Darurile se înmulțesc prin binecuvântare

Evanghelia Duminicii a VIII-a după Rusalii (Înmulțirea pâinilor și a peștilor). Matei 14, 14-22

În vremea aceea, Iisus a văzut mulțimea de oameni și I S-a făcut milă de dânșii și a tămăduit pe toți bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, s-au apropiat de dânsul ucenicii Săi și I-au zis: locul acesta este pustiu și, iată, e târziu; deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate să-și cumpere de mâncare. Iisus însă le-a răspuns: nu trebuie să se ducă; dați-le voi să mănânce. Dar ei I-au spus: nu avem aici decât numai cinci pâini și doi pești. Atunci El a zis: aduceți-le aici, la Mine. După aceea a poruncit oamenilor să șadă pe iarbă și, luând cele cinci pâini și cei doi pești, a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat și, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulțimilor. Și au mâncat toți și s-au săturat; și au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline. Iar cei care mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii. Îndată după aceea, Iisus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să treacă înaintea Lui, pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor.

†DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfânta Evanghelie din Duminica a VIII-a după Rusalii, numită și Evanghelia înmulțirii pâinilor și peștilor, relatează minunea săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos după ce mai întâi a săturat mulțimile cu hrana cuvântului lui Dumnezeu care ajută pe om să înțeleagă rostul vieții sale pe pământ și viitorul său ceresc. Evanghelia ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos oferă celor veniți la El mai întâi hrană pentru suflet și apoi hrană pentru trup. Mulțimile de oameni au venit la Iisus pentru a asculta cuvântul Lui și pentru a primi de la El vindecare de boli. După ce Mântuitorul a binevestit mulțimilor Evanghelia mântuirii și a vindecat pe cei bolnavi aduși la El, ucenicii Lui i-au cerut să dea drumul mulțimilor ‘ca să se ducă în sate să-și cumpere de mâncare’. El însă le răspunde ucenicilor, zicând: ‘dați-le voi să mănânce’. Atunci ucenicii I-au spus că au doar cinci pâini și doi pești. Mântuitorul Iisus Hristos, luând cele primite de la ucenicii Săi și ridicându-și ochii la cer, le-a binecuvântat, și apoi le-a dat ucenicilor pentru ca ei să le împartă mulțimilor care așteptau în cete șezând pe iarbă. Atunci, ca la 5.000 de bărbați în afară de femei și copii s-au săturat din aceste cinci pâini și doi pești. În plus, au mai rămas 12 coșuri de firimituri, dovadă a faptului că hrana a fost suficientă și chiar a prisosit.

Să ne hrănim mai întâi cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu

Primul îndemn al Evangheliei de astăzi este acesta: să hrănim mai întâi sufletul nostru cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și să cerem de la Hristos vindecare sufletească și trupească. De aceea, Biserica Ortodoxă a rânduit să postim înainte de-a participa la Sfânta Liturghie, pentru ca mai întâi să ne hrănim sufletul ascultând cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie și apoi să ne împărtășim cu Hristos-Domnul din Sfânta Euharistie, ‘spre vindecarea sufletului și a trupului’. Astfel, arătăm că omul este în primul rând ființă spirituală, cu suflet nemuritor, dornic de viață cerească veșnică, deși este purtător de trup și viețuitor pe pământ. Omul este o ființă spirituală întrupată, o ființă rațională cu voință liberă și iubitoare. Ca atare, omul se hrănește cu sensurile sau înțelesurile duhovnicești ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale lui Dumnezeu Cuvântul, Creatorul lumii și al omului. Când Hristos Domnul ne explică tainele Împărăției cerurilor, El de fapt ne explică taina vieții noastre veșnice la care este chemat omul creat după chipul lui Dumnezeu Cel veșnic viu. Prin urmare, în fiecare zi și mai ales în duminici și sărbători, trebuie să ne hrănim sufletul cu semințele înțelesurilor dumnezeiești ale Sfintelor Scripturi și ale sfintelor rugăciuni.

Opera socială a Bisericii izvorăște din Sfânta Liturghie

În al doilea rând, din Evanghelia de astăzi învățăm că Mântuitorul Iisus Hristos distinge, dar nu desparte hrana duhovnicească de cea trupească. El dă întâietate hranei sufletești, dar nu uită că omul este și trup. Astfel, când ucenicii Săi au intervenit ca El să slobozească mulțimile, pentru ca oamenii să-și cumpere ceva de mâncare, atunci El le-a zis: ‘dați-le voi să mănânce’ (Matei 14, 16). Din aceasta învățăm că ucenicii lui Hristos, și deci Biserica întreagă, trebuie să aibă grijă de omul flămând. Ucenicii lui Iisus voiau să-I spună că nu sunt pregătiți pentru a hrăni mii de oameni. Însă Mântuitorul Iisus Hristos după ce află de la ucenicii Săi că se află acolo totuși ceva hrană materială, și anume cinci pâini și doi pești, a cerut ca acest puțin să fie adus la El. Îndată Iisus a binecuvântat pâinile și peștii, iar acest dar mic s-a înmulțit în mod minunat, încât din el s-au hrănit mii de oameni. Prin aceasta vedem că fiecare dar pe care îl aducem la biserică, oricât de mic sau de puțin ar fi el, când se binecuvântează de către Hristos devine o bucurie pentru mulți oameni. De aceea, creștinii, încă din veacurile primare, s-au obișnuit să aducă la biserică pentru binecuvântare, pe lângă pâinile (prescurile) pentru Euharistie, și alimente sau îmbrăcăminte pentru cei săraci și bolnavi. Așa s-a dezvoltat, deodată cu Liturghia euharistică, și Filantropia, deodată cu slujba liturgică din biserică și slujba de ajutorare a celor nevoiași. Așadar, opera filantropică sau opera de caritate a Bisericii își are rădăcina în iubirea lui Dumnezeu arătată față de oameni în Iisus Hristos. De fapt, toată opera socială a Bisericii izvorăște din Sfânta Liturghie. Toată filantropia creștină sau iubirea față de oameni izvorăște din întâlnirea creștinilor cu Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor.

Darul oferit la biserică de oameni primește binecuvântarea lui Dumnezeu

Cele cinci pâini aduse de cineva la întâlnirea cu Hristos au devenit simbolul pâinilor aduse la biserică pentru Proscomidie, adică pregătirea Sfintei Liturghii.Ele mai simbolizează și cele cinci pâini pe care preotul le binecuvântează împreună cu grâul, untdelemnul și vinul la slujba numită ‘Litie’ care se săvârșește în cadrul Vecerniei Mari pentru a cere lui Dumnezeu să își reverse binecuvântarea Sa peste rodul de grâu, vin și untdelemn în parohia sau mănăstirea respectivă, în țara de care aparține și în toată lumea.

Din această Evanghelie învățăm noi că darul mic pe care îl aducem la biserică devine bucurie pentru toți oamenii care se hrănesc din darurile lui Dumnezeu. Rostul acestui mic dar adus la biserică este să ne arate cât de mult valorează mulțimea darurilor pe care Dumnezeu ni le dăruiește când recolta este bună, când roadele pământului devin îmbelșugate. De aceea, noi trebuie să-I aducem lui Dumnezeu daruri din darurile Sale, să-I mulțumim pentru ele și să cerem să le înmulțească. Când nu mai mulțumim lui Dumnezeu și nu mai suntem recunoscători, atunci Dumnezeu îngăduie secetă sau inundații, oprind rodirea pământului pentru o vreme. Astfel, noi înțelegem mai bine că darurile prin care se întreține viața noastră pe pământ provin de la Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului. Numai când nu mai avem sănătate deplină ne dăm seama ce mare dar este sănătatea, numai când nu plouă la vreme potrivită ne dăm seama cât de important este darul ploii, numai când nu trăim vremuri pașnice, ci tulburi, ne dăm seama cât de prețioasă este binecuvântarea păcii, a armoniei în societate, în familie, în lume.

Ceea ce aducem noi la întâlnirea noastră cu Hristos în biserică și se binecuvântează devine binecuvântare nu doar pentru cei ce aduc darurile, ci și pentru toți cei care cer de la Hristos ajutorul lor.

Evanghelia ne îndeamnă să trăim în prezența binecuvântării lui Hristos, căutându-L pe El, hrănindu-ne spiritual cu Evanghelia Sa,pentru că Mântuitorul a spus: ‘Cuvintele Mele sunt Duh și Viață’ (Ioan 6, 63). Cuvântul Domnului nu este simplă informație, este relație vie, legătură vie a omului cu Dumnezeu. De aceea, Cuvântul Evangheliei este dătător de viață, de lumină, de putere, de bucurie, de pace, e pregustare a păcii și dreptății din Împărăția Preasfintei Treimi (Romani 14, 17).

