Promovate

Dragi cenacliști și prieteni ai cuvântului scris,

La fel ca roadele pământului care ajung la limanul datului lor sub soarele blând de sfârșit de august, limba română reprezintă rodul cel mai de preț al istoriei și culturii noastre. Ea este un mijloc uimitor de comunicare, dar și un tezaur viu în care s-au cristalizat suferințele, bucuriile, legendele și identitatea unui întreg popor.

Vă invităm cu bucurie la o nouă întâlnire de suflet și creație, cu reverberație aparte, chiar de Ziua Limbii Române, pentru a celebra armonia și frumusețea graiului în care simțim și creăm.

În spiritul acestei sărbători, vom deschide filele trecutului prin rubrica dedicată, 11 minute de istorie a lectorului permanent, prof. Emilia Luchian, dar vom rândui și un răgaz pentru un moment de teologhisire susținut de Florin Manole, cu aplecare asupra gândului că Logosul a fost începutul, baza nestrămutată a adevărului și rămâne izvorul nesecat al vieții noastre pământene.

Seară noastră literară va fi una de colecție, întrucât două dintre momentele noastre tradiționale, „Lecția de poezie” și „Lectura de cenaclu”, vor fi onorate pe deplin de prezența și creațiile poetului Ioan Vintilă Fintiș, președintele Asociației 24 PH ARTE Ploiești și al Cenaclului care poartă cu mândrie în timp un ilustru nume al literaturii române.

Domnia sa ne va ghida prin tainele textului poetic și ne va transpune în universul său liric inconfundabil, oferindu-ne un dar de rafinament estetic deosebit, menit să îmbogățească această seară de sărbătoare.

Vă așteptăm cu drag luni, 31 august, începând cu ora 17:00, la răcoarea Terasei Alive Lounge (Strada Maramureș nr. 9, Ploiești), să transformăm după-amiaza ultimei zile de august într-o frumoasă și memorabilă celebrare a spiritului și a identității noastre culturale!

Invitație, afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Redăm mai jos articolul publicat inițial de platforma de jurnalism independent Snoop.ro, care detaliază obiectivele programului național, pozițiile instituțiilor implicate și aspectele financiare asociate.

INVESTIGAȚIE

Proiectul secret „Previsio”: SRI a instruit peste 1.000 de profesori să raporteze elevii cu „risc de radicalizare”, stârnind controverse aprinse

Un program național controversat, finanțat din fonduri europene cu un milion de euro, a transformat peste o mie de cadre didactice în avertizori de securitate. Proiectul, numit „Previsio” și coordonat de Serviciul Român de Informații (SRI), a avut ca scop instruirea profesorilor pentru a identifica elevii predispuși la extremism și terorism, conform unei anchete publicate de Snoop.ro.

Programul a stârnit un val uriaș de critici din cauza lipsei de transparență și a neconcordanțelor din teren. Deși oficialii susțin că profesorii trebuiau să colaboreze doar cu psihologii școlari, datele arată că unele inspectorate au transmis instrucțiuni ca suspiciunile să fie trimise direct către Poliție sau SRI. Mai mult, programa cursurilor s-a axat masiv pe terorismul islamist, trecând sub tăcere amenințările locale precum neolegionarismul sau mișcările radicale de extremă dreaptă.

Pe lângă suspiciunile legate de încălcarea libertăților civile și distrugerea încrederii dintre elevi și profesori, proiectul ridică și semne de întrebare financiare. O investigație subsecventă realizată tot de Snoop.ro a dezvăluit că aproape jumătate de milion de euro din bugetul total au fost direcționați către o firmă privată pentru logistica și cazarea profesorilor la hoteluri de lux în timpul cursurilor.

Poziția Ministerului Educației: Parteneriat pentru siguranță, nu spionaj

În fața valului de controverse, Ministerul Educației, instituție parteneră în cadrul proiectului, a adoptat o poziție de eschivă și justificare birocratică. Reprezentanții ministerului au refuzat inițial să pună la dispoziția presei listele clare cu școlile sau profesorii implicați.

Oficialii din educație susțin că programul nu urmărește transformarea profesorilor în informatori ai serviciilor secrete, ci reprezintă doar un mecanism de prevenție timpurie. Conform acestora, cadrele didactice au fost instruite doar pentru a recunoaște schimbările abrupte de comportament ale minorilor și pentru a-i direcționa pe aceștia spre consiliere psihologică internă. Ministerul consideră că parteneriatul cu structurile de securitate este legitim în contextul global actual al amenințărilor hibride din mediul online.

Reacția asociațiilor de elevi: Stigmatizare și distrugerea încrederii în școli

De cealaltă parte, asociațiile de elevi și experții în drepturile copilului condamnă ferm inițiativa, catalogând-o drept o ingerință periculoasă a serviciilor de informații în spațiul preuniversitar. Reprezentanții elevilor atrag atenția că părinții și copiii au fost complet lăsați în întuneric, aflând despre proiect direct din presă.

Membrii asociațiilor avertizează că o astfel de monitorizare va distruge definitiv puntea de încredere și comunicare dintre elevi și profesori, transformând școala întrun mediu guvernat de suspiciune. Totodată, elevii punctează riscul major de erori și discriminare: din moment ce cursurile s-au concentrat masiv pe radicalizarea islamistă, elevii din minorități etnice sau cei introvertiți riscă să devină ținte ale unor raportări abuzive bazate pe simple prejudecăți.

Faza a doua: Extinderea prin Previsio 2 și rețeaua contractelor din aceeași familie

În ciuda criticilor aduse primei ediții, programul a fost extins oficial prin proiectul Previsio 2, cu o perioadă de derulare din februarie 2026 până în august 2027, conform datelor de pe site-ul SRI.ro. Această a doua etapă beneficiază de un buget de peste 400.000 de euro (2,2 milioane de lei), asigurat majoritar tot din fonduri europene nerambursabile SRI.ro.

Previsio 2 își extinde în mod considerabil grupul țintă și aria de intervenție. Pe lângă cadrele didactice și lucrătorii MAI, în program este inclusă acum și Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP), scopul fiind formarea a încă 670 de persoane în cadrul a 25 de sesiuni de instruire, precum și actualizarea platformei de e-learning SRI.ro. Noul obiectiv este depistarea din timp a tinerilor aflați în „medii vulnerabile”, cu accent pe persoanele private de libertate sau aflate în centre de reeducare.

