pare o degradare a sistemului educațional. Atunci, în cămin, eram batjocoriți de către pedagogi, eram bătuți, tunși, ne cereau bani și diferite produse alimentare ca să fim <iertați>. Eram căutați în buzunare și valize, tunși silit, umiliți…”. Alții cu pile și care aduceau produse alimentare, vin etc erau tratați ca ”regii”. Aceste lucruri nu se întâmplau doar în Câmpina, ci și în Ploiești. ”De exemplu, răspunsurile de la <bac>, de la materiile principale, m-au costat un carton de țigări. Am pus mână de la mână cei din clasa noastră din Câmpina și le-am cumpărat de la Ploiești, de la un alt elev. Așadar, eu consider că liceul nu este o piatră filozofală, ci doar o treaptă în viața noastră. Dau doar un exemplu: acei tovarăși care nu erau liceeni și care mă foloseau în <businessul> lor de revânzare a produselor shop acum sunt niște domni capitaliști, chiar apreciați de societatea câmpineană”.

A fost revoluționar și a cochetat cu politica

            Așa era sistemul anilor 1980, după liceu, și Alexandru Petrescu a trecut în… producție. ”Am lucrat pe platformele de foraj marin și eram mereu în umbră pentru că nu-mi doream să fiu comunist”. În iarna lui 1989, Andi a crezut – ca mai toți românii – că vom deveni cu toții mai buni. Și a hotărât că trebuie să grăbească procesul de îmbunătățire a oamenilor. Prin urmare, ”Am intrat printre primii cinci în Casa Albă ploieșteană. Am revenit în Câmpina, luptând în Revoluția Română și punând la cârma orașului o echipă de tineri”. Dar a sesizat că trebuie să se implice și din punct de vedere politic, așa că, în 1990, a înființat un partid monarhist liberal al cărui lider județan a devenit. ”Am făcut parte din coaja Alianței Civice pe județul Prahova. Am înființat un ziar (<Muntenia> se numea), dar am fost marginalizat de FSN-ul neocomnist. Am fost bătut de mineri…Atunci chiar mi-a fost frică!”.

”Umilit și alungat de propria matcă”

            Deziluzionat de ceea ce i-a oferit democrația românească și de numeroasele probleme întâmpinate, cam pe la începutul anului 1991, Alexandru Petrescu a ales să plece în Regatul Spaniei. A cerut și obținut azil politic. ”Am decis să iau viața de la capăt în Regatul Spaniei, simțindu-mă umilit și alungat de propria matcă. În noua țară de adopție am studiat și iar am studiat…”.

A lucrat cu Valeriu Lazarov

            Spania i-a oferit șansa afirmării talentului său nefructificat pe plaiurile mioritice, despre care doar vorbise în liceu, atunci când le-a spus profesorilor că ar vrea să devină jurnalist sau actor. Le-a îmbinat și… a reușit! ”Am devenit expert în producții cine-tv-radio. Am lucrat cu Valeriu Lazarov, la Tele Cinco. Am studiat, scoțând titlu după titlu”. A hotărât să-și desăvârșească studiile, absolvind Facultatea de Relații Internaționale și Studii Europene.

Acum, sexagenar, continuă să învețe.

A filmat cu Fernando Alonso și Elsa Pataki

            Alexandru Petrescu nu s-a remarcat în Spania doar ca ziarist, calitate în care a înființat primul ziar al Ccomunității Românilor din Regatul Spaniei, dar și în domeniul actoricesc. ”Ca actor, am jucat în peste opt filme spaniole, două seriale TV și în zeci de filmulețe publicitare”. La această din urmă categorie, a avut bucuria să filmeze, alături de fostul campion mondial din Formula 1 de automobilism Fernando Alonso, la un spot pentru o marcă de bere fără alcool, dar și alături de actrița Elsa Pataki. ”Sunt membru al Uniunii Actorilor din Spania. Iată că, în parte sau per total, mai târziu, dar nu la mine în țară, am îndeplinit ceea ce mi-am propus și le-am mărturisit profesorilor mei câmpineni de la Petrol”.

Premiat de regele Spaniei!