Minunile lui Hristos, semne ale iubirii Sale sfinte și milostive

Din Evanghelia de astăzi mai învățăm și faptul că Mântuitorul Iisus Hristos înmulțește cele cinci pâini și cei doi pești nu pentru a produce munți de pâine și mulțime de pești. El nu face minuni pentru a impresiona sau pentru a fi lăudat, ci face toate acestea din iubire sfântă și milostivă. Hristos săvârșește minuni ca să ajute pe om, să-l întărească în credință și iubire, nu pentru a-l intimida. Minunile lui Hristos sunt minunile iubirii Lui milostive. Trebuie subliniat că minunea înmulțirii pâinilor și peștilor se realizează pe când pâinile și cei doi pești se dăruiesc, se împart, se distribuie. Nu a văzut nimeni modul în care se înmulțeau pâinile și peștii, ci s-a constatat doar că Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu înmulțește darurile ca noi să le acumulăm în rezerve mari, ca falsă siguranță a noastră bazată pe lucruri materiale, ci adevărata minune se face pentru ca să se întărească comuniunea între Dumnezeu și oameni, precum și dărnicia oamenilor întreolaltă. ‘Dăruind altora, vei dobândi’, spunea foarte frumos și părintele Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia. Deci, când dăruim altora, cu iubire și cu smerenie, ceva util, obiecte sau bani, se golește buzunarul nostru, dar se umple inima noastră de bucuria duhovnicească a harului lui Dumnezeu cel Atotmilostiv. Astfel ne asemănăm cu Dumnezeu potrivit poruncii Mântuitorului : ‘Fiți milostivi, precum Tatăl vostru cel din ceruri milostiv este’ (Luca 6, 36).

La sfârșitul Liturghiei ortodoxe, ceea ce rămâne din pâinea adusă de credincioși pentru pregătirea Sfintei Euharistii, adică anafora, se împarte tuturor, atât celor ce s-au împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului, cât și celorlalți ortodocși participanți la Sfânta Liturghie dacă au postit în acea zi. Pâinea aceasta binecuvântată, numită anaforă, ne aduce aminte de minunea înmulțirii pâinilor și a celor doi pești pe care Mântuitorul a săvârșit-o potrivit Evangheliei de astăzi, pentru a ne îndemna să fim darnici și să cultivăm comuniunea și ospitalitatea, ca răspuns al nostru la iubirea milostivă a lui Dumnezeu.

Înmulțirea pâinilor, prefigurarea Sfintei Euharistii

Există, desigur, și un înțeles duhovnicesc adânc al acestei Evanghelii. Înmulțirea pâinilor de către Mântuitorul Iisus Hristos ne trimite și la Taina Sfintei Euharistii, prin care se manifestă iubirea infinită și veșnică a lui Hristos pentru lume. În Liturghia ortodoxă, după sfințirea darurilor euharistice, preotul ia Agnețul și zice: ‘Se frânge și Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu Se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește’ (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur). Deși ne împărtășim cu o părticică din Trupul lui Hristos, nu primim o parte din Hristos, ci în fiecare părticică din Sfânta Euharistie Se dăruiește Hristos întreg. Cu alte cuvinte, noi nu ne împărtășim cu părți din Hristos, deși ne împărtășim cu părticele din Sfântul Său Trup, ci cu Hristos Însuși întreg. În fiecare părticică din Sfântul Său Trup este prezent, prin harul Duhului Sfânt, Hristos întreg. Acest adevăr îl spune chiar Evanghelia după Ioan, unde Hristos Domnul spune: ‘Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el’ (Ioan 6, 56). Când ne împărtășim, primim Ceva, dar ne unim cu Cineva. Când primim o parte din Trupul lui Hristos, ne unim cu Hristos întreg. Prin Sfânta Euharistie nu ni se dăruiește ceva trecător, ci ni se împărtășește viața veșnică sau iubirea veșnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De aceea El spune: ‘Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi’ (Ioan 6, 54). Din acest motiv, când ne împărtășim la Sfânta Liturghie se cântă la strană: ‘Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați’. Noi ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului din Sfânta Euharistie, dar Îl primim pe Domnul Însuși. El devine Viața vieții noastre, arvuna învierii noastre și a vieții veșnice. Pâinea și vinul sunt limitate și trecătoare, dar ceea ce se oferă prin pâinea prefăcută în Trupul Domnului și prin vinul prefăcut în Sângele Domnului sunt daruri cerești, netrecătoare, adică viața lui Hristos Cel veșnic împărtășită oamenilor acum în arvună, iar la a doua Sa venire, în plinătate.

Cum trebuie să folosim darurile binecuvântate de Dumnezeu?

Mai reținem din Evanghelia de astăzi și un aspect deosebit de semnificativ pentru viața noastră, și anume cum trebuie să folosim darurile binecuvântate de Dumnezeu. După ce s-au săturat mulțimile, rămășițele de hrană, adică firimiturile, au fost adunate în 12 coșuri. Acest fapt simbolizează adevărul că Dumnezeu hrănește poporul ales, cele 12 triburi ale lui Israel, dar și Biserica celor 12 Apostoli. Însă, dincolo de această semnificație spirituală, Evanghelia ne mai arată că pâinea nu trebuie risipită, aruncată, părăsită, neglijată, ci trebuie adunată, păstrată, folosită în mod deplin sau chibzuit. Astfel, Evanghelia ne învață să fim economi și cuviincioși, să fim cu grijă față de darurile lui Dumnezeu chiar și atunci când avem belșug de lucruri materiale. În plus, locul unde ne-am hrănit trebuie lăsat curat, nu murdărit; frumos, nu urâțit cu resturi de hrană aruncată pe jos.

Așadar, Evanghelia de azi ne cheamă la împărtășirea din darurile lui Dumnezeu, la recunoștință și în același timp la grijă deosebită față de darurile lui Dumnezeu, care, dacă ne prisosesc, nu trebuie risipite. Din păcate, există și astăzi oameni care au belșug de lucruri materiale și le risipesc cu multă ușurință și nepăsare, în timp ce alți oameni mor de foame. Evanghelia ne învață că, dacă avem belșug de hrană, nu trebuie să o risipim, ci să ne gândim și la cei care nu au deloc pâine. În acest sens, cineva se ruga zicând: ‘Dă, Doamne pâine celor flămânzi și foame de Tine celor ce au prea multă pâine!’

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să învățăm din Evanghelia de astăzi că mai întâi trebuie să hrănim sufletul nostru prin comuniunea noastră spirituală cu Hristos, iar darurile materiale care ne prisosesc nu trebuie risipite, ci folosite cu multă chibzuință și înțelepciune, spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire. Amin! (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 18 iulie 2010)

Sursa: basilica.ro

De ziua și centenarul lui Marin Preda, născut pe 5 august 1922, reiau un fragment din evocarea pe care i-a făcut-o Aurora Cornu (s-a stins din viață acum un an) în interviul la care, o spun iar, țin probabil cel mai mult din volumul Vedere din Turnul Eiffel (Junimea, 2018 ):
– Cu Marin Preda a fost, cum se spune, un coup de foudre?
Aurora Cornu: Ne-am contrat o dată la cantina scriitorilor. După vreun an, ne-am revăzut la mare. Eu eram cazată la Vasile Roaită şi aveam o cameră mică, în curte. Am cerut o cameră mare, în clădirea principală, care era goală. Şi vine Marin cu repartiţie chiar pe camera mea. Am început să-mi strâng lucrurile – eu sunt foarte rapidă când plec, ceea ce i-a terorizat întotdeauna pe bărbaţii mei! Repeziciunea cu care eu pot dispărea din viaţa cuiva îi făcea să nu rişte. Eu nu stăteam la discuţie.

– Ce a făcut Marin Preda când a văzut că vă strângeaţi lucrurile?
A.C.: A rămas fascinat. Geanta mea era făcută. Şi a zis: „Dacă vreţi să păstraţi camera, păstraţi-o“. Nu, nu, eu nu primesc favoruri de la Marin Preda, cu care mă ignorasem un an de zile, dar între timp îi citisem „Întâlnirea din pământuri“. Deci m-am mutat în camera mică din curte. După care ne întâlneam cu toţi scriitorii pe cearşafuri, la mare. Într-o zi, nu mai ştiu ce scriitoare era, Sanda Movilă poate, o scriitoare foarte nervoasă, şi Marin căuta nu ceartă, ci lucruri contrariante. Au început să se contrazică, iar eu i-am pus doar mâna pe braţ, să-l opresc. El s-a oprit din ceartă. În clipa aceea a fost totul.

– L-aţi topit?
A.C.: Eram frumoasă. Aveam de fapt o faţă hieratică. Eu aşteptam să intru în puşcărie, cu toată familia mea, pentru că generalul Moisiu, fratele mamei mele bune, stătuse ascuns la ea 11 ani şi noi aşteptam să izbucnească scandalul. N-am intrat că eram deja nomenclaturistă. Au intrat nouă studenţi plus tata, care a murit în puşcărie. Generalul a ieşit în 1963, când americanii au făcut un deal cu România, eliberarea deţinuţilor politici contra unor drepturi comerciale. Mama a trăit cu spaima asta, cum auzea un câine lătrând, îi sărea inima din piept. Eu, adoptată fiind de fratele tatei, peste două dealuri, şi deja publicată la Flamura Prahovei, ziarul comunist regional, eram mai puţin în pericol. Dar aveam un fel de melancolie şi un fel de rezervă a mea.