Dincolo de mărirea rețelei de monitorizare, dezvăluirile Snoop.ro scot la iveală o metodă controversată de atribuire a banilor publici. Pentru Previsio 2, achiziția serviciilor logistice s-a făcut tot printr-o procedură proprie, internă, ocolind licitațiile clasice din SEAP. Deși acordul-cadru nu a mai fost semnat direct cu prima firmă (Soft 92 SRL), SRI a atribuit contractul către alte societăți comerciale care aparțin însă aceleiași familii Ghemuș, care controlează un întreg grup de firme de turism și software. Această rotație de companii în interiorul aceluiași cerc de interese economice adâncește suspiciunile de lipsă de transparență și favoritism în gestionarea fondurilor destinate siguranței naționale.

Sursa articolului: Snoop.ro

Mitropolitul Antonie de Suroj (1914–2003) a fost unul dintre cei mai importanți teologi, duhovnici și predicatori ortodocși ai secolului XX. Medic militar în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial și ulterior ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse în Marea Britanie, el a lăsat o operă vastă formată din conferințe, predici și scrieri pastorale traduse în întreaga lume. Opera sa se remarcă printr-un limbaj simplu, profund și direct, axat pe dialogul onest dintre om și Dumnezeu, pe importanța prezenței conștiente în rugăciune și pe responsabilitatea creștinului în fața provocărilor lumii moderne.

Un exemplu elocvent al gândirii sale realiste și deschise către dialog este textul următor:

„Până când nu eşti sfânt, te rog, fii un om învăţat

Omul trebuie să se dezvolte pe sine cât mai deplin în toate privinţele: cu mintea, cu inima şi cu toată fiinţa sa, pentru a fi o persoană cât mai bogată lăuntric. Ca să fii creştin, aceasta nu este neapărat o condiţie; dar ca, fiind creştin, să poţi aduce un rod, o contribuţie în viaţă, eu spun: da, este o condiţie!

Tinerilor noştri preoţi din Londra le-am spus mereu: alege – ori să fii un neînvăţat, dar sfânt, ori un om bine instruit; însă, până ce nu ai ajuns la sfinţenie, fii, te rog, un om învăţat. Căci altfel se întâmplă că, la întrebările la care omul are dreptul să primească răspuns, tu nu răspunzi nici prin sfinţenie, nici prin cunoştinţe…

Eu nu sunt în mod deosebit instruit în cele lumeşti, dar experienţa arată că, uneori, chiar puţinul pe care îl ştiu îmi dă acces la oameni cărora le este de trebuinţă acest acces; iar dacă aş spune: «nu ştiu, n-am auzit niciodată», oamenii pur şi simplu s-ar fi îndepărtat.”

---

Sursa: Internet

A fost o seară literară în miez de gustar, impregnată de mult lirism și marcată de discuții fructuoase, efervescente ca un vin spumant rece servit în paharul potrivit.

Rubricile tradiționale ale Cenaclului „I.L. Caragiale” au fost onorate cum se cuvine, oferind auditoriului un melanj perfect de noutate editorială, istorie, teorie literară și dezbateri plastice.

Seara a debutat sub auspiciile rubricii „Cea mai recentă creație”. Adrian N. Ionescu, demonstrând o frumoasă statornicie în rolul de discret colportor și mesager al bunului său prieten Adi Serafim, a dat citire textelor acestuia: Îmi place tare bine cu soția mea (titlu) și poemul E sărbătoare, ambele primite cu multă căldură. Irina Ionescu a continuat incursiunea literară, încântând publicul cu trei fragmente ludico-savuroase extrase din volumul său de debut, „Viața Ritei cu haz și necaz”. Într-un registru cu totul diferit, Liana Sprânceană a abordat cu mult curaj genul clasic japonez Tanka: Armaghedon, Tu vreme, nisip și Nostalgie, alternând lirismul extrem cu proza scurtă de atmosferă din textul „Clovnii”. La rândul său, Diana Petroșanu a propus două poeme dense, de o profundă reflexivitate: Capital și Alt nimic, în timp ce Emilia Luchian a completat rubrica în mod fericit, aducând în atenție proza scurtă Culegătorii de minute, o demonstrație fină de decupaj al timpului cotidian.

La rubrica Lecția de poezie, lectora Diana Petroșanu a oferit o reîntâlnire profund emoționantă cu personalitatea remarcabilă a poetei, prozatoarei și traducătoarei Gabriela Melinescu. Evocarea s-a concentrat pe perioada efervescentă a anilor ’60-’70, definită ca „timpul lui Nichita Stănescu”, dar și pe destinul ei literar ulterior, marcat de exilul autoimpus în Suedia, unde a devenit o adevărată „zână bună” și ambasadoare a literaturii române în spațiul scandinav. Găsindu-și resorturile în comentarii de specialitate preluate din publicații de prestigiu prezentarea a analizat aspecte importante din viața și cariera poetei dar și unicitatea vocii sale lirice. Critica literară reținută în aceste pagini o descrie pe Gabriela Melinescu nu doar ca pe o muză sau un personaj de legendă biografică, ci ca pe o scriitoare de o forță expresionistă remarcabilă, capabilă de o „noblețe sufletească și o grație inocentă” rar întâlnite, stăpânind un limbaj poetic eliberat de convenții. Momentul teoretic a fost dublat, pentru ilustrare, de atașarea și lectura câtorva dintre cele mai reprezentative poeme ale sale. Alegerea Dianei Petroșanu a plăcut și a provocat asistența la comentarii și completări relevante.

„Aceasta nu este ultima scrisoare pe care ți-o scriu
Corespondența noastră continuă
deși se spune că ai plecat pentru totdeauna.
Nu ca de obicei în Franța sau Turcia
unde prin hipnoză un vrăjitor
te va învăța repede rusa ori chineza
sau toate limbile dintr-o dată

Toate limbile pe care un poet
are poftă să le guste ca pe vinuri.
Cu toate că nu mai ai nici o adresă
posedă încă, bătrâna ta mamă
cutia noastră poștală minunatul dulap de poezii
care există în camera ta,
dulapul de poezii cu picioare de grifon
și aripi de balaur,
dulapul care poate să meargă și să zboare
înainte și înapoi
din lumea asta către cealaltă.

Dulapul de poezii
care poate străbate ca un fulger
prezentul și trecutul, înapoi
până în acel timp și loc
unde tu te-ai născut.

Acolo te poți întâlni pe tine însuți
un băiat născut beat de șampanie,
citind în cada din baie,
cu poemele lui Baudelaire în sânge,
băiatul scotocind în biblioteca tatălui său
gânditor, pe umăr cu corbul lui Edgar Allan Poe.

Dulapul de poezii, această minune
care știe multe despre noi,
conversând tot timpul cu poeții planetei
în timp ce noi fermecați ascultăm
improvizațiile lui Erik Satines
„Trois gymnopédies” și „Desespoir agréable”.