            Anul 2001 a însemnat unul dintre vârfurile profesionale ale lui Andi Prep: ”În 2001, am primit Premiul Clubului Internațional al Presei de la Regele Spaniei, Juan Carlos, împreună cu Mario Suarez, fostul prim ministru al Portugaliei, și alte personalități”. Premiul acordat de regele Juan Carlos câmpineanului Alexandru Petrescu a însemnat titlul de ”Cel mai bun ziarist al anului 2001”. În 2008, la începutul lunii aprilie, a fost finalist al prestigioaselor competiții ”Pueblo Nuevo”, la categoria ”ziariști și filosofi”.

S-a ocupat intens de comunitatea românilor din Spania

            Alexandru Petrescu a avut mult de lucru. Aria sa de preocupări a fost largă. ”M-am ocupat de Comunitatea Românilor din Spania, am organizat diferite spectacole pentru românii de acolo și chiar am dus artiști străini în România – cazul lui Juaquin Cortes. La o ediție a <Cerbului de Aur> au venit și <Los Vivancos>. De asemenea, am acordat premii românilor”. Astfel de premii de excelență ale Comunității Românilor din Spania au fost acordate și fostului președinte al României, Traian Băsescu, Orchestei Simfonice <Paul Constantinescu> din Ploiești, violonistului Gabriel Croitoru, dirijorului Radu Postăvaru, dar și balerinului de flamenco Joaquin Cortes. ”De asemenea, noi comemorăm victimele terorismului din 11 martie, în care au căzut 16 români… Am făcut o mică Românie în Spania, avem și trei biblioteci, iar prin intermediul Universității <Spiru Haret> am reușit să deschidem un centru universitar în Spania. Din punct de vedere profesional, în ceea ce mă privește, am mai realizat filme documentare, emisiuni la radio și reportaje în ziarele El Mundo sau revista Interviu, unde continuu să scriu”.

Regretă că nu și-a văzut colegii de liceu

            În ciuda numeroaselor sale realizări, pe Alexandru Petrescu îl încearcă un mare regret: ”Cel mai mult mă doare că noi, absolvenții promoției 1978, nu am putut sau poate nu am vrut să ne reîntâlnim, după ani, să ne strângem în brațe și să plângem de fericire. Și cum sunt convins că asta nu se va întâmpla nici în următorii 30 de ani, doresc să le mulțumesc profesorilor mei pentru tot ce au făcut pentru mine. Menționez aici pe doamna diriginte Adriana Iliescu, domnul Tuinea, directorul Țariuc, pe colegii Cristian Dumitrache, Carmen Stănescu, dar și pe colegii din celelalte clase – Pupăză, Marcu… Ufff!  Să mă ierte că nu-i amintesc pe toți, pentru că sunt zeci și zeci…”.

A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Sub cerul senin al lunii iulie și în ritmul leneș al după-amiezilor de vacanță, vă propunem un popas de suflet dedicat literaturii și prieteniei.

Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești va avea loc luni, 6 iulie 2026, începând cu ora 17:00, în spațiul relaxant al terasei ALIVE LOUNGE (Str. Maramureș nr. 9).

Lăsăm freamătul verii să ne intre în inimi și ne bucurăm împreună de un program lejer, cu discuții constructive, în cadrul rubricilor:

„Cea mai recentă creație” – un spațiu deschis, dedicat lecturii celor mai noi pagini din manuscrisele noastre literare.
„Lecția de poezie” – un moment de evocare a poeților celebri și împărtășire a poeziei lor, deschis fără protocol pentru oricine.

Vă așteptăm cu drag la un taifas literar sub cerul de vară!

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești

Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Republica Moldova se pregătește să aducă în prim-plan duminică, 28 iunie, două dintre cele mai negre pagini din istoria sa. La Palatul Republicii din Chișinău se va desfășura cea de-a doua ediție a Congresului Național al Memoriei, un eveniment de o profundă semnificație identitară, dedicat împlinirii a 80 de ani de la foametea organizată din 1946–1947 și a 85 de ani de la primele deportări în masă din vara anului 1941.