– Asta l-a cucerit pe Marin Preda, frumuseţea şi melancolia?
A. C.: Nu ştiu ce l-a cucerit…Trebuia probabil să-i cadă pe cap iubirea asta.

– Dar pe dvs. cu ce v-a cucerit Marin Preda?
A.C.: Cu literatura lui. Şi pe urmă faptul că avea un cap de intelectual foarte intersant între ceilalţi scriitori – nu prea era nici unul frumos, în afară de Petru Dumitriu, al doilea mare scriitor în vremea aia. Eu l-am lăsat la mare şi am plecat la Sinaia şi de acolo sunt scrisorile de dragoste. Repet: Dumnezeu ni l-a dat pe Marin Preda, dar „Moromeţii“ vi i-am dat eu. Eu i-am descoperit manuscrisul cu copilăria lui în sertar, pe care nu voia să-l publice. El băgase deja personaje în alte scrieri, pe Adam Fântână, Mărioara Fântână. După ce el a publicat „Moromeţii“ eu l-am lăsat pe Marin. Timp de patru ani nu ne-am despărţit aproape deloc, am stat unul peste altul. A publicat „Moromeţii“, voia să scrie „Risipitorii“. Apoi, un an de zile am avut eu şantajul cu anorexia, nu mâncam deloc.

– De ce şantaj?
A. C: De durere că-l las. Marin fiind leu, un orgoliu profund, nu ierta pe nimeni. Nu se răzbuna, dar nu uita. Eu voiam să plec, voiam să văd lumea, iar el voia să împartă soarta cu poporul lui. Care popor îl adoră. În România, Marin Preda e un mare scriitor. Şi Securitatea i-a făcut dosar. Cei de la „Flamura Prahovei“ nu voiau să mă lase să plec şi eu îi şantajam că mor în mijlocul lor dacă nu mă lasă. Marin spera că iubirea mă va împiedica să plec. Am avut o discuţie: i-am spus că da, ne căsătorim, pentru că nu puteam, spre exemplu, să mergem împreună la hoteluri, dar i-am spus: „Marine, dacă eu voi vrea să plec, să nu mă opreşti“.

– Dar plecând din ţară, aţi luat şi scrisorile lui de dragoste. Cum credeţi că veţi rămâne în istoria literaturii române?
A. C. : Ca trecătoare. Marin, împărţind soarta poporului lui, el e acolo, nu-l mai mişcă nimeni. E triada Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda. După care ţăranul român nu va mai avea niciun cântăreţ al lui.

Via Cristina Hermeziu

În martie 2016, reputata intelectuală Ana Blandiana a susținut un discurs puțin spus incendiar în aula Universității Babeș-Bolyai, din Cluj, profețind prăbușirea Europei, făcînd praf political corectness-ul și criticînd societatea occidentală, incapabilă să se apere în fața spălărilor de creiere operate de progresism.Extrase din discursul Anei Blandiana din 2016:

– Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand.– Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului.– Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populația Londrei este ne-engleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.– Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare
mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor.– Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.– Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent.– Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele.– Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o
asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.– Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele
ei.– O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca
singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului.– O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului, ieri, sau satul planetar, azi. Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”.– Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii, pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt.– Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi, evident, periculoasă: în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.– Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.– Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă. Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi.– Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă –pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european. Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate, când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei.

————————-

ISTORIA CA VIITOR

Discursul doamnei Ana Blandiana

Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generație în generație ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.

Titlul alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranță fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universități – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reușesc să-și întindă umbrele până la noi și mai departe.

Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut inițiativa onoarei care mi se face azi – initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere,cât și cea de Istorie și Filozofie – m-a determinat să aleg ca arie a meditației nu țara, ci continentul căreia îi aparținem și care de altfel este mai în cumpănă și mai amenințat azi decât alteori.

Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării.

Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile – care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le respecte – ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează să-l depășească – pentru a putea înainta corect.

De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”. Iar în nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, dar nu una lângă alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii ’60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și unele au forța să se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și dă tot mai mult senzația unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și amenință să se oprească prin explozie.

Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii și ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria civilizației noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani. Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand. Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume.

Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l.

Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii.

Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.

Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21.

De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma.

Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu.

Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor. Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei.

Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.

Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”.

Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent. Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate.

Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele. Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii ei.

Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniștea și aprehensiunea.

În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani.

Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem.

Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privințe cu perioada prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparația mai departe pe un teren de o consistență oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care a reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi.

Diferențele dintre Noul Testament și Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă și, totuși, există două asemănări care o mențin în planul logic. Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparației și n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creștinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viața unei idei decât acela în care ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă.

Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare.

În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.

Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele.

Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei. O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile.

La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului.

Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în viitor.

O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului,ieri, sau satul planetar,azi..

Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie.

Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”.

Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt.

Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale.

Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi,evident,periculoasă : în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.

În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.

Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică.

Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.

“Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”.

O observație subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcționeze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria.

Societățile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca idee, erau niște societăți bazate pe memorie. Societățile tradiționale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este esențial. De altfel, ceea ce era esențial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit și trecea din generație în generație.

Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei.

De aici importanța manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai puternic.

În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel.

Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic.

Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.

„Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferența” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte amenințată nu pentru că vin spre ea sute de mii de ființe umane care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viață, ci pentru că aceste ființe umane au o mentalitate și cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenția și poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viața și formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască. Însăşi toleranța europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde și respectul față de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra.

În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ținut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”.

Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale,religia fiind una dintre ele.Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor,ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe,nemijlocite,în care atât de demodata,ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima.

Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție culturală şi la propria noastră conștiință istorică.

Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă.

Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european. Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea.

Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate ,când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel.

Via https://www.comisarul.ro/articol/exceptionalul-discurs-al-anei-blandiana-din-aula-u_1398643.html

Tălpi desculțe ale câmpului numai sunt, nu mai știu cum tanti Maria Drăguș (copuzeanca)mergea desculță pe miriștea plină de colții babei, grâul secerat trebuia adunat în stog, căpiță la noi…. Eram particulari. Am participat și știu toate muncile grele din Bărăgan. Un exemplu: la sfeclă butaci, se recolta sămânța de sfeclă de zahăr – Iulie, căldură, țepi… chin. Ajuns țăran la oraș, eram trimiși de fabrică la recoltat de porumb, cartofi, struguri în zona viticolă etc. Boieri mari ăștia de la oraș, apucau știuletele cu două de gete să-l depănușeze, a zeflemea. Acasă tata era îngrijitor la porcine (Căzănești), vezi nu am zis porci să dea mai bine. Nea Gheorghe (vecin) păștea oile satului, nu mai țin minte cine era cu pășunatul vacilor, dar duceam vaca la vaci ș.am.d. De atunci mă întrebam de ce ăstora nu ne adresăm: Domnul Mieluș, Domnul Gheorghe, Doamna Maria etc. În portofoliul peiorativ de la oraș era tot timpul: măi, țărane!!, măi cojane!.. ce țipi mă așa, ești pe Bărăgan! etc. Am pendulat între „Poporanismul” lui Nicolae Iorga și „Naturalismul” lui Delavrancea. AȘA ESTE ȚĂRANUL NU ESTE BIBELOU, cum remarca dramaturgul Apusului de Soare. Are și el tare lui. Dar v-a asigurat hrana!. Numai sunt, nu vor mai fi țărani în Europa, nu degeaba se pregătesc preparatele din viermi.
Am mai zis: Bine că m-am născut mai devreme, vă doresc poftă bună la sfaiogi, IT-iștilor !

31 Iulie 2022, Dan Drăguș

De astăzi, creştinii ortodocşi au păşit pentru două săptămâni într-o frumoasă şi binecuvântată perioadă din cursul anului bisericesc, Postul Adormirii Maicii Domnului, un timp sfânt al pregătirii duhovniceşti de curăţire a sufletului prin pocăinţă, prin abţinerea de la alimente de origine animală, prin rugăciuni mai intense, în special adresate Maicii Domnului (Acatistul şi Paraclisele Maicii Domnului), dar şi prin practicarea virtuţilor, cu precădere a milosteniei.

Postul Adormirii Maicii Domnului este un bun prilej de întărire în credinţă şi în fapte bune. Acesta a fost stabilit de Biserică pentru a ne reaminti de virtuţile şi darurile Sfintei Fecioare Maria şi de postul cu care ea însăşi s-a pregătit înainte de trecerea sa din această viaţă. Totodată, Postul Sfintei Marii, cum mai este denumit în popor, îi pregăteşte pe credincioşi pentru cele trei mari sărbători din luna august: Schimbarea la Faţă (6 august), Adormirea Maicii Domnului (15 august) şi Tăierea capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul (29 august).

Originea acestui post a fost fixată în secolul al 5-lea, la Ierusalim, după care practica de a posti în cinstea Maicii Domnului s-a generalizat în tot Imperiul Bizantin. De fapt, era un lucru firesc acela de a se generaliza în Biserică o perioadă dedicată Maicii Domnului, în care creştinii să postească şi să se roage mai intens, deoarece în acest fel este exprimată concret evla­via Bisericii faţă de Fecioara Maria, cea din care S-a întrupat Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu şi S-a făcut Om pentru mântuirea noastră. Aşadar, postind în cinstea Maicii Domnului o venerăm pe ea şi îi aducem slavă Fiului ei, Iisus Hristos Mântuitorul lumii.