Dulapul de poezii mereu deschis pentru magie,
pentru amețeli plăcute
și toate dezgusturile posibile.
Dulapul de poezii care singur înțelege
că tu ai încă mulți poeți de descoperit,
cel puțin o nouă limbă de învățat
și încă o femeie de cerut în căsătorie.

Te asigur:
Aceasta nu este ultima scrisoare pentru tine,
corespondența noastră continuă,
cu toate că nu mai ai nici o adresă.

Există încă
dulapul de poezii cu picioarele de grifon
și aripi de balaur,
dulapul de poezii care merge și zboară
înainte și înapoi,
din lumea asta către cealaltă.”

(Gabriela Melinescu – Dulapurile de poezii)

Rubrica 11 minute de istorie a debutat într-o notă de stringentă actualitate culturală, prin câteva relatări la cald despre deschiderea și desfășurarea lucrărilor celebrei Universități de Vară de la Vălenii de Munte, ctitorită de Nicolae Iorga. Lectora serii, prof. Emilia Luchian a evocat atmosfera vibrantă a evenimentului, trecând în revistă profilul participanților și relevând în mod deosebit prelegerea carismatică susținută de distinsa doamnă academician Georgeta Filitti, dedicată Regelui Carol al II-lea și greșelilor familiei regale în educarea acestuia. De asemenea, au fost subliniate analiza geopolitică extrem de tranșantă a profesorului Dan Dungaciu cu privire la starea tensionată a lumii contemporane și la prezența sau absența strategică a României la masa deciziilor internaționale, precum și intervențiile academice de înaltă ținută ale scriitorului și istoricului Valeriu Matei.

Ulterior, lectora a propus o reîntoarcere inspirată în antichitate, mai exact în perioada de consolidare a Imperiului Roman sub dinastia Flaviilor. Atenția a fost îndreptată asupra lui Titus, fiul lui Vespasian, cel care a finalizat și a inaugurat cu jocuri fastuoase eternul Colosseum (Amfiteatrul Flavian). Expunerea a detaliat spectaculoasa schimbare de atitudine a lui Titus pe parcursul vieții sale. Înainte de a ajunge împărat, ca prefect al pretoriului și general, el fusese perceput de romani ca un lider sever, dur și adesea necruțător. Cu toate acestea, odată cu preluarea puterii supreme, el a suferit o transformare profundă, devenind remarcabil de empatic, generos și extrem de apropiat de nevoile poporului. Această sensibilitate profundă i-a marcat scurta domnie, perioadă în care a administrat cu un uriaș simț de responsabilitate trei catastrofe majore care au zguduit imperiul: dramatica erupție a Vezuviului (care a distrus orașul Pompeii), un devastator incendiu al Romei și o mare epidemie de ciumă. Într-o tușă neașteptat de romantică pentru un fost militar, a fost amintită iubirea sa profundă, dar sacrificată din rațiuni de stat, pentru fiica regelui Iudeei, Berenice — o legătură plină de dramatism și neîmplinire. Pentru o tușă de autenticitate istorică, lectora l-a citat pe Suetoniu, amintind că Titus era recunoscut ca un excelent imitator, un om capabil să simuleze perfect stări și fapte, această abilitate deschizănd o reflecție filosofică profundă: uneori, oamenii cu mască devin cu adevărat ceea ce poartă, dar, în cazul de față, masca aspră de general s-a topit în rolul de împărat binefăcător. Până și pe patul de moarte, învăluit în ironia tipică Flaviilor, el a șoptit memorabila replică: „Cred că devin zeu”. Au rămas mărturii despre caracterul și mărinimia sa dar și despre durerea poporului la moartea sa prematură. Scurtele concluzii au subliniat faptul că, dincolo de mituri, istoria se scrie prin oameni complecși, ale căror slăbiciuni intime și mari viziuni politice coexistă în mod fascinant.

Ultima parte a întâlnirii a fost rezervată unei secțiuni substanțiale de lectură de cenaclu, purtând titlul Iluzii regăsite, dedicată în întregime creației poetice a colegului nostru, Adrian-Ilarie Frone. Deși nu are încă un volum publicat — o simplă chestiune de comoditate personală, după cum însuși autorul a mărturisit cu multă candoare —, are poezii de valoare, creația sa fiind girată de-a lungul timpului de aprecieri de excepție venite din partea marelui scriitor Mircea Horia Simionescu și a poetei Constanța Buzea.  Mostrele substanțiale citite în cadrul serii au demonstrat un meșteșug poetic rafinat, o curgere firească a versului și o forță a imaginii care justifică din plin popularitatea de care autorul se bucură în mediul virtual, poeziile sale fiind repere pe platforme precum Poezie.ro (fostul Agonia.ro) și pe alte site-uri de profil. Lectura a fost urmată de un taifas prelungit cu referiri critice entuziaste. Colegii au salutat originalitatea discursului său liric, dar au sugerat și necesitatea unei reluări atente de lectură din partea autorului pentru șlefuiri acolo unde sunt necesare.

„Nu e loc pentru mine sub acest negru Soare… nu e.
Poate sub mal de bolovan, lângă a Liniștii Mare,
Pe Luna eternă, să nu mai visez himere perene,
Să zac fără suflare, încremenit, adormit în visare.
Dar visul să fie veșnic – răgaz să dau inimii
Să rupă blestemul ce leagă ghemul legat,
De cuvântul dat într-un ceas prea avântat…
Și poate-n vis voi găsi tărâmul celor ce sunt vii.
Căci pe aici, în tărâmul de jos, nu mai e nici un os,
Din cei ce demult umblau și ridicau totul de jos,
Căci puneau temelie unei iubiri pentru veșnicie
Între om și Acela ce sufletul mereu ogoiește.
O, Doamne! Dă-mi mie acum sămânța Ta de cuvânt!
Dă-mi mie puterea de nu mai fi fum, duh nu mă ține!
Mă fă om, fie și din glod și suflarea-Ți alcătuit!
Doamne – nu-mi da iubire, nu-mi da dor – ia-mă la Tine!
Când va fi lumea să las, prins de ceasul ce nu e din urmă
Al celor fără urmași și fără iubire – dă-mi iubire,
De vrei… însă dă-mi iubirea de semeni și viața
Celui ce-a înțeles că singur nu te iubești pe sine,
Ci altora le lași iubirea de eu și mândria de-a fi.
Dă-mi sinea din urmă cât încă visul nu s-a sfârșit
Mă du, Doamne, către ținutul ascuns în tării,
Mă du, Doamne, în țara cuvântului Tău neuitat!
Amin!”
(Adrian- Ilarie Frone – Visul)

Întâlnirea membrilor Cenaclului „I.L. Caragiale” s-a încheiat sub semnul acestor punți ideale aruncate între poezia contemporană de atelier, avangarda postbelică, scurta incursiune la Universitatea de Vară de la Văleni și marile destine ale antichității.