Potrivit organizatorilor, ediția din acest an vine să sprijine direct angajamentul ferm al autorităților de la Chișinău de a apăra adevărul istoric și de a combate orice tentativă de dezinformare. În acest sens, congresul rezonează cu noile inițiative legislative care prevăd condamnarea prin lege a negării represiunilor comuniste.

Evenimentul oferit de Consiliul Memoriei, în parteneriat cu ministerele Culturii și Educației, dar și cu Institutul de Istorie al USM, va aduce la aceeași masă supraviețuitori ai calvarului sovietic, descendenți ai victimelor, istorici din Republica Moldova, România și Germania, dar și oficiali de rang înalt.

În deschiderea reuniunii de duminică vor fi transmise mesaje de salut din partea președintelui Parlamentului, Igor Grosu, a miniștrilor Cristian Jardan și Dan Perciun, dar și din partea ambasadorului Poloniei la Chișinău, Tomasz Kobzdej. Discuțiile din cadrul sesiunilor plenare se vor axa pe conservarea memoriei victimelor regimului totalitar și pe necesitatea asumării instituționale a trecutului represiv sovietic, pentru promovarea valorilor democratice și europene în societate.

Preluare TVR Moldova

Doina Ofelia Davidescu

Mă gândeam, folosind ca model un clișeu demodat și sentimental: ce s-ar mai putea spune despre cineva – în cazul nostru, omul risipitor, vivant, imprevizibil, și poetul profund, inimitabil, visător, Nicolae Stanciu – la un an de când nu mai este un jongleur al aleselor cuvinte, ci doar călătorește în ceruri, pe un drum de stele?
Că a fost un om bun, un talent remarcabil, un prieten desăvârșit și amuzant, un frate preocupat și inimos, un tată atipic dar prezent, că a avut ocazia să se întâlnească cu Salvatore Quasimodo și câteva dintre poeziile sale au primit aprecierea scriitorului premiat cu Nobel…?

Alături de toate acestea i se datorează implicarea, cu trup și suflet în viața Cenaclului Literar „I.L. Caragiale”, pe care l-a și condus o perioadă importantă. De aceea, dar nu numai, Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești a găsit de cuviință că o întâlnire „In Memoriam” e un gest mic de venerație pe deplin meritat de amintirea dragului literat al comunității noastre.

În sala Studio a Filarmonicii, într-un amestec omogen de emoții și amintiri, s-au strâns, la ceas de seară și de taifas sentimental: cenacliști vechi și noi, membri ai familiei, prieteni și apropiați.

După o scurtă introducere în atmosferă, la propunerea amfitrionului – Leonida Corneliu Chifu, s-a ținut un moment de reculegere care a atins cu pană de înger trist asistența. Apoi, rând pe rând, o bună parte din invitați au fost prezentați pe scurt și au luat cuvântul, amintindu-l cu noblețe, sinceritate și cu bucuria de a-l fi cunoscut pe al lor Nae Stanciu.

Ioan Corneliu Dinu consideră relevante conversațiile și dialogurile avute, de regulă, în limba lui Caragiale – pe care, fără falsă modestie, amândoi o stăpâneau cum nu se putea mai bine, în umbra universalității matematicii.

Emilia Luchian a prezentat, cu mare emoție, un dar prețios și cu adânc înțeles din partea poetului: o mică lanternă de culoarea bronzului care a așteptat cuminte într-un sertar, „purtând pe umeri praful secretelor”. A adus și un text emoționant – sub cupola unor metafore perfecte, pentru ziua de azi, când „foaia albă cere lumină”, căci mica lanternă se aprinde singură uneori, „ca un far de buzunar”, pentru „rătăcirile ce aveau să vină”.

Traian D. Lazăr ne prezintă sinuoasa și interesanta rută a biografiei și operei lui Nae Stanciu. Totul începe din vremea tinereții lor, printr-o prietenie ce a debutat prin interpus – mai exact, prin vărul său, viitorul scriitor Nicolae Turtureanu. A urmat reîntâlnirea miraculoasă de la Iași, în cadrul aceleiași universități, și, mai apoi, stabilirea în Ploiești – un oraș considerat atunci și acum lipsit de o perspectivă culturală demnă de luat în seamă, deși prin cenaclurile ploieștene trecuseră, de-a lungul timpului, ca niște vise frumoase, nume celebre.