Maica Domnului este persoana cea mai însemnată dintre toţi sfinţii, pentru că a acceptat ca Fiul lui Dumnezeu să ia trup din ea şi să Se nască din ea. Aşadar, zămislirea şi naşterea Fiului este un act care pune în valoare voinţa Fecioarei Maria de a se face ascultătoare voinţei divine. De aceea, răspunsul ei oferit Arhanghelului Gavriil, „Fie mie după cuvântul tău!”, este socotit consimţământul întregii firi omeneşti exprimat prin consimţământul personal al Maicii Domnului.

La început, Postul Adormirii Maicii Domnului nu se ţinea peste tot la fel, însă, data şi durata postului au fost uniformizate în toată Ortodoxia în secolul al 12-lea când, Patriarhul Ecumenic Luca Crysoverghi a hotărât în cadrul unui sinod local ţinut în anul 1166 la Constantinopol ca postul să înceapă la 1 august şi să dureze 14 sau 15 zile, până la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august). Postul Adormirii Maicii Domnului este un post mai aspru, care se ţine după rânduielile Postului Mare. Tipicul cel mare și învățătura pentru posturi din Ceaslovul mare recomandă ca lunea, miercurea şi vinerea să ajunăm până la ceasul al 9-lea (ora 15:00), când se poate consuma mâncare uscată. Marțea și joia se consumă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta și duminica se dezleagă la untdelemn și vin.

Postul este strâns legat de rugăciune şi de pocăinţă. Prin practicarea rugăciunii ne încredinţăm, de fapt, viaţa lui Dumnezeu, iar truda zilei şi hrana însăşi sunt sfinţite. Prin pocăinţă ne întoarcem de la starea „împotriva firii” la cea „după fire” sau conformă cu firea, ne lepădăm de păcat şi perseverăm în virtute. În acest sens, profesorul Georgios I. Mantzaridis sublinia faptul că pocăinţa „nu este în ultimă analiză un fapt moral, ci existenţial. Nu aparţine nivelului psihologiei sau al comportamentului social, ci nivelului vieţii duhovniceşti. Precum păcatul nu constă, simplu, în încălcarea poruncilor morale, ci în îndepărtarea de Izvorul vieţii, de Dumnezeu, tot aşa şi pocăinţa nu constă simplu în îndreptarea morală, ci în întoarcerea la Dumnezeu şi în sălăşluirea în lăuntrul vieţii celei îndumnezeite. Pocăinţa rupe mintea de păcat şi o lipeşte de pomenirea lui Dumnezeu; o duce la unirea cea după har şi împreună-petrecerea cu Dumnezeu, ce se săvârşeşte tainic în inima omului, pe «tronul harului» (expresie aparţinând Sfântului Grigorie Palama, n.a.), şi îl unifică pe om” (G.I. Mantzaridis, Morala creştină, p. 101).

Fiind mort din punct de vedere duhovnicesc, omul nu mai are putinţa de a privi în interiorul său, de aceea se poate afirma că vederea păcatului este un mare dar al lui Dumnezeu făcut omului. De fiecare dată când rostim rugăciunea „Doamne şi Stăpânul vieţii mele” a Sfântului Efrem Sirul Îl rugăm pe Dumnezeu: „Dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele”. Rostul postului este, aşadar, spre folosul sufletului şi al trupului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă ne înfrânăm de la mâncare şi postim, aceasta nu-i fără un temei şi nu aşa, numai ca să stăm fără să mâncăm, ci pentru că dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi, ne încredinţăm celor ale sufletului”.

La finalul celor două săptămâni de post, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, întreaga Românie, care este numită şi „Grădina Maicii Domnului”, va îmbrăca haine luminoase şi aceasta atât pentru mulţimea lăcaşurilor de cult care o au ca ocrotitoare pe Maica Domnului, cât şi pentru mulţimea românilor (aproximativ 2,2 milioane) care îşi serbează onomastica pe 15 august.

Via https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/postul-adormirii-maicii-domnului-timp-al-curatirii-sufletului-de-patimi-173392.html

Această fotografie a fost realizată în anul 1955, și se numește “cu câteva secunde înainte de fericire”

.

Via Denisa Vlad

A dat numele uneia dintre cele mai cunoscute unități medicale din ROMÂNIA – Spitalul Elias, a fost unul dintre cei mai bogați români, dar și un mare filantrop.
Filantropul Elias s-a născut la București, in 1844, într-o familie de evrei si a trăit 79 de ani, fără sa fie căsătorit vreodată si nu a avut nici urmași. El a primit cetățenia romana abia in anul 1880, printr-o procedura de urgenta, la cererea regelui Carol I. De altfel, Elias i-a si fost consilier regelui Carol I, fiind de un real ajutor regelui in zona economica.
Jacques Menachem Elias avea proprietăți si afaceri in toata lumea, iar in vechiul județ Putna stăpânea la Sascut un prosper târg, fabrica de zahar din localitate, 1300 de hectare de pădure si teren arabil. Totodată, era proprietarul moșiei Darvari, a hotelurilor “Continental” si “Patria” din București, dar si a numeroase case din Capitala.
Mult mai impresionanta era fisa proprietăților din strainatate, adica 9 imobile mari, situate in centrul Vienei, cu un total de 1.300 de camere, magazine, birouri etc. Valoarea estimata a proprietăților era de 22.798.687 lei, acestea producând o chirie anuala de 342.640 lei aur, doua mine de mercur in Dalmatia si acțiuni in valoare de multe milioane de lei emise de bursele din New York, Bruxelles, Londra, Praga, Belgrad, Viena, Berlin.
“Ceea ce l-a deosebit pe Elias de ceilalți oameni avuți a fost un testament neașteptat , prin care a lăsat toata averea Academiei Romane, dar testamentul in cauza, chiar daca a fost autentificat in București, la fostul Tribunal Ilfov, se afla in copie si in păstrarea Arhivelor județului Vrancea, fiind trimis, la moartea lui Elias, Prefecturii Putna, de către executorii testamentari, pentru ca aceasta instituție sa binevoiască a urmări, din punct de vedere legal, punerea in aplicare”, ne spune istoricul Florin Dardala, de la Arhivele Naționale Vrancea.
In anul 1993, Jacques Elias a fost ales membru post mortem al Academiei Romane. Prin testamentul scris cu noua ani înainte de a muri, Jacques M. Elias a stabilit ca succesor al întregii sale averi Academia Romana. Totodată, el a înființat o fundație care ii poarta numele, fundație care in 1934 a achiziționat un teren de la Crucea Roșie pentru construirea Spitalului Elias din Capitala. In 1938, când a fost dat in folosință, Spitalul Elias era cel mai modern din Europa, având 200 de paturi si un sanatoriu.
Nu a lăsat nimic familiei El spunea ca familia lui este una bogată si ca nu avea nici un rost sa lase moșteniri unor oameni care aveau din ce trai. “A desemnat Academia Romana ca legatară universală, dar n-a uitat in testament de săracii orașului București, cerând sa li se distribuie in fiecare an de Crăciun si de Paști, ajutoare din fondul special Elias.
N-a uitat nici de Azilul de Noapte, nici de Societatea de Salvare, de Societatea pentru Profilaxia Tuberculozei, precum si de diferite spitale si societăți de binefacere. A instituit bursa pentru studenții meritoși. Chiar birjarului sau i-a lăsat o suma prin testament. Si-a adus aminte pana si de servitori, de câțiva funcționari mai mici, scrie Ion Coja intr-o lucrare închinată lui Elias.
Jacques Elias a trait modest si a locuit intr-un apartament obisnuit din Bucuresti. El a murit la data de 14 mai 1923, in Bucuresti iar la înmormântarea sa a participat întreg guvernul roman.
,,Importanta sociala a testamentului lui Jacques Elias nu sta numai in aceea ca el amintește tradițiile acestei tari in ce privește datoriile clasei avute fata de obște, ci si faptul ca el lăsa întreaga avere pentru cultura. Se vor face din banii săi scoli, unde se vor primi elevii fără deosebire de naționalitate. El a înțeles ca aceea ce lipsește României, este cultura răspândita in masele adanci populare si de aceea n-a ezitat sa renunțe la orice gând și sa dea acest mare exemplu de generozitate umană, pentru a se face mai multa lumina in sufletele fraților săi, pe pământul unde a trăit”, scria Nicolae Iorga într-un articol publicat la puțin timp după moartea lui Elias.

Via Maria Mitu

Am găsit azi prin arhiva mea niște negative foto emoționante, pe care le socoteam pierdute. Eram într-un ianuarie, la doar un an și-un pic după plecarea lui Nichita la Cer. Cu Dora Stanescu și Mirela Vasilescu, sora ei. Acasă la Nichita, în Amzei. Și Elena Stefoi, în trecere pe la cele două surori.

photo © 2022 Ioan Mihai Cochinescu

Bine ați venit la buletinul informativ al proiectului STAMINA, un ghid pentru ultimele noastre activități și noutăți.