Au participat: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Irina Ionescu, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Adrian-Ilarie Frone, Adrian N. Ionescu, Dan Simionescu, Dan Constantin, Leonida Corneliu Chifu.

Invitați: Maria Lețu

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Continuitatea unui proiect cultural de anvergură depinde mult de efortul creatorilor, dar și de ecoul pe care acesta îl găsește în comunitate prin intermediul presei libere și asumate.

Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești adresează calde mulțumiri echipei redacționale a ziarului online Găzarul pentru noul articol dedicat celei de-a VII-a ediții a Taberei de Sculptură Monumentală.

Apreciem în mod deosebit deschiderea și constanța cu care publicația „Găzarul” ne este alături în efortul de a demonstra că „nu există patriotism fără patrimoniu”.

Într-o lume a proiectelor efemere, reflectarea corectă a eforturilor de a clădi un Muzeu de Sculptură Monumentală Contemporană în aer liber reprezintă o validare extrem de prețioasă.

Noul articol publicat de colegii de la Găzarul poate fi citit integral aici:

https://gazarul.ro/2026/08/16/ploiestiul-devine-pentru-29-de-zile-un-atelier-de-sculptura-in-aer-liber-identitate-si-memorie-tema-unei-noi-editii-de-exceptie

Doina Ofelia Davidescu

Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache – 16 august

Data de 15 august a anului 1714 rămâne în istoria românismului ca o zi de referință în lupta poporului nostru pentru afirmarea identității de neam și de credință.

Călătorind îndărăt pe răbojul atâtor dramatice întâmplări din trecutul plin de nesfârșite răstigniri al românilor, găsim această dată ca o zi îndoliată, dar rourată de aura Veșniciei, în care binecredinciosul domnitor Brâncoveanu Constantin, alături de cei patru fii, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, dar și de ginerele său, paharnicul Ianache Văcărescu, a primit cununa cea neveștejită a muceniciei.

Cel ce fusese numit „prințul aurului”, Brâncoveanu Voievod s-a lepădat de strălucirea trecătoare a slavei pământești spre a fi primit în netrecătoarea slavă cerească, dobândind „aurul” cel nepieritor. Decapitându-i pe el și pe feciorii săi cu o cruzime greu de imaginat, turcii au stropit istoria și destinul neamului nostru cu sângele de martiri al acestei familii domnitoare, transformând îngenuncherea în cutezanță, durerea în biruință, moartea violentă în mult dorita viață veșnică.

Aflat la cârma Țării Românești vreme de 25 de ani, Sfântul Constantin Brâncoveanu rămâne peste timp un domnitor unic care, prin numeroasele-i virtuți, i-a asigurat neamului său o neașteptată stabilitate geopolitică, într-o perioadă de mari prefaceri și convulsii militare; grija lui specială de a chivernisi cu inspirat discernământ averile țării a avut drept rezultat nu doar sporirea materială a acesteia, ci și dezvoltarea fără precedent a culturii, sub toate aspectele: arhitectura, sculptura, orfevrăria (meșteșugul confecționării obiectelor religioase sau de artă, podoabe, vase, din metal prețios), pictura, broderia, tiparul cunosc un avânt nemaiîntâlnit până atunci la noi.

Altoind influențe ale culturii greco-orientale și occidentale pe filon autohton și oferind un sprijin special dezvoltării școlii românești, Voievodul martir a creat o veritabilă „epocă” brâncovenească, ce avea să înrâurească întreaga cultură națională de mai târziu.
Peste toate, însă, dimensiunea religioasă a personalității Domnitorului îi înnobilează întreaga activitate. Ajungând în fruntea țării și deținând o impresionantă avere, Constantin Brâncoveanu a rămas fidel valorilor Sfintei Ortodoxii, ajutând Biserica în mai toate lucrările ei: ctitorii și recititorii de sfinte locașuri, importante danii în obiecte de cult și veșminte, tipărirea de cărți bisericești, sprijinirea activităților educative și filantropice ale Bisericii.

Necurmata credință în Hristos a Voievodului și a familiei sale s-a vădit mai cu seamă în dramaticele clipe ale sfârșitului său mucenicesc, survenit după cel al celor patru fii, dimpreună cu ginerele său. Au ales moartea în locul lepădării de Hristos, împlinind cu prisosință cuvintele Evangheliei: „Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va mântui” (Matei 10, 39).

Rămân memorabile cuvintele de îmbărbătare, adevărată mărturisire de credință, adresate de Voievod fiilor săi: „Fi­ii mei, fiţi cura­joşi, am pierdut tot ce am avut în a­ceastă lu­me. Cel puţin să salvăm su­fle­­tele noas­tre şi să ne spă­lăm pă­ca­te­le cu sângele nostru”.

Poporul credincios a păstrat vie amintirea martirajului voievodal nu doar în multe înscrisuri, ci și prin numeroase creații populare – între care și cunoscuta Baladă a Brâncoveanului: ea a ținut loc Vecerniei și Utreniei zilei de pomenire a Brâncovenilor, până ce Sinodul Bisericii noastre strămoșești a hotărât ca străluciții martiri de os domnesc să fie canonizați, urcând astfel din istorie și legendă în Sinaxare, întocmindu-li-se și cuvenitele rânduieli liturgice de proslăvire. Tulburătoarea creație populară a reprezentat un incontestabil imn Acatist ce a prefigurat Acatistul martirilor Brâncoveni, prin care poporul român, recunoscător pentru pilduirea de credință și jertfă, i-a „canonizat” înainte de canonizare pe Sfinții Brâncoveni.

Potrivit tradiției otomane, atât Voievodul, cât și cei decapitați dimpreună cu el puteau să-și salveze viețile, lepădându-se de credința ortodoxă și acceptând legea turcească, lucru neacceptat de fericiții martiri. Tradiția consemnează șovăiala mezinului, Matei: văzând cruzimea uciderii fraților lui, a avut o firească ezitare, spulberată însă de atitudinea demnă și de chemarea plină de credință a tatălui lor: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința”. Îndată a căzut și capul ultimului vlăstar al îndureratului părinte, obligat să asiste la crunta priveliște a masacrării coconilor săi; în urmă, gealații cei fără de Dumnezeu l-au decapitat și pe el, aruncând trupurile tuturor în mare. Voievodul abia împlinise 60 de ani, dintre care pe aproape 26 și i-a pus în slujba Țării.