Distinsul invitat regretă că nu a avut instinct de istoric în perioada școlară, căci „altfel am fi avut ocazia de a citi acum minunatele poezii de început ale poetului, desigur, cu teme adecvate vârstei”. De altfel, în perioada studiilor universitare, Nae Stanciu era considerat „speranța poeziei românești”, aspect confirmat și de amintirile criticului literar Teodor Codreanu.

Vorbitorul a subliniat critic faptul că „Ploieștiul nu este un oraș cultural”, iar cenaclurile existente (atât cele de atunci, cât și cele de acum) nu au o „deschidere către național”. În acest context, scriitorilor le revine datoria personală de a se afirma și de a se face cunoscuți dincolo de granițele provinciei, mai ales că lipsa unei reviste literare autentice este profund descurajantă. Traian D. Lazăr regretă că viața a pus presiune pe debitul poetic al autorului, tocmai din cauza absenței unui mediu favorabil.

Dacă în concepția vorbitorului există două categorii de poeți, cei „născuți” și cei „făcuți”, Nae Stanciu a ocupat cu naturalețe un loc în prima categorie. El a scris o poezie religioasă și de stare sufletească, trăind poezia, iar nu construind-o. După venirea sa în Ploiești, Traian D. Lazăr a făcut eforturi constante pentru promovarea lui Nae Stanciu la nivel național, prin realizarea de prefețe, cronici critice ale volumelor și prin susținerea afirmării sale în reviste literare de prestigiu. În final, acesta apreciază scriitura lui Nae Stanciu care, deși puțină cantitativ, este extrem de valoroasă, fiind redactată cu gingășie și delicatețe, exprimându-și totodată regretul că nu a apărut un moment potrivit pentru republicarea întregii sale opere.

Gheorghe Stanciu, fratele mai mare al poetului, ne-a relatat cu glas blând și molcom secvențe amuzante din copilăria și tinerețea lor, perioadă în care i-a fost adesea confident. Nopțile de vară petrecute pe prispa casei, ascultând poveștile interminabile ale lui Nae despre istoria Romei sau cultura greacă, au rămas memorabile. Atmosfera era cu atât mai deosebită cu cât frații au fost crescuți doar de o mamă singură (tatăl fiind pierdut pe front), o femeie profund religioasă, care considera că cititul cărților vine de la „Satana”.

Cu toate acestea, Nae și-a urmat drumul: a citit enorm și a câștigat numeroase concursuri școlare literare. Fratele său a evocat cu mândrie și nostalgie aceste episoade, culminând cu întâlnirea providențială de la Constanța cu scriitorul Salvatore Quasimodo, laureat al Premiului Nobel, care i-a apreciat poeziile. Vorbitorul a scos în evidență preocuparea neîncetată a fratelui său pentru lectură și poezie, o pasiune cultivată în ciuda faptului că în casa părintească nu existau cărți, radio sau televizor.

Gheorghe Stanciu a amintit cu recunoștință că Nae a fost cel care l-a îndrumat profesional către zootehnie. Totodată, a subliniat că decizia ulterioară a poetului de a veni la Ploiești a fost sinonimă cu o dureroasă „îngropare în provincie”. În final, acesta a evocat cu plăcere o discuție purtată pe seama scriitorului Mario Vargas Llosa între poet și fiul său, recunoscând în amândoi aceeași patimă neobosită pentru citit.

Cunoscutul epigramist Constantin Tudorache, efervescent ca șampania abia turnată în cupă, a captat atenția micuței arene cu spiritul său ales. Discursul său a debutat în forță cu o epigramă cu tâlc:

„În lumea asta infernală,
Cu nebunia în derivă,
Prefer greșeala personală
Decât prostia colectivă!”