STAMINA este un proiect H2020 (Nr. 883441) care dezvoltă o platformă inteligentă destinată sprijinului practicienilor în gestionarea crizelor de pandemie la nivel regional, național și internațional. Setul de instrumente STAMINA va fi însoțit de un set de ghiduri privind implementarea eficientă a principiilor de comunicare a riscurilor și a celor mai bune practici în planurile de pregătire și răspuns între organizații cu răspunderi în gestionarea crizelor sanitare.

Consorțiul STAMINA reunește o gamă variată de experți și organizații, care includ decidenți, factori de decizie în domeniu, planificatori naționali, autorități publice, personal din sistemul de sănătate, agenții regionale de gestionare a situațiilor de urgență, entități abilitate prin lege să asigure asistența umanitară in caz de dezastre, ONG-uri, sociologi, (bio) informaticieni, organizații de cercetare și experți IT.

Citiți mai multe despre proiect aici sau pe Twitter și LinkedIn.

PRIMUL SUMMIT INTERNAȚIONAL AL PROIECTULUI STAMINA PRIVIND MANAGEMENTUL PANDEMIEI

REFLECȚII DESPRE PRIMUL SUMMIT INTERNAȚIONAL AL PROIECTULUI STAMINA PRIVIND MANAGEMENTUL PANDEMIEI

La 18 mai 2022, partenerii și părțile implicate ale proiectului STAMINA s-au reunit în format fizic pentru prima dată de la începutul proiectului, în cadrul Primului Summit Internațional privind Managementul Pandemiei din València (Spania), organizat și găzduit de Poliția Locală din València.

La 18 mai 2022, partenerii și părțile implicate ale proiectului STAMINA s-au reunit în format fizic pentru prima dată de la începutul proiectului, în cadrul Primului Summit Internațional privind Managementul Pandemiei din València (Spania), organizat și găzduit de Poliția Locală din València.

Acest summit s-a constituit dintr-un forum în care experți de nivel înalt din domeniul gestionării epidemiilor au prezentat în cadrul discuțiilor și dezbaterilor avute lecțiile învățate în timpul pandemiei de COVID-19, cu scopul de a împărtăși modalitățile de aplicare a cunoștințelor dobandite pentru o mai bună pregătire și gestionare în viitor a crizelor medicale.

Reprezentanții consorțiului de proiect au prezentat stadiul proiectului STAMINA și au demonstrat utilitatea instrumentelor STAMINA pentru a ajuta utilizatorii finali să gestioneze și mai bine pandemiile și modalitățile de a realiza un efort mai bine coordonat între țările din UE și nu numai.

Citește mai mult

Cele mai recente știri despre proiect

Utilitatea instrumentelor STAMINA pentru îngrijirea mai eficientă a pacientului în timpul pandemiilor

Partenerul proiectului STAMINA, Centrul de Sănătate Comunitară dr. Adolf Drolc Maribor (HCM) din Slovenia, contribuie la proiect din postura de utilizator final, jucând un rol crucial ca demonstrator al scenariilor care vor fi testate în proiect. HCM testează și demonstrează utilitatea solutiei inteligente dezvoltate de consorțiul STAMINA pentru luarea deciziilor în predicția și managementul pandemiei.

Prin instrumentele proiectului STAMINA, finanțat de UE Orizont 2020, parteneri precum HCM au constatat îmbunătățiri și și-au crescut capacitatea de a acorda cu ușurință îngrijire de calitate a pacienților. În proiect se depun în continuare eforturi pentru a face ca aceste instrumente să fie accesibile și disponibile pentru a îmbunătăți gestionarea pandemiei în viitorul apropiat.

Află mai multe

Profitați la maximum de datele dvs. cu ajutorul analizei vizuale

Într-o criză de pandemie, personalul de primă intervenție și decidenții trebuie să poată extrage informații din date brute și să ia decizii bazate pe dovezi. Dar cum putem înțelege datele noastre? Și cum poate fi comunicat acest lucru unui spectru larg de audiențe? Analiza vizuală ne vine în ajutor. Dar ce este analiza vizuală? Și cum o putem realiza?

În STAMINA, dezvoltăm o serie de soluții pentru a sprijini pregătirea și răspunsul la o criză pandemică. Scopul nostru este de a dota decidenții cu instrumentele adecvate pentru a face față deciziilor complexe la nivel operațional, tactic și strategic. Un element esențial în acest efort este capacitatea de a gestiona datele și de a extrage informații, de a face predicții credibile, de a avea o conștientizare cuprinzătoare a situației și de a ține cont de opinia publică. În plus, toate acestea ar trebui comunicate într-o varietate de echipe și în public.

În acest scop, nu oferim doar analiză vizuală a datelor, ci facem un pas mai departe și oferim analize vizuale predictive, precum și analize vizuale de conștientizare a situației.

Citește mai mult

Detectarea bolilor emergente

Pandemia de COVID-19 a dovedit importanța detectării și a screening-ului bolilor emergente la timp. Pandemia a evidențiat cât de ușor pot fi împinse sistemele de sănătate la limitele lor și a dezvăluit slăbiciunile din spatele sistemelor de sănătate, inclusiv capacitățile financiare și disponibilitatea personalului și a infrastructurilor.

După aproape doi ani de luptă cu pandemia globală și confruntandu-se cu numărul mare de decese de 5,8 milioane, unele țări au găsit modalități prin care oamenii să ducă o viață firească în timpul pandemiei. Pentru a asigura o mai mare pregătire în gestionarea viitoarelor pandemii, experiența cu COVID-19 ne oferă lecții utile pentru viitor.

Află mai multe

Știrile despre Cluster-ul PREPARE

Treisprezece proiecte H2020, finanțate de UE, s-au unit pentru a forma clusterul de pregătire și răspuns pentru situații de urgență din Europa (PREPARE). Împreună, proiectele CO-VERSATILE, COVID-X, COVINFORM, EUR3KA, LINKS, NOFEAR, PANDEM-, PERISCOPE, PHIRI, PathoCERT, RiskPACC, STAMINA and STRATEGY vor explora sinergii, oportunități de cercetare și vor realiza activități comune pentru a maximiza impactul scontat.

Citește mai mult

Primul exercițiu de simulare (tabletop) al STRATEGY

În iunie, proiectul STRATEGY a ținut primul său exercițiu de simulare, care a servit drept un workshop despre interoperabilitate, concentrat pe continuarea dezvoltării acordurilor workshop-ului CEN. Experții dintr-o varietate de industrii legate de managementul crizelor, reacția la dezastre și standardizare au putut să disemineze cele mai bune practici și să susțină discursuri tematice.

Află mai multe

PHIRI – Un tur prin Europa: Cartografierea sistemelor de informații în sănătate pentru COVID-19 și un viitor EHDS

Joi, 23 iunie, între orele 10.00-12.00 CET, a avut loc evenimentul „Un tur prin Europa: Cartografierea sistemelor informaționale în sănătate pentru COVID-19 și un viitor EHDS”, coorganizat de Proiectul PHIRI și Acțiunea comună TEHDAS. În cadrul acestei întâlniri, au fost prezentate primele rezultate ale evaluărilor Sistemului Informațional de Sănătate PHIRI COVID-19 efectuate până în prezent în 5 țări europene și vizitele de țară TEHDAS care au ca scop cartografierea sistemului de management al datelor de sănătate și pregătirea pentru aderarea la EHDS, efectuate în 6 țări.

Evenimentul clinic COVID-X

COVID-X a organizat un eveniment clinic pe 23 iunie, unde au fost discutate provocările pe care le-a adus pandemia în fața sistemului de sănătate și lecțiile învățate din gestionarea acesteia. Au făcut prezentări vorbitori de rang înalt din domeniul sănătății care au vorbit despre subiecte relevante, în special despre modul în care inteligența artificială (AI) poate sprijini asistența medicală.

Aceasta a acoperit două domenii:

1. Provocările din sistemele de sănătate. Instrumente AI și cum să fie îmbunătățite serviciile de sănătate.
2. Managementul COVID și lecțiile preluate în practica medicala: exemplul CLEOS.

Află mai multe

Edițiile anterioare ale Buletinului Informativ al proiectului STAMINA:

• Ediția I – http://www.crucearosie5.ro/buletin-informativ-stamina-editia-i/
• Ediția a II-a – http://www.crucearosie5.ro/stamina-buletin-informativ-editia-a-ii-a/
• Ediția a III-a – http://www.crucearosie5.ro/buletin-informativ-stamina-editia-a-iii-a/

Pentru mai multe informații despre proiectul STAMINA, vă rugăm să vizitați site-ul nostru:

www.stamina-project.eu

Email: info@stamina-project.eu

Numai prin credinţă pricepem noi, credincioşii, că lumea s-a făcut prin cuvântul lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel. Singură credinţa în Dumnezeu este „uşa prin care, de va intra cineva, se va mântui” (Ioan 10, 9).

 Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum

Pericopele evanghelice ce se citesc în duminici şi sărbători, din faţa Sfântul Altar, sunt ca nişte picături de ploaie ce cad pe pământ pentru a-l face roditor; sunt ca nişte raze de lumină ce încălzesc inimile credincioşilor, ce le ascultă cu credinţă şi dragoste.

Firul roşu, călăuzitor al Sfântul Evanghelii este dragostea Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de om.

Evanghelia de astăzi, cu aprinderea luminilor ochilor acelor doi orbi şi mai ales, cu aprinderea luminilor sufletului lor şi cu tămăduirea unui mut, este o nouă şi puternică adeverire că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost, este şi va fi până la sfârşitul veacurilor, singura realitate în care găsesc pururea alinare durerile neamului omenesc, găsesc lumină veşnică toate întunecările veacurilor.

Venirea în lume a Domnului nostru Iisus Hristos a răscolit inimile tuturor: unii să-Lvadă din curiozitate, cum sunt şi astăzi, alţii din credinţă. Pe toţi care veneau la El, îi binecuvânta, îi vindeca, le ierta păcatele.

Cei doi orbi, care stăteau şi cerşeau în apropiere de oraşul Ierihon, nu-l puteau vedea pe Iisus. Auzeau, însă, zgomotul pe care îl producea mulţimea ce venea după Iisus şi în inimile lor încolţeşte un grăunte de speranţă, aleargă în urma lui strigând din suflet, un strigăt transformat în rugă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-ne pe noi!”. Vor fi adăugat ei: „Am auzit, Doamne, că ai făcut atâtea minuni, noi nu te vedem cu ochii trupeşti, dar îţi simţim puterea, bunătatea, mila şi iubirea dumnezeiască; de aceea te rugăm, ajută-ne, dă-ne lumina ochilor… .

Însă Domnul Iisus, ca să se încredinţeze de statornicia credinţei lor, la început nu le-a răspuns nici un cuvânt, ci şi-a urmat drumul, mergând la casa unde avea obicei să-şi „plece capul”.

Orbii nu s-au descurajat, ci l-au urmat, intrând în casă. Domnul Iisus, văzând dorinţa lor, i-a întrebat: „Credeţi voi că eu pot să fac aceasta?”. Adică să îi facă sănătoşi. Oare de ce Mântuitorul le-a pus această întrebare? Doar El este cunoscătorul inimilor şi al gândurilor noastre. I-a întrebat pe ei ca să cunoască toţi credincioşii, dintotdeauna, că fără o credinţă vie nu primim har de la Dumnezeu.

Domnul Iisus Hristos cere şi de la aceşti doi orbi, ca şi de la alţii, pe care i-a vindecat, credinţă, ca şi în acest chip să arate puterea ei cea mai presus de fire. Cei doi orbi, fără să zăbovească prea mult, au răspuns la întrebarea Mântuitorului: „Da, Doamne!”.

Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: „După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor” (Mat. 9, 29).

Însă, o dată cu vederea ochilor trupeşti, pe care au câştigat-o, prin atingerea lui Iisus, ei au primit acum şi vederea lăuntrică a ochilor sufleteşti. Cu toată opreliştea lui Iisus de a nu face cunoscută minunea aceasta nimănui, bucuria şi fericirea vederii îi fac pe cei doi să răspândească numele lui Iisus în tot locul acela (Mat. 9, 31). Era şi firesc, de altfel!

Cum s-ar putea ascunde lumina care luminează în sfeşnic? Cum ar putea să tacă acei care au primit în ei, o dată cu lumina materială şi lumina cunoaşterii şi premăririi lui Dumnezeu? Dumnezeu vrea ca omul să vadă, de aceea i-a dăruit acest minunat simţ al văzului, dar El vrea ca acelaşi om să se înalţe de la vederea celor pământeşti, la cunoaşterea şi înţelegerea celor cereşti; de la făptură la Creator.

Cel ce stă la poalele muntelui, poate vedea numai în jurul său. Cel ce se ridică pe vârful muntelui, acela vede mult mai mult. Aşa e şi omul. Rămânând numai la vederea celor pământeşti, el trăieşte într-un cerc restrâns de viaţă; pe când cel ce-şi ridică ochii minţii la cer „vede” pe Dumnezeu pe măsura credinţei şi a inimii lui curate (Mat. 5, 8).

Cei doi orbi nu vedeau, dar aveau o convingere lăuntrică, neîntinată şi nezdruncinată, că depind de o putere mai presus de fire, care a făcut totul şi deci, poate totul.

Această convingere nu rezultase din cunoaştere, ci din pătrunderea unei taine ce umplea întreaga lor fiinţă, circulând o dată cu sângele prin toate mădularele trupului lor. Era temelia vieţii lor de fiecare clipă. A fost de ajuns ca numai să audă despre Iisus, ca să înţeleagă toată taina răscumpărării şi realizarea bunătăţii cereşti ce veneau prin El.

Aceasta este credinţa cea adevărată, aceasta este credinţa care biruie îndoielile din sufletul nostru sterp şi gol, aceasta este credinţa care lucrează în oamenii cu inimă curată, lipsiţi de vicleşug şi stăruitori în bine, în care ea osteneşte ca un dar ceresc, ajutând pe om în năzuinţele lui cele bune.

Credinţa în Dumnezeu ne ajută, ne fortifică viaţa şi ne călăuzeşte pe cărările luminoase aici, pe pământ, dar ne ajută să trecem pragul vremelniciei – în viaţa cea fericită.

Orbii din Evanghelie, având numai orbire trupească, prin tămăduire s-au izbăvit de toate durerile şi suferinţele păcatului, devenind mai curaţi şi mai sănătoşi ca oricare dintre noi. Noi, cei sănătoşi trupeşte, de multe ori am stins flacăra ochiului sufletesc pe care n-o simţim, căci după cuvintele lui Isaia „…privim dar nu vedem, căci ni s-a învârtoşat inima”. Domnul Iisus trece şi azi, ca întotdeauna, prin faţa ochilor noştri sufleteşti. Trebuie să simţim şi să-Lvedem şi să zicem cu credinţă: „Miluieşte-ne şi pe noi, Iisuse, Fiul lui David”.

Numai prin credinţă pricepem noi, credincioşii, că lumea s-a făcut prin cuvântul lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel. Singură credinţa în Dumnezeu este „uşa prin care, de va intra cineva, se va mântui” (Ioan 10, 9).

Mântuitorul ne spune că pentru credinţa noastră vom primi răsplată sau pedeapsă, căci „Cel ce va crede se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16). Pentru a avea o astfel de credinţă, trebuie să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, adică să arăţi credinţa prin fapte, căci „credinţa fără fapte este moartă” (Iacob, 2, 26).

Cei ce avem simţul văzului sănătos să fim mereu recunoscători lui Dumnezeu pentru acest mare dar şi pentru toate darurile ce se revarsă asupra noastră. Cei ce credem în Dumnezeu avem datoria să ajutăm, să sprijinim, să cercetăm pe cei în suferinţă, căci numai aşa „vom plini legea lui Hristos”, care s-a identificat cu fiecare suferind.

Şi prin puterea noastră de credinţă să înţelegem şi să trăim actul prin care Domnul nostru Iisus Hristos a plătit pentru întreg neamul omenesc preţul păcatului şi prin jertfa Sa ne-a răscumpărat, ne-a mântuit de robie şi de păcat.

Domnul Iisus, prin propria Sa umilire şi slujire, a adus lumii întregi puterea cea mare, puterea mântuirii sufletului. Domnul Iisus, prin umilinţă şi bună vestire, a adus lumii întregi dreptate desăvârşită şi alinare tuturor durerilor.

Domnul Iisus a trecut din cetate în cetate, din oraş în oraş, din sat în sat şi a tămăduit toată boala şi toată neputinţa poporului. Domnul Iisus Hristos a fost singura izbăvire a milioanelor de morţi de la Adam şi până la Sine şi singura mântuire a milioanelor de oameni care au crezut şi au adormit întru Domnul.

Credinţa a putut să fie Calea izbăvirii, Adevărul luminos şi Viaţa cea adevărată a omenirii: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.

În zilele noastre se trăieşte într-o mare tensiune istorică, socială, economică, spirituală şi de cumplite încercări, care ne impun o regăsire a vieţii noastre sufleteşti, o intensă trăire evanghelică, o adâncire, o spiritualizare a concepţiei creştine în sanctuarul sufletului nostru, o reînviorare a fiinţei noastre cu noua haină a Duhului Sfânt.

Căci în faţa imenselor greutăţi ale vieţii, nu putem trăi fără lumină şi iubire şi fără ajutorul lui Hristos. Singur Hristos mai este în stare să însenineze zările, să împrăştie furtuna, să liniştească sufletele şi să salveze din zbucium şi moarte neamul omenesc. Se vorbeşte mereu şi cu insistenţă de o lume nouă, dar trebuie să ştim şi să fim convinşi de adevărul că nici un fel de lume nouă nu se poate concepe şi realiza fără Hristos, noutatea cea veşnică.

Nici o rânduială statornică nu se poate aşeza în lume fără Dumnezeu. Orice biruinţă economică, socială sau politică nu poate să dăinuiască decât dacă este temeinicită pe temelia credinţei şi moralei creştine.

Vedem că civilizaţia de azi, în toată complexitatea ei, n-are nici o putere pentru înfrânarea instinctelor oarbe, pentru domolirea patimilor aprinse, pentru oprirea nedreptăţii şi abrutizării celui ce a fost creat şi menit să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Lume nouă, rânduială statornică, biruinţă deplină, putere neapusă, dreptate curată – naţională şi socială – nu se pot realiza acum şi niciodată, decât prin voinţa, prin harul şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos.

Să nu ne amăgim, deci, nici în ştiinţă, nici în filosofie, nici în bogăţiile materiale, nici în puteri lumeşti, nici în biruinţe trecătoare, nici în străluciri amăgitoare. Toate acestea sunt licăriri de scurtă durată, după care, întotdeauna, urmează decepţia cea mai amară.

Viaţa este comoara cea mai de preţ pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. Creştinul trebuie să o trăiască din plin şi să o sfinţească prin puterea credinţei, a faptelor şi a harului dumnezeiesc. Gândul nostru, inima noastră, fiinţa noastră întreagă să se îndrepte spre Hristos, singura înţelepciune, singura putere, singura mărire adevărată, singura fericire a neamurilor şi a indivizilor.

Şi asemenea celor doi orbi din Evanghelia de astăzi, să strigăm din adâncul sufletului şi cu toată puterea credinţei adevărate: „Miluieşte-ne, pe noi, Fiul lui David” şi Iisus va străbate toate cetăţile, toate oraşele, toate satele, toate sufletele şi va vindeca, cu siguranţă, toată boala şi toată neputinţa noastră, acum şi totdeauna. Amin.

Via https://doxologia.ro/predici/predica-la-duminica-vii-dupa-rusalii-vindecarea-doi-orbi-unui-mut-din-capernaum-pr-ion

Dirijorul Octav Calleya: ”Sensibilitatea mea se identifică mai degrabă cu spiritul umanist cel mai înalt, pe care îl reprezintă Beethoven, perfecțiunea absolută a lui Mozart, cu profunzimea strict muzical abstractă a lui Brahms și Bruckner și cu vecinul nostru slav Ceaikovski”.

Dirijorul Octav Calleya și-a făcut studiile la Conservatorul ”Ciprian Porumbescu” din București. În 1973, s-a stabilit definitiv în Spania. În ani, a fost consemnată prezența sa la pupitrul unor orchestre importante din toată lumea. Este laureat al concursurilor internaționale de la Florența, Valencia, Rio de Janeiro ș.a. și invitat permanent să facă parte din juriile unor concursuri internaționale. A creat Orchestra din Malaga, Orchetra simfonică din Mellia, Orchestra Clasică Andaluză, Dirijor al companiei de operă La Villa del Madrid. Principalul dirijor invitat permanent la English Philarmonic Orchestra și Camerata Fiorentina. Maestrul Octav Calleya a desfășurat în paralel și o susținută activitate didactică și pedagogică. Din anul 1990, este profesor universitar la catedra de dirijat a Conservatorului Superior din Malaga, iar din 1995 director artistic la Orchestra Clasică Andaluză. Critica internațională l-acalificat drept ”un adevărat maestru” (O Globo” – Rio de Janeiro) sau ”… un mare artist care cu toată eleganța știe ce și cum să obțină” (”Kronen Zeitung” – Viena). Interviul pe care vi-l prezentăm în continuare a fost realizat după un concert susținut de maestru la pupitrul Orchestrei Simfonice a Filarmonicii ”Paul Constantinescu”din Ploiești.

Românca cea șmecheră
Reporter: Maestre, din ce zonă a țării proveniți?
Octav Calleya: M-am născut la Chișinău, când actuala Republică Moldova făcea parte din România Mare. Ai mei erau foarte legați de teatrul de acolo. După război, am urmat școala la Craiova, până la terminarea liceului. Un bunic de-al meu, spaniol, a ajuns la Chișinău. Aici, o româncă șmecheră a pus mâna pe el. Numele bunicului era Calleja, care se citește ”caieha”, cu un ”i” lung. Dar toți îi spuneau ”Caleja”. Atunci a schimbat ”j” cu ”y”, ca să nu se mai audă „Caleja”. Acum sunt ”Caleia”. Acel ”y” conferă o nuanță de noblețe. Așadar, originea mea e și spaniolă.

Beethoven – pe mâna lui Calleya
R.: Din câte cunoaștem, ați înființat numeroase orchestre în Spania, unde ați avut o carieră dirijorală de excepție…
O.C.: Activitatea mea dirijorală numără peste 40 de ani neîntrerupți. N-am pierdut nicio zi de repetiții pe motiv că aș fi fost bolnav. Doar o dată am lipsit două zile la repetiții, pentru că mi-am rupt mâna. Am dirijat Simfoniaa IX-a de Beethoven numai cu o mână. Am vrut să-mi dovedesc că pot să o fac. Dacă nu ești sigur pe partitură și n-o cunoști până în cele mai infinitezimale amănunte, nu poți să o faci. Acum, sunt titular permanent la orchestra din Valladolid.

Libertatea înainte de toate
R.: În Spania conduceți, printre altele, o orchestră privată. Dar unde repetați? Închiriați spații pentru repetiții? Este o orchestră ambulantă?
O.C.: Repetăm în trei locuri diferite situate pe Costa del Sol, care include tot litoralul Malagăi: în Fuengirola, localitate situată la 20 de kilometri de Malaga, în Villa Nueva, la 30 de km, și Nerja, la 60 km. Această orchestră are foarte mulți ”pretendenți” care vor să o ia sub tutela lor. Poate ne vom stabili în unul dintre aceste trei orașe. Dar, atâta timp, cât statutul ei este unul privat, are avantajul libertății de concepție, de mișcare, de producere, de gândire. O legătură ”fixă” ne-ar duce pe un teren care, fiind administrativ, e și politic. Pentru că politicienii se schimbă. Un primar poate fi extraordinar de sensibil la muzică. Un altul, la fotbal. Este un statut mai riscant, pe care ni-l asumăm. Libertatea e punctul numărul 1.

Tandemul de aur al Spaniei
R.: Ne-ați fermecat, alături de solista Ioana Anastasiu, absolventă odinioară a LIceului de Artă ”Carmen Sylva” din Ploiești. Un specialist ne-a informat că în Peninsulă se vorbește despre echipa, tandemul sau perechea de aur a spaniei. Ce repertotiu abordați?
O.C.: Realizăm multe aranjamente pentru flaut și orchestră. E un repertoriu destul de bogat, ”briant”: fantezii sobre pe opere de inspirație muzicală spaniolă, cum ar fi opera ”Carmen” de Bizet, concerte cu caracter descriptiv din baroc, gen Vivaldi, foarte multe concerte pentru flaut piccolo. Apoi concerte tradiționale, cum ar fi cel pentru harfă, flaut și orchestră de Mozart. Ca să nu ne uităm pe noi înșine, în fiecare program includem ”Hora staccato” de Grigoraș Dinicu. Și când o interpretează Ioana, e un delir.
R.: Când a avut loc întâlnirea cu Ioana Anastasiu?
O.C.: În 2003. M-a căutat imediat după ce a ajuns în Spania. Auzise că există o inimă de român acolo. Am colaborat perfect. Cred că nu am deziluzionat-o niciodată. Eu știu că am ajuns la o vârstă destul de înaintată. Când un solist tânăr ca Ioana vine la mine, vine ca la un tată. Dar, dacă vorbim despre tandem, nu trebuie să ne referim doar la o jumătate a sa. Auros, flautul adică, este unul dintre instrumentele cele mai vechi. Și aș dori să vă mai spun ceva: eu cred că flautul, prin expresivitatea și culoarea timbrului său, e mult mai bine reprezentat de o femeie. Personalitatea și sensibilitatea Ioanei sunt atât de înalte, încât resimt ca pe o necesitate această ”culoare” a instrumentului și această bogăție ”timbrică” pe care ea le produce. Repertoriul de flaut este personalizat de o solistă natural muzicală.

Colegul de bancă al lui Gheorghe Zamfir
R.: V-ați format, totuși; în România. Cum se prezenta învățământul muzical românesc în vremea desăvârșirii dvs.?
O.C.: Am urmat cursurile Conservatorului din București vreme de șapte ani. Cu cine credeți că am fost coleg de bancă? Ei bine, aflați că pe colegul meu îl chema… Gheorghe Zamfir!
R.: Celebrul naist?
O.C.: Da, celebrul naist, artistul cu recunoaștere internațională!
R.: De ce atât de mult la Conservator? Ați rămas repetent?
O.C.: (zâmbind) Nuuu, n-am rămas repetent! Am făcut dirijorat, compoziție și pedagogie. Am studiat și la Academia din Viena cu o mare personalitate a dirijatului, Hans Swarowsky.

Patru ani lângă Sergiu Celibidache
R.: Am citit în programul concertului de la Ploiești că ați lucrat cu Sergiu Celibidache…
O.C.: În aceiași ani l-am cunoscut pe Sergiu Celibidache și pe Franco Ferrara. Celibidache… (după câteva momente de gândire) Fiind vorva despre o personalitate imensă și unică, deasupra oricărei personalități dirijorale imaginabile, evident că lasă amprente pe cei care, cu personalitate proprie, aleg calea dirijorală. Nimeni nu poate și nu trebuie să-l imite. Zic asta pentru că foarte mulți o fac… El este cel care a ”profundizat” interpretarea muzicală până în ”cele mai complete” limite structurale, filosofice sau fenomenologice. Evident că acestea sunt rădăcinile fundamentale pe care eu le-am dobândit, care vin și de la Viena și pe care le transmit de 25 de ani, ca profesor de dirijat.
Pot să spun: sunt foarte puțini colegi români care au avut posibilitatea să stea aproape și destul timp lângă Sergiu Celibidache. Eram student la Viena când a concertat Sergiu Celibidache cu orchestra din Stockholm. Din momentul acela am studiat cu el. În acea perioadă eram într-un permanemnt ”du-te-vino”: nmrgeam la maestru, dirijam în țară și studiam la Viena.

”Mă înțeleg extrem de bine cu geniile”
R.: Care sunt preferințele dvs. repertoriale?
O.C.: Mă înțeleg extrem de bine cu geniile. Muzica marilor genii mă satisface și mă face să practic acest repertoriu, de la preclasici până la romantici. Sensibilitatea mea se identifică mai degrabă cu spiritul umanist cel mai înalt, pe care îl reprezintă Beethoven, perfecțiunea absolută a lui Mozart, cu profunzimea strict muzicală abstractă a lui Brahms și Bruckner și cu vecinul nostru slav Ceaikovski. Dacă nu m-aș fi născut în România, poate n-aș fi fost așa. Moi avem o slăbiciune pentru muzica slavă. În aceste tablouri caracteristice, Bach, cu religiozitatea și spiritul purificator al muzicii sale, își are locul său. E chestiune de educație, formație sau temperament.
R.: Impresia mea este că românii melomani au slăbiciune și pentru muzica spaniolă sau de inspirație spaniolă. Și nu suntem singurii. Cu puțină vreme în uirmă, am avut la Filarmonică un program ”spaniol” cu lucrări de Lalo, Chabrier și Rimski-Korsakov, toți nespanioli…
O.C.: De aici o butadă: cine a scris cea mai bună muzică ungară? Brahms. Dar cea mai bună muzică spaniolă? Francezii. Muzica spaniolă are origini bogate și este un nesecat izvor de inspirație pentru compozitori. Este evident, însă, că muzica scrisă de spanioli este cea mai bună muzică spaniolă. Să amintim doar de Turina, Rodrigo, De Falla, sau Albeniz. 80% dintre lucrările ultimului pentru pian au fost orchestrate. Eu fac multă muzică orchestrală și multe aranjamente după Albeniz.
R.: Albeniz a scris mult și pentru chitară. Nu includeți în repertoriul orchestrei dvs. și aceste lucrări? În plus, nicăieri nu e mai prețuită chitara clasică pe cât este în Spania.
O.C.: Chitara îmi place enorm, dar, după mine, este un instrument tipic cameral, în sensul că, neavând un sunet amplu, nu este potrivită pentru săli mari. Dar ”culoarea” ei este unică.
R.: Când veți mai dirija un concert cu muzică spaniolă la Ploiești?
O.C.: Am făcut asta acum vreo apte-opt ani. Am prezentat atunci un concert pentru două piane de cel mai bun compozitor andaluz, Manuel Castillo, decedat în urmă cu doi ani, fragmente din ”Amorul vrăjitor” și Simfonia ”Sevillana” de Turina. Și cred că o voi mai face.

Porți deschise pentru instrumentiștii români
R.: Ce proiecte aveți pentru viitorul apropiat?
O.C.: Să-mi continui acțiunea de bază, aceea de concerte, și fixarea repertoriului funcție de împrejurări. În Anglia, 80% din programe sunt alcătuite pe baza solicitărilor publicului. Și se cântă multă muzică de inspirație spaniolă, în special ”Bolero” de Ravel sau ”El Cid” de Massenet.
R.: Dar și aceștia – ca amintiții Bizet și Chabrier – sunt… francezi!
O.C.: Dacă acestea sunt preferințele publicului…
R.: În afară de Ioana Anastasiu mai aveți instrumentiști români în orchestră?
O.C.: În orchestrele mele sunt mulți instrumentiști români, dar puțini soliști. Printre ei se numără cunoscuta Sabina Coleașă, pianistul Sorin Melinte, Geza Szabo – violencelist excelent, ungur din Arad. Aș mai aminti aici o pianistă care nu locuiește în Spania, dar pe care am invitat-o adeseori la concertele noastre – Raluca Ouatu. Am cunoscut-o când avea 15 ani. Ce putere de a interpreta repede! Am cântat cu ea ”Nopți în grădinile Spaniei” a lui de Falla de atâtea ori… Porțile noastre sunt deschise pentru românii noștri.

”Baciul muntean” de Malaga
R.: Cum vă caracterizați?
O.C.: Casa mea e la Malaga. La intrare scrie ”Miorița”. Le explic spaniolilor, în puține cuvinte, ce înseamnă spiritul mioritic, ce reprezintă această baladă în sensibilitatea folclorică și în literatura noastră. M-am identificat în persoana baciului muntean. Persoana mea are un cadru pe care mi l-au pus criticii: ”Român prin naștere, spaniol prin adopție și malaguen după inimă”.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Leo Brouwer (n. 1 martie 1939) este una dintre figurile marcante în lumea chitaristică a secolului XX și a începutului de mileniu III. Muzica sa are rădăcini adânci în cultura ”neagră” africană, prezentă de peste 500 de ani în Cuba. Destinul muzical al lui Brouwer a traversat mai multe perioade, printre care una avangardistă, pentru a evolua, într-un final, către ceea ce Brouwer numește ”Noua simplitate” sau perioada sa neo-romantică, un limbaj care conține ”legea forțelor opuse”, un concept prezent dintotdeauana în istorie. Universul sonor exotic, luxuriant, strălucitor, plin de profunzimi al Cubei precum și o varietate a ritmurilor sunt surse inepuizabile de inspirație pentru Brouwer.

Costin Soare – un produs al școlii ploieștene de chitară
Costin Soare este un produs al școlii ploieștene de chitară. A început studiul sub îndrumarea tatălui său și a continuat, în cadrul Liceului de Artă din Ploiești, cu prof. Constantin Mitulescu.
În ultimul an de facultate a plecat cu o bursă ”Socrates” la Universitatea din Glasgow (Scoția), iar în anul niversitar 2001-2002i s-a acordat o bursă completăde studii de master la ”Academia Regală de Muzică și Teatru” din Glasgow. În prezent este profesor la liceul ”Dinu Lipati”din București, profesor asociat dr. la catedra de chitară a Universității din București și director artistic al Festivalului Internațional ”Serile de chitară”.

 ”Danza del Altiplano”
Am avut ocazia să-l ascult pe Costin Soare în câteva rânduri, în cadrul unor recitaluri susținute – de cele mai multe ori – la Muzeul Memorial ”Paul Constantinescu” Ploiești. Nu-și ascunde preferința pentru creația lui Leo Brouwer, unul dintre recitaluri fiind dedicat în întregime compozitoruli afro-cubanez.
Interpretul a ales din creația acestuia 10 din cele 20 de studii ”Sencilos”, două teme populare cubaneze, o piesă extrem de melodioasă, ”Danza del Altiplano”, și un grupaj de trei piese din ciclul ”El decameron negro” (”Decameronul negru”), sursă de inspirație a lui Brouwer pentru ”decameron” constuind-o un volum de zece povestiri cubaneze care l-au impresionat foarte mult.
Piesele gruate în acest ciclu au o structură ”narativă”, cu frecvente alternanțe sonore și ritmice.

”Harpa războinicului”…
…este povestea uni războinic iubit și respectat de comunitate pentru vitejia lui. Luptă în războaie, iar în momentele de liniște, de pace, se retrage pentru a cânta la harpă în munți.

 Momente din trecutul lor
”Fuga îndrăgostiților prin valea ecourilor” este o piesă foarte interesantă din punct de vedere muzical, în care fiecare pasaj sonor ”developează” o stare  interioară.

O voce premonitorie vestește ce s-ar puea întâmpla. Vântul șuieră în deșert, acompaniind fuga îndrăgostiților. Sunt momente ale vântlui (semnificând suflul cosmic), alterând cu momente scurte, când calme, când tensionate. Pasaje de agitație, instabilitate, inconstanță, însuflețire intersectează altele, ”blânde”, în care este prezent un sentiment de  nostalgie (îndrăgostiții rememorează momente din trecutul lor).

”O zi de noiembrie”
Interpretul ne-a oferit la final un „bis”, tot un Brouwer, anume ”O zi de noiembrie”, altă piesă celebră a cubanezului.
Am apreciat de fiecare dată eleganța stilului, calitatea tonului și dinamica subtilă a interpretării introspectivului Soare.

                                                                                                                          Leonida Corneliu CHIFU

Luni 1 august 2022, ora 16:30, la biblioteca Nicolae Iorga