Mult îndurerata-i soție, Maria Brâncoveanu, mama celor unsprezece copii ai lor (Constantin, Ştefan, Radu, Matei, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălaşa şi Smaranda), aflată și ea în arest la Constantinopol, eliberată apoi pentru 50000 de galbeni, a reușit să recupereze rămășițele pământești ale mucenicilor și să le îngroape creștinește într-o mănăstire de pe insula Halki; după șase ani, a izbutit să aducă în țară, cu toată tăinuirea, doar trupul martirizatului soț, reînhumându-l în biserica Sfântul Gheorghe din București, una dintre ctitoriile Domnitorului, așezându-l sub o piatră funerară neinscripționată. Spre știință în viitorime, înțeleapta Doamnă Brâncoveanu a pus o frumoasă candelă de argint deasupra locului, rânduind să se inscripționeze pe ea taina mormântului, cât și data reînhumării: anul mântuirii 7228 (1720), iulie, 12 zile.

În aceste momente de proslăvire și comemorare a Sfinților Brâncoveni, să ne amintim și de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). Să urmăm, așadar, credința Brâncovenilor, iubirea lor față de Biserică și de Dumnezeu, mai ales în vremurile atât de agitate pe care le traversăm.

Ce bine ar fi ca și inimile noastre să bată pentru țară, pentru Ortodoxie, pentru familie, pentru valorile neamului ce ne-a odrăslit! Să fim toți un Brâncoveanu!

Cătălin Rusu

Adormirea Maicii Domnului, prăznuită pe 15 august, marchează mutarea Fecioarei Maria la cer și este o sărbătoare a bucuriei și speranței în viața veșnică.

《Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pământ. Căci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: „Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primește cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viața cea nemuritoare”.》

Această vestire transformă despărțirea pământească într-un prag al bucuriei. Maica Domnului a primit vestea cu o pace profundă, lăsând întregii omeniri un exemplu suprem de credință și devenind cea mai caldă ocrotitoare a noastră.

Florin Manole

Municipiul Ploiești va găzdui în toamna anului 2026 cea de-a VII-a ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană, un eveniment cultural de anvergură organizat pentru a celebra împlinirea a 150 de ani de la nașterea geniului sculpturii moderne, Constantin Brâncuși, dar și pentru a duce mai departe o frumoasă tradiție locală.

Proiectul a debutat în Anul Centenarului Marii Uniri (2018), iar inițiativa acestei manifestări artistice de prestigiu a aparținut Asociației Culturale „24 PH Arte” Ploiești, organizație care a susținut constant fiecare ediție a proiectului și o va face cu bucurie și în acest an.
Evenimentul este organizat de Primăria Municipiului Ploiești și Casa de Cultură „I.L. Caragiale”, în parteneriat cu Uniunea Artiștilor Plastici din România (filiala Ploiești), diverse instituții publice locale și se va desfășura între 17 august și 18 octombrie, sub tema simbolică „Identitate și tradiție”.

Parcul Municipal Ploiești Vest va redeveni atelierul în aer liber al unor artiști consacrați, cărora li se vor alătura printr-un program de mentorat tineri ai Colegiului “Carmen Sylva” din Ploiești.

Publicația Observatorul Prahovean evidențiază că noutatea acestei ediții constă în implicarea tinerilor elevi-artiști și face cunoscut programul complet al evenimentului.

Mai multe detalii despre calendarul și desfășurarea taberei puteți citi aici: https://www.observatorulph.ro/administratie/2795819-tabara-internationala-de-sculptura-monumentala-la-ploiesti-elevii-de-la-colegiul-de-arta-carmen-sylva-alaturi-de-artisti

Doina Ofelia Davidescu

Membrii și prietenii Cenaclului „I.L. Caragiale” sunt invitați cu bucurie la o nouă ședință de spirit și creație, programată pentru luni, 17 august, începând cu ora 17:00, pe terasa Alive Lounge (str. Maramureș nr.9 Ploiești).

Vă propunem un parcurs complet prin toate rubricile noastre tradiționale:

Cea mai recentă creație – spațiul deschis în care membrii cenaclului își vor împărtăși roadele textelor lucrate în ultima perioadă.

Lecția de poezie – o rubrică ce va fi susținută de Diana Petroșanu, invitată să ne ghideze într-o incursiune fascinantă în creația unui poet de referință.

11 minute de istorie – momentul nostru de cultură generală care ne va purta din nou în timp prin intermediul unei expuneri savuroase a lectorului permanent, prof. Emilia Luchian.

Lectura de cenaclu – îl va avea ca protagonist în această seară pe Adrian-Ilarie Frone, care ne va transpune în universul său liric printr-o lectură specială din propriile creații în versuri, urmată de tradiționalele dezbateri și referiri critice.

Vă așteptăm cu drag să transformăm o după-amiază toridă de august într-o sărbătoare răcoroasă a spiritului și a literaturii de calitate!

Invitație, afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Astăzi se împlinesc 425 de ani de la o pagină tragică din istoria românilor. La 9 august 1601, pe Câmpia Turzii, Mihai Viteazul era ucis mișelește din ordinul generalului habsburgic Giorgio Basta. Visul primei uniri se destrăma prin trădare, lăsând în urmă amintirea unei personalități monumentale, care a marcat definitiv conștiința națională.

Mihai Viteazul a fost un lider politic vizionar, un comandant militar de o rară carismă și un curaj hipnotizant. Personalitatea sa de titan al epocii a lăsat urme adânci în scrierile cronicarilor vremii, care i-au consemnat faptele cu un amestec de admirație, uimire, iar sfârșitul tragic cu profundă durere.

Marele cărturar moldovean Miron Costin, deși adesea critic cu privire la costurile războaielor, nu a putut să nu îi recunoască măreția de războinic în Letopisețul Țării Moldovei, descriindu-l în toiul bătăliei ca pe o forță de neoprit:

„Singur Mihai-vodă, ca un leu în fruntea războiului şi au fost războiul câteva ceasuri, până au sosit şi husarii.”

Această dârzenie legendară face ca sfârșitul său, survenit nu pe câmpul de luptă, ci prin complot, să fie cu atât mai șocant. Tragedia asasinatului și pângărirea trupului marelui strateg au fost plânse amarnic în Muntenia, fiind surprinse cu o sensibilitate aproape biblică în paginile Letopisețului Cantacuzinesc:

„Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaci pentru că nu știuse nici să își prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Și-i rămase trupul gol în pulbere aruncat că așa au lucrat pizma încă din începutul lumii. Că pisma au pierdut pe mulți bărbați fără de vină ca și acesta.

Căci era de ajutor creștinilor și sta tare ca un viteaz bun pentru ei cât făcuse pe turci de tremurat de frica lui. Iar diavolul cel ce nu va binele neamului creștinesc nu l-au lăsat, ci iată că meșteșugurile lui au intrat prin inima celor răi hicleni până îl deteră și morții. Și rămaseră creștinii și mai vârtos Țara Românească, săraci de dânsul”.