Din dialogurile lui cu poetul Nicolae Stanciu au țâșnit flash-uri de memorie superbe, cum ar fi cele ivite pe marginea lecturilor din Gabriel García Márquez: „Forța invincibilă care împinge lumea înainte nu este iubirea fericită, ci aceea neîmplinită”. La acest citat, găsit și prezentat cu uimire de Nae Stanciu, epigramistul i-a adus în contrapartidă două aforisme memorabile aparținând lui Vasile Ghica: „Cele mai tulburătoare iubiri se derulează în contumacie” și „În inimile multor oameni, jilțul iubirii ideale rămâne toată viața neocupat”.

Alocuțiunea a alunecat apoi spre zona sacră, epigramistul amintindu-i prietenului său de pilda Apostolului Pavel: „Trupul este cortul lui Dumnezeu.” Ca o extensie lirică a acestei idei, Nae Stanciu a deschis un volum de poezii de Ștefan Dimitriu, pe care îl avea întâmplător asupra sa, și i-a citit:
„Trup al meu, m-ai luat în primire/ Din chiar clipa nașterii mele,/ Într-o zi de mai cu flori de zăpadă,/ Și iată-mă acum,/ Aproape să mă lepăd de tine/ Ca șopârla de coadă.”

Evocând marii clasici, cei doi mărturiseau că preferă poezia lui Baudelaire și Rilke. Însă firul roșu al serii a rămas meditația asupra finitudinii. În prefața volumului „Moartea este o minciună”, scris de vorbitor, se poate găsi următorul paragraf elocvent: „Moartea a fost o preocupare circadiană obsesivă a omului din cele mai vechi timpuri până la venirea lui Iisus Hristos, cel care a spus: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața»”. În aceeași carte, Nae Stanciu semnează o pagină întreagă impregnată de metafore profunde: „Viețile noastre, pești aurii în râu de întuneric”, „Balerină vicleană, coboară moartea dintr-un surâs” sau „Fără odihnă, pe covoarele vieții, cu pas voievodal coboară moartea”.

O altă lectură preferată de cei doi interlocutori era cea a lui Stanisław Jerzy Lec, din care Nae Stanciu a citat: „Numai atunci anonima este valabilă când cel care a scris-o este un nimic”. Prompt, epigramistul i-a răspuns cu o definiție proprie: „Ce este scrisoarea anonimă? E o răutate pusă pe hârtie, între lașitate și ticăloșie”.

Deși le plăceau și distihurile lui Vadim, discuția s-a întors tot la versurile de o melancolie amară ale lui Ștefan Dimitriu:

„Pomul vieții se usucă,
Ne cad moarte la picioare
Zilele – cireșe negre,
Și pietroase, și amare…
Doar câțiva oameni sfinți care se roagă
Țin în spinarea lor planeta întreagă.
Când te simți mai singur și îți e mai greu,
Pune-ți, Doamne, capul și pe pieptul meu…”

Distinsul invitat Constantin Tudorache a încheiat într-o notă de o profundă solemnitate, amintind de cuvintele prin care Michelangelo își definea propria existență și artă: „Nu este gând în care să nu fie dăltuită moartea”.

Actorul Ilie Gâlea, un prieten apropiat al poetului Nae Stanciu, a preluat ștafeta imaginară a mărturisirilor. Acesta din urmă a fost descris drept o prezență plină de viață și cu un glas puternic. De altfel, pe cei doi îi lega o veche prietenie, din cercul lor făcând parte și regretatul actor Lupu Buznea.
Charismaticul actor a rememorat cu emoție întâlnirile culturale în care drumurile lor s-au intersectat, subliniind felul în care vivantul poet reușea întotdeauna să se facă remarcat datorită unui farmec incontestabil. În cadrul evenimentului, actorul a recitat cu sensibilitate două poezii deosebite (Jocul de-a viața, Întoarcerea în sat) incluse în calendarul cultural de colecție alcătuit de Adrian Zagorodnei.

Adrian Zagorodnei s-a așezat cu aerul său natural boem pe pupitru, pornind șirul amintirilor. Prima evocare a fost legată de momentul în care, într-unul dintre numerele revistei „Atitudini vechi și noi” a lui Gelu Ionescu, a apărut un material de excepție, alcătuit prin grija și preocuparea lui Traian D. Lazăr și a lui Marin Constantin. Acest articol așeza poezia lui Nae Stanciu în oglindă cu cea a celebrei Emily Dickinson.

Ulterior, un montaj realizat în glumă prin alăturarea fotografiilor celor doi poeți a dat naștere ideii unui album inedit, care să reunească imagini din diversele împrejurări ale vieții lui Nae Stanciu, alături de prietenii de-o viață, printre care și Nino Stratan.  Albumul cuprinde instantanee din tinerețe, dar și din ultima parte a vieții, iar ultima fotografie este cea în care poetul Nae Stanciu apare elegant, la costum și cu cravată.

Adrian Zagorodnei a povestit și despre aventura găsirii editorului – devenit de negăsit în ultima vreme –, culminând cu momentele de așteptare tensionată în fața porții acestuia, într-o dimineață foarte devreme. O altă mărturisire emoționantă a serii a fost legată de concepția copertelor albumului pe care, Alexandra, nepoata poetului, a realizat o reproducere remarcabilă după celebra gravură „Lupta lui Iacov cu Îngerul” de Gustave Doré.

A urmat Octavian Onea, care s-a adresat direct poetului, ca și cum acesta ar fi fost prezent: „Salut, Nae! M-am trezit copleșit de un ocean de amintiri, care sunt atât de vii în sufletul meu!”.
Vizibil emoționat, el și-a început alocuțiunea povestind un episod deosebit din tinerețe. Pe atunci, fiind nevoit să accepte un post de propagandist în învățământul politic, nu a putut scăpa de această sarcină ingrată până când Nae Stanciu nu s-a oferit voluntar să îi ia locul. Octavian Onea a presupus că motivul real pentru care poetul a acceptat acel rol ideologic a fost dorința de a-și proteja familia și viitorul, mai ales în condițiile în care fiul său se orienta către o carieră teologică – un parcurs extrem de sensibil în acea epocă.

Preotul Dragoș-Gabriel Stanciu, fiul poetului, s-a adresat publicului cu o profundă emoție, modestie și respect. El a mărturisit că cei prezenți în sală reprezintă adevăratele „mituri ale copilăriei” sale, amintindu-și cum tatăl său l-a învățat de mic să aibă o prețuire deosebită pentru lectură și pentru scriitori.

În cadrul evocării, el și-a descris tatăl ca pe un părinte autoritar în anumite privințe, dar care i-a acordat totuși o deplină libertate socială și intelectuală. Din punct de vedere financiar, l-a creionat ca pe un antreprenor păgubos, care a ajuns de câteva ori la limita falimentului total. Una dintre aceste ocazii memorabile a fost aceea când a cumpărat o întreagă ediție a „Istoriei românilor” scrisă în limba maghiară, din care nu a reușit ulterior să vândă niciun exemplar.

Deși inițial a acceptat cu mare greutate decizia fiului de a urma o carieră teologică – conștient de consecințele politice aspre pe care regimul le-ar fi impus asupra familiei –, temerile sale s-au adeverit.

 În ciuda firii sale nonconformiste și a vieții boeme pe care o ducea, Nae Stanciu nu și-a ignorant familia. Atunci când soția sa s-a îmbolnăvit, i-a fost alături necondiționat, îngrijind-o cu devotament până la sfârșit.

Dragoș-Gabriel Stanciu a subliniat că tatăl său și-a contaminat toți apropiații cu „virusul culturii”, adăugând că cel mai fericit loc de muncă din viața poetului a fost cel de la bibliotecă. Cu o eleganță deosebită, fiul a refuzat să emită judecăți despre talentul literar sau despre cărțile părintelui său, preferând să vorbească despre omul din spatele versurilor. În final, el a subliniat că gestul prietenilor de a-i realiza acel album de fotografii i-a prelungit vizibil viața, devenind o bucurie constantă în ultimele sale zile.