Magnetismul și forța pe care voievodul le emana în epocă sunt confirmate și de portretul fizic de o rară expresivitate, consemnat în rapoartele trimisului imperial Lope de Sierra Vega:

„Furios, lat în spate, înfăţişare şi statură de uriaş, ochi mari, fruntea înaltă, păr cârlionţat, nas lung, ascuţit, încruntat, cu barba măruntă, oacheş la face, bun de picior şi straşnic călăreţ, iar în atacurile ce le dă cel dintâi se repede şi mai adânc în vălmăşag pătrunde…”

Pierderea lui Mihai Viteazul a lăsat țările române vulnerabile și divizate pentru secole, însă figura sa a supraviețuit timpului, transformându-se din realitate istorică într-un simbol etern al unității și demnității naționale.

---

Sursa: Historia.ro

Doina Ofelia Davidescu

Un articol de excepție în MEDIASUD despre viitorul patrimoniului din Ploiești, ne bucură și ne onorează.

Articolul din MEDIASUD abordează o perspectivă critică și constructivă asupra relației dintre administrația locală din Ploiești și dezvoltarea culturală a orașului.

Evidențiind modul în care Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană „Gheorghe Coman” din Parcul Municipal Vest își mărește constant colecția, devenind un reper de identitate urbană datorită eforturilor Asociației Culturale 24 PH ARTE PLOIEȘTI, textul pune accentul pe necesitatea unei susțineri active și profunde a patrimoniului artistic în detrimentul unei simple aprobări birocratice.

Articolul integral, aici:

Muzeul de Sculptură Monumentală din Ploiești continuă să crească. Patrimoniul cere îngăduință, nu doar toleranță administrativă

Doina Ofelia Davidescu

Ziarul online Găzarul a publicat recent o analiză profundă și onorantă despre proiectele Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești, sub un titlu sugestiv: „Ploieștiul care construiește istorie. O mână de oameni demonstrează că patriotismul înseamnă să lași ceva în urmă”. Articolul subliniază modul în care o hotărâre administrativă recentă a Consiliului Local Ploiești reconfirmă o inițiativă de suflet, devenind o recunoaștere oficială a unei munci desfășurate cu perseverență și respect pentru identitatea orașului.

„Nu există patriotism fără patrimoniu” – filozofia care ghidează asociația – este o frază scurtă, dar care definește, cât se poate de bine, responsabilitatea unei comunități față de propriul trecut și față de generațiile viitoare.

Din această viziune s-a născut Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în aer liber „Gheorghe Coman”, – un proiect unic ce transformă spațiul urban într-o galerie permanentă, accesibilă tuturor.

Articolul integral, aici: https://gazarul.ro/2026/08/07/ploiestiul-care-construieste-istorie-o-mana-de-oameni-demonstreaza-ca-patriotismul-inseamna-sa-lasi-ceva-in-urma

Doina Ofelia Davidescu

Am primit recent un video despre paradoxuri. Sunt multe, dar nu o să vorbesc despre toate. Mă opresc la trei dintre ele. Trei paradoxuri vechi de peste două mii de ani, care, surprinzător, sunt încă prezentate astăzi aproape în aceeași formă.

Iar aici nu întrebările sunt problema în sine, ci faptul că au rămas neschimbate.

A cere o schimbare fără o schimbare, acesta ar putea fi, la rândul lui, un paradox.

În cazul acesta, adevărata contradicție pare a fi, mai degrabă, alta: cum este posibil ca, în anul 2026, în plin secol XXI, să formulăm aproape la fel întrebări puse acum 2400 de ani și să ne mirăm că nu găsim răspunsuri?

Nu acesta este, de fapt, paradoxul? Paradoxul paradoxului. Paradoxul timpurilor noastre.

Cu cât avem mai multă informație, cu cât avem mai multe instrumente, cu cât limbajul nostru devine mai complex, cu atât rămânem, de multe ori, blocați în aceleași formulări, în aceleași idei chiar.

Cu cât avansează tehnologia, cu atât pare că devenim mai puțin capabili să comunicăm și să ne înțelegem. Avem mai mult acces la informație, dar, paradoxal, suntem adesea mai dezinformați și mai departe de realitate.

Dar, ca să nu lungesc vorba, să ne întoarcem la oile noastre.

Primul este paradoxul mincinosului, formulat de Eubulides din Milet: „Această propoziție este falsă.” O propoziție care se referă la ea însăși și se contrazice: dacă este adevărată, atunci este falsă, iar dacă este falsă, devine adevărată.

Nu pentru că întrebarea ar fi greșită, ci pentru că este incomplet formulată. Nu știm cine vorbește, nu știm la ce nivel se face afirmația, nu știm exact ce evaluăm. Iar fără aceste clarificări, orice răspuns devine imposibil, mai ales unul care se vrea exact.

Și nu este doar o problemă teoretică. Se întâmplă și în viața de zi cu zi. De multe ori, când cineva îmi spune ceva și nu înțeleg, nu e pentru că ideea este complicată, ci pentru că formularea nu este clară pentru mine. Mai ales ca străină, există cuvinte sau expresii pe care nu le cunosc. Iar în loc să reformuleze, oamenii repetă exact aceeași propoziție. Uneori o spun mai tare chiar, de parcă problema ar fi una auditivă, a mea, bineînțeles.

În același timp, ar putea să își pună problema că poate e vorba de limbaj, de cum construim o frază, de cum transmitem un mesaj. Dacă nu ai înțeles prima dată, dacă nu ești surd sau neatent, repetarea aceluiași lucru în același fel nu te va ajuta să înțelegi nici a doua, nici a treia oară.

Ai nevoie de o reformulare, de un sinonim sau mai multe. De un alt unghi. De alte cuvinte, practic. De alt vocabular. Și acum chiar avem de unde, vorba bunicii, are balta pește.

Atât limba franceză, cât și limba română, sunt atât de colorate, de bogate, încât poți spune același lucru în moduri diferite. Un exemplu cât se poate de banal: „Mă duc la magazin să-mi iau pantofi” sau „Mă duc în oraș să-mi caut o pereche de încălțăminte”. Sensul este același, chiar dacă a doua variantă lasă, teoretic, deschisă posibilitatea de a căuta încălțămintea brambura prin toată cetatea.

Formularea însă diferă. Iar uneori, exact această diferență face ca mesajul să fie înțeles.

Al doilea este paradoxul vaporului lui Tezeu, discutat de Plutarh. Ai un vapor vechi și începi să îi înlocuiești piesele, una câte una. La final, toate piesele sunt schimbate. Mai este acesta același vapor?

Problema devine și mai interesantă atunci când piesele vechi sunt păstrate și reconstruiești din ele un al doilea vapor. Care este cel original: cel vechi devenit nou sau cel vechi reconstruit?

Inițial, întrebarea era despre un obiect, despre identitate în timp aplicată unei structuri fizice. Mai târziu, filosofi precum Derek Parfit au extins această problemă către identitatea personală. Lucrurile devin cu adevărat relevante atunci când nu mai vorbim doar despre un obiect, ci și despre om.

Dacă mă iau pe mine ca exemplu, paradoxul devine chiar personal: cu cât sunt mai deschisă către noi orizonturi, cu cât am încercat mai multe meserii, mai multe direcții, mai multe identități profesionale, cu atât, paradoxal, mi s-au închis mai multe uși. Pentru că nu intru într-o singură „căsuță”, cum ne place să-i definim pe oameni, intru în toate puțin și în niciuna complet.

M-am născut în România. Am trăit pe meleagurile mioritice o vreme îndelungată. Am trăit în Norvegia, în Anglia, în Elveția, iar acum trăiesc în Franța. În România am fost arhitectă de interior, aici am fost bijutieră. Între cele două, am fost multe alte lucruri. Iar acum, după un eveniment care mi-a dat lumea peste cap, sunt, din nou, într-un moment în care mă reinventez, în care, practic, o iau de la zero.

Și atunci întrebarea apare altfel: mai sunt eu aceeași persoană? Mai sunt cea care a plecat din România? La ce identitate mă refer, de fapt? Cea interioară? Cea profesională? Cea socială? Sau sunt toate aceste versiuni puse împreună? Sau niciuna dintre ele, ci doar un proces?

Dacă identitatea se schimbă constant, atunci poate că ideea nu este să rămâi același. Poate că ideea este să înțelegi cum te schimbi. Cum evoluezi. Cum te ameliorezi, fie pe un plan anume, fie puțin din toate.

La obiecte putem vorbi despre reparație, restaurare, reconstrucție, upgrade. Un calculator pe care îl modifici constant rămâne „același” într-un sens, dar este, de fapt, o versiune evoluată. Poate că nici aici nu mai contează identitatea absolută, ci continuitatea și funcționalitatea.

În cazul omului, însă, comparația nu mai este suficientă. Identitatea nu este doar suma componentelor, ci un proces complex, exterior și interior, în continuă transformare. Și, ca să complicăm și mai mult lucrurile, astăzi oamenii își schimbă înfățișarea până la punctul în care nu mai seamănă deloc cu versiunea inițială. Iar atunci revine întrebarea: care este „originalul”? Mai există? Despre care dintre identități vorbim?

Al treilea este paradoxul Sorites, sau paradoxul mormanului de nisip, tot atribuit lui Eubulides din Milet. Dacă ai un morman de nisip și începi să iei câte un fir, la ce moment exact încetează să mai fie un morman?

Naratorul spune că acest paradox arată că multe dintre conceptele noastre sunt vagi și fără frontiere nete. Apoi dă exemple actuale: la ce vârstă exactă un adolescent devine adult? În ce moment exact un om poate fi numit chel? Când o persoană bogată devine săracă? Și tot el spune că este normal, chiar util, ca acestea să rămână vagi și învăluite în mister.

Aici, pentru mine, apare adevăratul paradox.

Da, vagul poate fi normal. Poate fi chiar util în unele contexte: în limbajul de zi cu zi, în artă, în poezie, în felul în care descriem lucruri care nu au nevoie de o limită strictă sau de explicații exacte.

Dar nu mai este util atunci când pui întrebări precise și vrei răspunsuri la fel de precise.

Nu toate conceptele vagi au aceeași greutate. Nu e același lucru să te întrebi când un om „chelește” și când un adolescent devine adult. Prima întrebare poate rămâne deschisă, aproape comică, mai ales dacă ne gândim la unul dintre foștii noștri președinți. În acest caz, vagul nu produce, totuși, niciun dezastru. Nu trebuie neapărat să stabilim că cineva devine chel la 15.223 de fire de păr pierdute. Putem spune pur și simplu că este în proces de chelire.

Dar când vorbim despre maturitate legală, despre sărăcie, despre nevoi de bază, despre supraviețuire, nu mai putem rămâne în ceață. Avem nevoie de praguri, de cadre, de definiții funcționale.

Un adolescent devine adult legal la 18 ani, în majoritatea societăților. Nu pentru că realitatea interioară se schimbă brusc în noaptea dinainte, ci pentru că societatea a stabilit deja o limită pentru asta.

La fel, un om devine sărac atunci când nu își mai poate acoperi nevoile de bază: hrană, chirie, adăpost, supraviețuire. Nu pentru că viața poate fi redusă perfect la o formulă, ci pentru că fără astfel de repere totul devine arbitrar.

Problema apare atunci când ne ascundem în spatele vagului. Ea apare atunci când încercăm să construim întrebări exacte folosind termeni neclari, vagi, ambigui. Și apoi suntem uimiți că nu primim răspunsuri limpezi.

Poate că adevărata contradicție a epocii noastre este și aceasta:

Unde ar trebui nuanță, avem certitudine. Unde ar trebui claritate, avem confuzie.

Judecăm rapid oameni, epoci și destine întregi fără context, punem etichete fără să cunoaștem povestea, dar ezităm și ne poticnim în fața întrebărilor, problemelor, situațiilor care cer definiții mai bune, limbaj mai clar sau curajul de a reformula problema.

Nu spun că trebuie neapărat să rezolvăm definitiv toate aceste paradoxuri. Dar, dacă tot căutăm încă răspunsuri la ele, cred că trebuie să le reconstruim altfel, să le schimbăm forma, să le adaptăm, să le aducem în timpurile noastre. Nu inventăm roata, dar o îmbunătățim, o facem mai performantă, mai clară, poate chiar mai frumoasă.

Pentru că asta facem deja în multe alte domenii. Medicina evoluează constant, își schimbă metodele, își adaptează conceptele pe măsură ce apar descoperiri noi. La fel și știința, și tehnologia: formulele, teoriile, instrumentele se rafinează pentru a deveni mai clare, mai eficiente, mai aproape de realitate.

De ce am face excepție tocmai când vine vorba de întrebările fundamentale? Mai ales când unele dintre acestea caută, încă, atâtea răspunsuri la atâtea întrebări ale societății de azi.

Pentru că altfel riscăm să repetăm la infinit aceleași întrebări într-o lume care între timp s-a schimbat complet.

Și poate că nu întrebările sunt cele care ne țin pe loc, ci felul în care alegem să le punem.

Iar dacă, după două mii de ani, nici măcar noi nu încercăm să le reformulăm, atunci, vorba bunicii, poate că Eubulides din Milet chiar se învârte în mormânt de supărare.

Iar eu, până una alta, înainte să ajung ca domnul de mai sus, aș vrea să nu rămân blocată în același paradox.

Să-mi găsesc locul.

Să-mi găsesc identitatea în sistemul lumii de azi.

Să nu mai fiu doar un „profil atipic” care nu încape nicăieri, ci unul care reușește să existe într-un sistem care pretinde claritate, dar funcționează, de fapt, în ceață.

https://niciocutiepentruana.substack.com/p/paradoxuri-vechi-identitati-noi?fbclid=IwdGRjcATj4BhURENQBKI0kGV4dG4DYWVtAjEwAHNydGMGYXBwX2lkDDM1MDY4NTUzMTcyOAABHpyllC_4mJfbKwPSvoq0wuEr-Xf9uxktj1GNrXyMJVJeKGFJ7GCw6vLXxKGl_aem_2rA0zF0h6rlZ9_6KgUFmeg&utm_id=97758_v0_s00_e233_tv2_tp1_a1demoo4bfkk9z

Ploiești, 6 august 2026 – Consiliul Local al Municipiului Ploiești a reconfirmat sprijinul pentru inițiativa patrimonială a Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești, inițiatoarea proiectului Muzeului de Sculptură Monumentală Contemporană în aer liber „Gheorghe Coman”.

În acest an, parteneriatul vizează organizarea celei de-a VII-a ediții a Taberei de Sculptură Monumentală de la Ploiești, eveniment desfășurat sub deviza asociației noastre: „Nu există patriotism fără patrimoniu”.

Ediția din 2026 îmbracă o semnificație deosebită, marcând împlinirea a 150 de ani de la nașterea marelui sculptor Constantin Brâncuși, un reper universal al artei monumentale. Datorită continuității acestui demers cultural, municipiul Ploiești deține astăzi un patrimoniu artistic în aer liber deosebit de valoros, estimat la peste un milion de euro. Memoria vizuală și etapele anterioare ale proiectului sunt documentate public prin intermediul unor filme-document dedicate fiecărei ediții în parte.

Adresăm mulțumiri speciale Primăriei Municipiului Ploiești, Consiliului Local și Casei de Cultură „Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploiești pentru deschiderea, viziunea și susținerea constantă acordată dimensiunii culturale și patrimoniale a acestui proiect de importanță comunitară.

Hotărârea Consiliului Local a fost adoptată astăzi, 6 august 2026, zi în care comunitatea celebrează sărbătoarea Schimbării la Față.

Florin Manole, Vicepreședinte al Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești

Declarația arhiepiscopului Luis Argüello, președintele Conferinței Episcopale Spaniole, plasează fenomenul migrațional direct în centrul teoriilor moderne de biopolitică și război hibrid, oferind o perspectivă critică asupra evenimentelor de la granița hispano-marocană din vara anului 2026. Mesajul său public, transmis prin intermediul platformei X la data de 2 august 2026, sintetizează o realitate geopolitică dură în care fluxurile masive de populație încetează să mai fie doar crize umanitare izolate, devenind vectori de presiune strategică. Argumentând acest mecanism, Monseniorul Argüello a subliniat modul în care dinamica demografică este instrumentalizată la nivel înalt, afirmând textual: : „Se joacă cu viața și se folosesc persoanele – visurile, foamea, sexualitatea și datele lor – în favoarea profitului și a puterii. Migrațiile fac parte din această strategia. Invazia din Ceuta este un test. Demografia este o armă.”

Această abordare ecleziastică inedită utilizează concepte din studiile de securitate pentru a denunța transformarea migrației într-un instrument de destabilizare a Uniunii Europene. În viziunea sa, asimetria populațională dintre o Europă în declin demografic și o Africă Subsahariană în plină expansiune este exploatată deliberat de actori globali sau rețele de interese. Prin tolerarea sau stimularea asalturilor ilegale asupra enclavei Ceuta, este testată capacitatea logistică, legislativă și de coeziune internă a Spaniei, în scopul obținerii de concesii economice sau diplomatice din partea statelor de tranzit. Discursul lui Argüello păstrează însă o dualitate morală profundă: deși recunoaște gravitatea securitară a situației de la frontieră, el condamnă ferm cinismul marilor puteri și reafirmă datoria morală a comunității de a-i proteja pe migranți, priviți nu ca agresori, ci ca victime vulnerabile prinse la mijlocul unui conflict de putere biopolitic.

---

Sursa: Declarația oficială a arhiepiscopului Luis Argüello pe contul său de pe platforma X (2 august 2026); El Debate și Deutsche Welle (DW), Washington Examiner („Ceuta and weapons of mass migration”)

Doina Ofelia Davidescu

Ocuparea Budapestei de către Armata Română, la 4 august 1919, a reprezentat momentul decisiv care a pus capăt războiului româno-ungar, ducând la anihilarea treptată a tuturor focarelor bolșevice din regiune și la prăbușirea regimului condus de Béla Kun. În această operațiune strategică, un rol militar și simbolic deosebit l-a avut Regimentul 27 Infanterie „Bacău”, unitate de elită decorată cu Ordinul „Mihai Viteazul”, ale cărei trupe au asigurat paza obiectivelor cheie și au menținut ordinea publică, fiind documentate istoric chiar în fața Parlamentului ungar.

În aceeași zi de 4 august, conștient de noua realitate militară, noul guvern maghiar instalat la putere și condus de Gyula Peidl a invitat oficial Armata Română la tratative pentru încetarea ostilităților. Aceste negocieri au debutat rapid, pe data de 5 august 1919, vizând stabilirea condițiilor de armistițiu și restabilirea ordinii în capitala ungară sub supravegherea trupelor de ocupație.

Cu toate acestea, cabinetul Peidl s-a dovedit a fi unul efemer; lipsit de o susținere populară reală și contestat de forțele conservatoare interne, guvernul a căzut după doar câteva zile. Locul său a fost luat, la 7 august 1919, de un nou executiv prezidat de István Friedrich. Acest nou guvern a venit la conducere cu un program clar orientat spre dreapta, de factură anti-bolșevică, marcând simbolic intrarea Ungariei într-o nouă etapă de stabilizare politică post-comunistă.

Prin urmare, intervenția militară română din 1919 a asigurat integritatea teritorială a României Mari și a salvat Europa Centrală de la expansiunea comunismului sovietic, restabilind un echilibru geopolitic fragil într-o regiune profund destabilizată de urmările Primului Război Mondial.

---

În imagine, ofițerii Regimentului 27 Infanterie în fața clădirii Parlamentului din Budapesta

---

Sursa: Internet — Historia, Magazinul istoric

Foto: Colecția Muzeului Național de Istorie a României (MNIR) – fotografie originală cu Regimentul 27 Infanterie la Parlamentul ungar

Doina Ofelia Davidescu