Minel-Ghiță Mateucă a evocat întâmplările care l-au legat de Nae Stanciu și de fiul acestuia, recomandându-se, înainte de toate, prin perioada în care a activat în calitate de cronicar literar la Revista Altphel – o etapă marcată de o totală libertate de exprimare, lipsită de cenzură. Vorbitorul a nuanțat conceptul de oraș cultural, argumentând convingător că și centrele urbane de provincie (Târgoviște, Ploiești) își pot asuma cu mândrie o astfel de identitate. Apoi a prezentat cele trei volume semnate de Nicolae Stanciu: două cărți de versuri și un album de fotografii (realizat cu ajutorul prietenilor, o parte dintre aceștia fiind prezenți la comemorare), subliniind totodată personalitatea vulcanică a autorului, un om care „a ars” în permanență pentru artă.
Scriitorul a citit fragmente din cronica pe care a realizat-o la zece ani de la apariția volumului „Însângerarea zăpezilor” (publicat în 1996). În acest text, Minel-Ghiță Mateucă îl numește pe Nae Stanciu „poet de plăcere și de timp liber”, un creator care nu a făcut din poezie o carieră afirmată zgomotos. A vorbit, de asemenea, despre funcțiile modeste pe care acesta le-a ocupat în interiorul fenomenului cultural și despre celebrul său „birou de sub scară” – supranumit „biroul proscrișilor” –, evocând vremurile în care poezia devenise un refugiu și o consolare. Nae Stanciu a stat mereu în banca lui, evitând lumina reflectoarelor.

Despre minunatul volum „Însângerarea zăpezilor”, apărut în anul 1996 la Editura Fundației Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească” (cu o prefață semnată de însuși Minel-Ghiță Mateucă și o postfață de Hristu Cândroveanu), cronicarul a subliniat că aduce o „poezie a obsesiilor existențiale” și o „stare perpetuu tensionată”. Dintre toate poemele, piesa capitală a volumului a fost indicată ca fiind „Jocul de-a viața”.

În încheiere, vorbitorul a oferit o concluzie memorabilă: „Fără să fie un poet consacrat, Nicolae Stanciu scrie o poezie mare. Nu-i de ici, de colea să fii autorul unei capodopere”.

Venerabilul Serghie Bucur a adus un omagiu profund prin lectura unei poezii-dedicație, lăsată ca mărturie în cadrul cenaclului: „În memoria poetului Nicolae Stanciu și a soției lui, romanciera Nina, în ziua comemorării lor. Luni, 22 Cireșar, 2026”:

„Ca o vocală-ntre consoane
 această viață între tampoane
flămândă de-o iubire-n pace
pe când nimic nu mai se-ntoarce.

Ca o vocală în ghilimele
scrisă cu degete rebele
respiră gata să dispară
în cea mai limbă de ocară.

Doar o singură vocală
în limba ei pur muzicală
această viață-ntre tampoane
când numai ea e-ntre consoane.”

Leonida Corneliu Chifu și-a îndeplinit rolul de amfitrion, intervenind cu comentarii aplicate sau simpatice la adresa invitaților ori cu amintiri proprii, pline de culoare.

Doar două ore. Seara nu a fost una obișnuită. Nu a întors nicio clepsidră și nu a fost nevoie ca cei prezenți să refacă prezența unui îndrăgit personaj. A fost ca și cum timpul nu a trecut, iar memoria nu a ajuns un mozaic de cioburi, încă.
Nicolae Stanciu – talentatul poet și boemul prieten nu are cum să dispară cu adevărat niciodată; el continuă să trăiască în propriile metafore scrise în pagini de carte, pe colțuri de șervețel în cafenele literare sau pe colț de suflet. Și cred că, de fapt, a fost de față, printre scaune și invitați, încercând să ne aducă aminte că poezia este singura formă de a locui, fără teamă, în curcubeu.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Amalia Melnic, Ramona Müller, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Valentin Irimia, Adrian N. Ionescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Simionescu, Eugen Petri, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin, Dan Manoliu.

Invitați: Dragoș-Gabriel Stanciu, Gheorghe Stanciu, Traian D. Lazăr, Constantin Tudorache, Adrian Zagorodnei, Ilie Gâlea, Corneliu Dinu, Minel-Ghiță Mateucă, Serghie Bucur, Octavian Onea

Alți invitați: Tania Radu & Traian Radu ș.a.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina-Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș