Promovate

Programul pentru ședința de cenaclu din 21 octombrie 2019

1. Revista presei culturale
2. Cel mai recent poem
3. Cronica unui film – Mihai Ioachimescu
4. Eseul săptămânii – Florin Manole
5. LECTURĂ DE CENACLU -GEORGETA POPESCU
6. NICU DRĂGULIN – O RECITARE

Vă așteptăm!

(Ioan Vintilă Fintiș)

Inițial am vrut să dau asta la gazetă, da’ mi-am zis că e mai bine să rămână, momentan, doar acilea, printre prieteni

Poza asta e făcută în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1995, de „Fiara” Cătălin Luțu, la Shorley, în Regie. Cârciumă ancestrală care, pe vremea aia, funcționa nonstop. Obișnuiam să merg acolo cu gașca din tura de pe noapte de la Evenimentul zilei, spre dimineață, la o ciorbă de burtă și mai multe votci mai mici sau mai mari, să ne refacem pansamentul gastric după o noapte de hălăduit, care prin cârciumi și cabarete, care prin morgi și secții de poliție, sau la te miri ce căcănării se mai întâmplau prin Bucureștiul acelor ani. Numa’ că atunci a fost altfel. Am început de cu seară, că tocmai împlinisem 26 de ani de când făceam umbră pământului mai mult sau mai puțin degeaba.
Baraba, care sosise printre ultimii și era defazat alcoolemetric, și-a zis că recuperează repede handicapul și a turnat în el, în mai puțin de juma de oră fo patru votci și tot atâtea beri. La un moment dat, ca toți bețivii respectabili – pe care îmi vine să-i pup pe frunte pentru consecvență – simte nevoia unui toast. Bâlbîie el ceva și, se gândește să facă o „sovietică”, să mă stropească în cap cu bere. Dă paharul pe spate și aruncă spre mine conținutul. Atât doar că io eram într-un cap al mesei și el în celălalt. Nu m-a atins niciun strop că în avântul său toată berea s-a dus în ciorbele unor badigarzi de-ai lu’ Șorlei care se dregeau și ei ca oamenii de bine. Băbăiețișifete, a ieșit un iureș ca-n „Șapte păcate”. Zburau pahare, scaune și se dădeau mesele cu cracii-n sus ca-n westernurile americane. Mă rog, până la urmă, cu tactul și diplomația care mă caracterizează, am calmat inflamația și am fraternizat cu badigarzii până ne-am făcut muci toți. Pe Vrejoiu l-am recuperat un ceas sau două mai târziu, că era în alt salon unde bea cu doi inși pe care nu-i cunoștea, da’ care-l luaseră de pe jos, de afară. Nu-și mai amintea nimic.

La masă, de la stânga către dreapta suntem, în ordine, următorii făptași: Radu Baraba Popa – cu celebra sa barbă popească, Cristian Burcioiu, Roxana Jenei, Bogdan „Păsărică” Atanasiu, Daniela și nu-știu-cum – p-asta mi-aduc aminte că-i ziceam toți „la vache qui rit”, că râdea nonstop și avea niște țâțe superbe, de bălea toată redacția pe lângă ea, și ea nimic cu nimeni – fosta mea viitoare primă și ultimă nevastă, io în capu’ mesei, Sandu Vrejoiu și Petrișor Cană. Pare-mi-se că, mai încolo, au venit și Calin Darie „Macarie” și viitoarea soție a lu’ Păsărică. Oricum, viitoarele noastre nveste s-au tirat primele că simțiseră ele ceva…

În fine, că tot l-am amintit pe Petrișor, ăsta avea o dambla pe atunci. Când se trosnea se ducea la gară și se urca în tren. Și, pe la cinci-șase dimineața, i se năzărește iar: „Băi, ce-ar fi să continuăm la Sinaia? E un tren la zece”. Propunerea a fost întâmpinată cu aplauze și s-a hotărât să mergem cu toții la cotețele noastre, să ne luăm cele trebuincioase și să ne vedem la casele de bilete. Numa’ că, la ora fixată, Petrișor al nostru s-a trezit singur în gară și s-a urcat într-un tren unde a adormit. Nu mai țiu aminte unde s-a trezit, da-l întreb azi la redacție. Altădată, s-a trezit cu el pe cap Paul Apostol, la Tulcea, unde era corespondent teritorial. Ce să-i faci, îi plăcea să doarmă-n tren.

Mă rog, din cauza lu’ Baraba am mai luat bătaie acolo de câteva ori, da’ ne-nvățasem ca țiganu’ cu Scînteia. Într-o iarnă, la plecare, când am ieșit afară îi vine ideea nebunului să meargă pe mașini. Erau fo patru-cinci Dacii toate acoperite de zăpadă, că ninsese. Și le ia la călărit. De pe capota ultimei îl mai trăznește una, să se pișe pe parbriz de pe capotă. Își face treaba mică, sare jos și dă să-și închidă „prăvălia”. N-a mai apucat. Din mașină s-au dat jos cei patru badigarzi ai lui Șorlei care stăteau acolo să se încălzească. Au intrat ăia în noi ca tătarii în Moldova. Unu’, Câcu îl chema, fost boxer la Rapid și care acu’ e badigardu lu’ Marian Oprișan la Focșani, îl luase la tăvăleală pe Macarie, coleg cu noi da’ student la Medicină. Io, nonconflictual, cu mâinile în buzunare, da’ cu gura mare, i-am zis: „Băi, nu mai da în el, bă, că ăsta o să fie doctor și tu tot cu creierul cât o nucă o să rămâi!”. La auzul grozăviei, Câcu îl lasă pe Macarie vine la mine și mă-ntreabă: „Cum am creierul, mă?”. Io persist în eroare și confirm încă odată că-l are cât o nucă sau chiar mai mic. Îmi fute ăla o castană în țeastă de-am văzut Crucea Sudului în emisfera australă. Nu m-a durut, că eram anesteziat de la cocârț și era și un ger care-mi amorțise simțurile. Așa că i-am dat mai departe cu comparația. Mi-a mai ars fo patru-cinci castane, că nu-i venea să dea cu pumnu’, că nu schițam niciun gest de apărare. A doua zi aveam capu’ plin de gâlme, de nu puteam nici să mă pieptăn. Culmea e că, după fo cinșpe ani mă trezesc cu un telefon de la Câcu. Habar n-am de unde făcuse rost de număr: „Alo, domnu’ Mihnea, sunt io, Câcu, ăla de la Shorley, cu creieru’ cât o nucă. Când treceți pe la Focșani să mă sunați, să vă dau niște vin, că nu trebuia să vă bat”. L-am băut și p-ăla.

Baraba mai inventase una tare. Pișatul de la fereastra bufetului EVZ, aflat la etajul II al Casei Scînteii. Buda era hăt, departe, în redacție, la fo sută de metri liniari de locul unde ne trosneam colegial în timp ce ne scriam articolele după ce ne întorceam de pe teren. Așa că, ca să economisească timp, Baraba a brevetat micționarea de la etaj. Și ne-a îndobitocit și pe noi,că nu se mai ducea nimeni la umblătoarea oficială. Într-o noapte, tot iarna, a apărut lângă noi și răposatu’ și regretatu’ Ciprian Chirvasiu. Omu’ nu știa cutuma locului și-l vede pe Baraba cum se scoală de la masă și, fără un cuvânt, se duce, deschide fereastra, pășește pe pervazul plin de gheață, face un pas la stânga și trage fereastra după el. Noi, convivii care știam scopul deplasării, ne-am continuat pălăvrăgeala. Chirvase, însă, amuțise. După două minute, Baraba intră pe geam și se așează la masă, imperturbabil. Ciprian se uită la noi, scoate mâinile pe care și le ținuse strâns între picioare și zice: „Mi-au transpirat palmele…”.

Iar altă fază, de data asta personală, s-a petrecut vara pe pajiștea din fața Căsoiui Presei Libere. Nu’ș de la ce dracu’ ne luasem la harță da’ convenisem că nu putem tranșa disputa decât printr-o luptă dreaptă, bărbătească. Ca urmare a deciziei noastre înțelepte, pe la zece dimineața, când venea lumea la muncă în redacție, am ieșit pe câmpul de bătaie. Am stabilit și regulile. Adică una singură: totul e permis, numa’ io să nu-l trag de barbă și el să nu se atingă de coaiele mele. Doru Iordache ne era arbitru. Nici n-a apucat să spună: „Unu, doi, trei, și…”, că io m-a înfipt în barba lui și el în ale mele. Până la urmă s-a hotărât că e meci nul și ne-am întors la bufet.

(Mihnea Petru Pârvu)

Nu mă interesează că s-a terminat 1 – 1!…

Norvegienii sunt „cetăţeni de clasă I” faţă de români, în UE!… Dar când 30000 de copii cântă imnul naţional, indiferent unde, este absolut clar că viitorul României nu este sumbru!…

EXCELSIOR copii!… Doamne ajută!…

(Bogdan-Costin Georgescu)

Io și Gabriel Grigore, în mai 1993, în redacția Evenimentului zilei, pe la ora patru dimineața.

Se lucra nonstop, că aveam și ediție de prânz. The good guy and the bad guy, c-așa era modelu’. Gabi, care era partenerul meu de echipă pe atunci, are acum propria gazetă la Pitești, Jurnal de Argeș. Io tot în „hală”.

În camera aia, de zece metri pe opt, erau uneori și peste patruj’ de inși care fumau cam toți în același timp. Țăcăneau mașinile de scris, sunau telefoanele și zbârnâiau niște stații de emisie-recepție Motorola. Acolo ne-am făcut ucenicia în presă și io și Dan Andronic și Adrian Halpert și Sorin Ovidiu Balan și Miron Manega și Doru Dragomir și Doru Dendiu și Bogdana Păun și Alecu Racoviceanu și Gongu Florin și Daniel Nanu și Alin Paicu și Alex Revenco și Gherghescu Gabriel și Radu Victor Dumitrescu și Gabriel Stanescu și Bogdan „Păsărică” Atanasiu și și Marcela Feraru și Cristi Godinac și Radu Moraru și Radu Baraba Popa și Cristian Botez și Burcioiu Cristian și Radu Tudor, chiar și Cartianu și mulți, mulți alții. Unii s-au lăsat de meserie, alții au murit și câțiva au rămas la fel de insistenți.

Nu aveam laptopuri, aifoane sau smartfoane, nici măcar pagere. Gugăl încă nu se inventase, iar internetul era un neologism. Tot ce publicam era producție proprie, din teren.

Mi-aduc aminte de răposatu’ George Pruteanu – care mi-era profesor de „Stilistică” la Școala Superioară de Jurnalistică și, totodată, coleg la ziar – cum le spunea gagicilor din secția „Cultură” al cărei șef era: „Bă, fetelor, mergeți și voi la o piesă de teatru, la film, la o cafenea sau la o cârciumă unde beau actorii… Veniți cu o știre d-acolo! Nu stați ca maimuțele la birou, că vă plictisiți”. Mă rog, avea el grijă și în alte moduri să le alunge plictiseala 🙂 Mie îmi zicea: „Marinare, când mă uit la tine văd globul pământesc… ”.

Poza ne-a făcut-o dom’ profesor Gabriel Boholț.

(Mihnea Petru Pârvu)

Parcul de Sculpturi Monumentale Ploiești Vest

Un proiect marca „24pharte”

Info: http://ayhan.kayapinar.tripod.com/id17.htm

(CentrudePresă)

Psihiatrul David Eberhard, tatăl a 8 copii, spune că stilul parental permisiv creează o generație de tineri adulți fără empatie socială, fără norme și limite, care, după o copilărie răsfățată, sfârșesc prin a fi dezamăgiți în viață: „A-i spune NU unui copil nu este același lucru cu a-l bate. Copilul trebuie să știe ce înseamnă limitele, trebuie să știe ce înseamnă refuzul și opoziția”.

„Am plecat de la a nu avea voie să le dăm o palmă la fund și am ajuns la a nu avea voie să le zicem nimic care să îi supere sau să îi deranjeze”, spune David Eberhard.

Psihiatrul susține că părinții din zilele noastre au dezvoltat un comportament conform căruia trebuie să fie super-protectori cu copiii lor și să facă tot ceea ce este necesar pentru a nu li se întâmpla nimic rău. „Efectul este nașterea unei generații de copii foarte fragili, cărora ne este aproape imposibil să le spunem ce să facă. Au devenit ca niște păpuși de porțelan. Noi nu mai avem curajul să îi corectăm sau să luăm măsuri pentru a-i îndrepta. În mod automat, acest lucru transformă copilul într-un viitor tânăr și adult fără repere, fără norme și limite”, explică psihiatrul.

O altă problemă pe care David Eberhard o ridică este modul în care părinții au ajuns să trăiască cu un sentiment de vinovăție față de propriii copii în ceea ce privește timpul tot mai puțin petrecut cu ei, spunând că:  „Părinții muncesc tot mai mult, își dau copiii la grădiniță și școală de la vârste tot mai mici, apoi încearcă să compenseze timpul pierdut departe de copii oferindu-le tot ce își doresc și lăsându-i să hotărască orice. În esență, acest lucru provoacă copiilor mai mult rău decât lipsa timpului petrecut alături de părinți”.

În noua sa carte, „Copiii la putere”, psihiatrul suedez scrie despre educația liberală ca o metodă care renunță la constrângeri și pedepse și susține că vinovați sunt părinții care nu se comportă ca adulți responsabili. Prin opera sa, Eberhard reclamă atitudinea generațiilor actuale de părinți care încearcă să devină cei mai buni prieteni ai copilului.

Relația permisivă dintre părinte și copil este cauza care a determinat degradarea disciplinei în școli și a calității procesului educațional, dar este si cea care a dus la creșterea îngrijorătoare a tentativelor de sinucidere în rândul adolescenților și a consumului de droguri. Când copilul nu mai are teamă și respect pentru părinți, el nu mai are limite, busolă de orientare. „Copilul nu are nevoie să îi fiți prieten, ci părinte. Nu trebuie să coborâți la nivelul lui, să nu îl contraziceți, să îi faceți tot timpul pe plac, să nu mai aveți nici o putere de decizie. E total greșit. Copilul are nevoie de limite, de opoziție, de disciplină și rigoare”, susține psihiatrul.

(pedagoteca.ro)

MARE PETRECERE DUHOVNICEASCĂ

Își serbeaza ziua Sf Parascheva!

Petrecerea este în toi în toate bisericile si mănăstirile din toata țara sub numele de Sf Liturghie. I se va cânta troparul special dedicat pentru aceasta zi. Dacă vreți sa-i faceti o surpriza frumoasa, învațați-l!

Sunteți invitati TOȚI indiferent de rasă, naționalitate, etnie, limbă, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, #, vârstă etc.

Muzica va fi asigurata, GRATIS, de corurile sau stranele fiecarei biserici sau mănăstiri.

Cu acest prilej Biserica va oferii, GRATIS, daruri duhovnicești, binecuvântari, iconițe, anafură si aghiazma!
De asemenea, Sf. Parascheva va va implini, TOT GRATIS, orice dorințe venite din rugăciuni personale făcute cu credință. Acestea vor fi adresate catre icoana Ei care se va afla in partea dreapta-față, cum intrati.

TV. Trinitas va transmite in direct de la resedința pămantească a sărbatoritei acest eveniment. Din sursele noastre se estimeaza ca numarul participantilor va fi de multe ori mai mare decat la Untold. De la resedinta din Împaratia Cerurilor provine icoana de mai jos, unde Hristos i-a oferit cadou un tron aproape de TRONUL SĂU.

Daca stați acasă nu mai primiți nimic din ce se ofera GRATIS.

Fiti pe faza!

INTRAREA VA FI LIBERĂ! VĂ AȘTEPTĂM!

(Cătălin Rusu)

Principalele rezultate

Siria

Consiliul a discutat despre Siria din perspectiva celor mai recente evoluții din această țară. Geir Pedersen, trimisul special al ONU pentru Siria, a furnizat informații miniștrilor cu privire la procesul politic. Acesta i-a informat cu privire la activitățile sale din perioada premergătoare primei reuniuni a Comisiei constituționale programate pentru sfârșitul lunii octombrie. De asemenea, acesta și-a exprimat îngrijorarea cu privire la riscurile acțiunii militare a Turciei din nord-estul Siriei pentru procesul politic. Miniștrii afacerilor externe și-au reafirmat sprijinul deplin față de eforturile depuse de trimisul special.

Miniștrii afacerilor externe au discutat apoi despre acțiunea militară a Turciei în nord-estul Siriei și au adoptat concluzii prin care au condamnat-o. Reamintind decizia adoptată de unele state membre de a stopa imediat acordarea de licențe pentru exportul de arme către Turcia, statele membre s-au angajat în favoarea unor poziții naționale puternice în ceea ce privește politica lor în materie de export de arme către Turcia, în temeiul dispozițiilor Poziției comune 2008/944/PESC privind controlul exporturilor de arme.

Există un angajament clar din partea tuturor statelor membre în favoarea unor poziții naționale puternice în ceea ce privește politica lor în materie de export de arme către Turcia, în temeiul dispozițiilor Poziției comune privind controlul exporturilor de arme. Aceasta înseamnă că politica de export este suspendată. […] Acest mecanism permite luarea în mod imediat de decizii, care pot fi adoptate la nivel național și coordonate la nivel european.

Federica Mogherini, Înalta Reprezentantă pentru afaceri externe și politica de securitate

Radu Aldulescu, prozator de mare forță, dă un răspuns genial întrebării „Ce-i lipsește prozei românești contemporane?”:

– „Păi ce-i lipsește, îi lipsesc romancierii!”
Și continuă, „Suntem o literatură mică, printre literaturile mici. O literatură de mâna a doua spre a treia, în Estul fost comunist. Nu avem un scriitor de calibrul valoric și succesul lui Ismail Kadare, de exemplu. Un romancier extraordinar. Nu avem.”
Cum sună „nu avem”, ăsta, parcă îl auzi și îl vezi pe Moromete spunând „Nu am, Jupuitule, că daca aveam, îți dădeam!”.

În același interviu, îl închide pe Cărtărescu într-o cutie de pantofi destinată depozitării pe veci în debaraua de încălțăminte, sau măcar pâna la demolarea casei:
„Dacă n-ai ceva de spus, rămâi un om care scrie. De pildă, Jurnalul lui Mircea Cărtărescu s-ar putea numi așa: Jurnalul unui om care scrie fără să aibă nimic de spus. Și se vede foarte mult chestia asta.”

(Mirel Curea)

Vineri, 11 octombrie 2019, racla Sfintei Parascheva a fost scoasa spre inchinare. Anul acesta, alaturi de moastele Sfintei Cuvioase Parascheva, pelerinii vor putea cinsti moastele Sfantului Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei, care vor fi aduse din Insula Corfu, Grecia. Mentionam ca traditia de a aduce la Iasi, cu prilejul sarbatorii Sfintei Cuvioase Parascheva, moaste ale altor sfinti a fost instituita in anul 1996 de Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, pe atunci Mitropolit al Moldovei si Bucovinei. Prezenta moastelor Sfantului Spiridon in tara noastra este dovada faptului ca sfintii nu apartin unui singur loc, ci intregii Biserici. Un sfant din secolul al 4-lea si cu o sfantă din secolul al 11-lea, se intaresc in comuniunea lor spirituala, ca sa ne intareasca pe noi in comuniunea cu Dumnezeu.

Sfanta Parascheva s-a nascut in secolul al XI-lea, in satul Epivat din Tracia, pe tarmul Marii Marmara, in apropiere de Constantinopol (azi Istanbul). Se spune ca pe cand avea 10 ani, Cuvioasa Parascheva a auzit intr-o biserica cuvintele Mantuitorului: „Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aceste cuvinte o determina sa-si daruiasca hainele sale saracilor.

Dupa o vreme se retrage in pustie. Urmand sfaturile unor vietuitori alesi, se indreapta spre tinutul Pontului, oprindu-se la manastirea Maicii Domnului din Heracleea, unde va ramane cinci ani. De aici a plecat spre Tara Sfanta, in dorinta de a-si petrece restul vietii in locurile sfinte. Dupa ce a vazut Ierusalimul, s-a asezat intr-o manastire de calugarite in pustiul Iordanului.

Din putinele stiri privitoare la viata ei, aflam ca intr-o noapte, pe cand avea 25 de ani, un inger i-a spus in vis, sa se reintoarca in locurile parintesti. Sfantul Varlaam scrie in Cazania sa: „Sa lasi pustia si la mosia ta sa te intorci, ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”.

Din Constantinopol s-a indreptat spre Epivat, fara sa spuna cuiva cine este si de unde vine. Aici, impacata cu sine, cu oamenii si cu Dumnezeu, si-a dat sufletul.

A fost ingropata ca o straina. Potrivit traditiei se spune ca un marinar a murit pe o corabie, iar trupul i-a fost aruncat in mare. Valurile l-au aruncat la tarm, iar un sihastru care traia acolo, a rugat pe niste crestini sa-l ingroape dupa randuiala crestineasca. Sapand deci o groapa, au aflat trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputrezit si plin de mireasma. Cu toate acestea, au pus alaturi de ea si trupul corabierului. Dar in noaptea urmatoare, unuia din crestinii care sapasera groapa, cu numele Gheorghe, i s-a aratat in vis o imparateasa, sezand pe un scaun luminat si inconjurata de ingeri, iar unul dintre acestia il mustra pentru ca n-a scos din groapa trupul Cuvioasei Parascheva. Iar imparateasa pe care o vazuse in vis ” si care nu era alta decat Cuvioasa Parascheva ” i-a poruncit sa ia degraba trupul ei si sa-l aseze undeva la loc de cinste.

Credinciosii au inteles ca este un semn dumnezeiesc, fapt pentru care au luat trupul Cuvioasei din mormant si l-au asezat in biserica Sfintii Apostoli din Kallicrateia. Indata au avut loc vindecari minunate in urma rugaciunilor care se faceau langa cinstitele sale moaste.

In anul 1238, in ziua de 14 octombrie, moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate la Tarnovo, fiind asezate in Biserica cu hramul Maicii Domnului.

In anul 1393, Bulgaria cade sub ocupatia turcilor, iar bisericile bulgare au fost transformate in moschei. Este anul in care sfintele moaste sunt mutate la Vidin, pentru 5 ani.

Dupa lupta de la Nicopole din anul 1396, moastele Sfintei Parascheva vor ajunge din Vidin la Belgrad – Serbia, in anul 1398.

In 1521, sultanul Suleiman Magnificul cucereste Belgradul. Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva sunt duse la Constantinopol, fiind asezate in palatul sultanului. Au fost rascumparate de la turci de Patriarhia Ecumenica. Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost asezate in Biserica Panmakaristos, sediul de atunci al Patriarhiei Ecumenice. Dupa transformarea acestei biserici in moscheie, moastele au fost duse in mai multe biserici: Vlaherne (1586), Sfantul Dumitru de la Xiloporta (1597) si Sfantul Gheorghe din Fanar – noul sediu al Patriarhiei Ecumenice (1601).

Stramutarea moastelorCuvioasei Parascheva la Iasi

Vasile Lupu ctitorind la Iasi biserica „Sfintii Trei Ierarhi” si amintindu-si de Ioan Asan, care la vremea sa a stramutat moastele Prea Cuvioasei Parascheva de la Epivat la Tarnovo, de Alexandru cel Bun care a adus moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Cetatea Alba la Suceava, a facut demersurile necesare la Patriarhia din Constantinopol ca moastele Sfintei Parascheva sa fie stramutate la Iasi.

Plateste toate datoriile Patriarhiei Ecumenice, si astfel, patriarhul Partenie I si membrii Sinodului au hotarat sa-i ofere, drept recunostinta, moastele Cuvioasei.

Moastele Cuvioasei Parascheva au fost aduse in Moldova de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) si asezate pe 14 octombrie 1641, in Manastirea „Sfintii Trei Ierarhi“. In anul 1887, moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate in Catedrala mitropolitana din Iasi.

Cinstirea Cuvioasei Parascheva nu are granite

Bisericile care au ca ocrotitoare pe Sfanta Cuvioasa Parascheva sunt intr-un numar mare. Astfel, in Arhiepiscopia Bucurestilor sunt peste 33 de biserici, in Arhiepiscopia Targovistei 18, in Episcopia Buzaului 29, in Episcopia Dunarii de Jos 24, in Episcopia Alexandriei si Teleormanului 4, in Arhiepiscopia Iasilor 35, in Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor 5, in Episcopia Romanului 22, in Arhiepiscopia Sibiului 47, in Episcopia Maramuresului si Satmarului 6, in Arhiepiscopia Timisoarei 18, in Episcopia Caransebesului 5, in Mitropolia Basarabiei 6. Episcopia Ortodoxa a romanilor din Ungaria are la Gyula o biserica cu hramul „Sfanta Parascheva”, construita in anul 1834. Romanii din Malovista (Macedonia), Torino (Italia), Paris (Franta), Wakefield, Massachusetts (SUA) au biserici al caror hram este Sfanta Parascheva.

Intr-o predica inchinata Sfintei Cuvioase Parascheva, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel a marturisit ca Sfanta Parascheva ii ajuta pe toti oamenii care isi indreapta rugaciunile catre ea: „Sfintii, din orice neam ar fi ei, sunt sfintii lui Dumnezeu si ii ajuta pe toti oamenii smeriti care cu evlavie multa cer ajutorul sfintilor. De aceea, Sfanta Cuvioasa Parascheva aduna popoarele in comuniune de rugaciune, in unitate frateasca. Aduna laolalta pe romani, bulgari, greci, sarbi si pe toti cei care o cinstesc cu multa evlavie. Sfanta Cuvioasa Parascheva este mult folositoare pentru toti crestinii, dar mai ales pentru toti cei care au evlavie deosebita fata de ea. Sfanta a fost tanara cand a trecut la viata vesnica. Se vede aceasta mai ales la Iasi in perioada examenelor cand studentii, cu multa evlavie, cer ajutorul ei ca sa reuseasca la examene. De asemenea, sunt oameni bolnavi care vin de la departari mari ca sa primeasca ajutorul Sfintei Cuvioase Parascheva”.

Adrian Cocosila

Sfanta Parascheva – Sfanta Vineri
Sarbatoarea Sfintei Vineri, foarte populara in randul romanilor, provine din cultul zeitei romane Venera (latinescul „venere“ inseamna „ziua saptamanii dedicata lui Venus“), zeita frumusetii si a dragostei. Intrucat vestea despre minunile Sf. Parascheva se raspandise in toata tara, ea a fost numita Vinerea Mare de toamna sau Vinerea celor 12 vineri. De altfel, onomasticul grec „paraskevi“ inseamna „a cincea zi a saptamanii, vineri“. Sfanta Vineri era considerata stapana peste lumea femeilor, indeletnicirile acestora (cusutul, torsul, tesutul) fiind controlate de ea. Considerata aparatoarea calatorilor, pasarilor si animalelor, ea daruia si frumusete fetelor ce o ascultau. In cinstea Sfintei Vineri, femeile nu torceau, nu spalau rufe si nu faceau paine vinerea, pentru a nu fi orbite si lasate vaduve (Sfanta fiind vaduva). Mai erau interzise spalatul pe cap, imprumutatul din casa si petrecerile. Aceste superstitii au cazut astazi in uitare, ele nefiind incurajate de Biserica.

Tot astazi, facem pomenirea:
– Sfintilor Mucenici Nazarie, Protasie, Ghervasie si Chelsie;
– Sfantului Mucenic Silvan; a Sfantului Mucenic Petru Avselamul;
– Sfantului Eftimie si a patruzeci de sfinti mucenici din Egipt si Palestina.

Maine, facem pomenirea Sfantului Cuvios Mucenic Luchian.

(crestinortodox.ro)

Duminica Parintilor de la Sinodul VII Ecumenic a fost asezata in amintirea zilei de 11 martie 843, cand in Biserica Rasaritului a fost reasezata inchinarea la sfintele icoane.

Cuvantul «ortodoxie» inseamna «dreapta marire», «dreapta credinta», «dreapta inchinare» lui Dumnezeu. De ce «dreapta»?: Pentru ca poate fi si una stramba. E bine sa stiti ca oamenii, in general, se impart in credinciosi si necredinciosi. Lasandu-i la o parte pe necredinciosi, cei credinciosi se impart, la randul lor in doua categorii: binecredinciosi si raucredinciosi.

Binecredinciosii sau ortodocsii sunt aceia care pastreaza, fara nici o stirbire sau adaugire, credinta cea dreapta, asa cum le-a fost ea lasata de Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos si cum li s’a transmis de-a lungul secolelor prin Sfintii Apostoli si prin Sfintii Parinti; sunt aceia care se impartasesc de harul Sfantului Duh prin cele sapte Sfinte Taine ale Bisericii si a caror inchinare este expresia dreptei lor credinte. Raucredinciosii sunt aceia care, desi se pretind si se marturisesc crestini, au strambat adevarurile de credinta si practica o falsa inchinare, pe potriva ratacirii lor.

Raucredinciosii s’au ivit chiar din primele vremuri crestine, dar ei s’au osebit mai ales in secolul VIII, cand imparatul Leon al III-lea Isaurul, desi crestin, a pornit lupta impotriva icoanelor. Aceasta lupta s’a prelungit si sub urmasii sai si a durat aproape o suta douazeci de ani, in care timp sute si mii de icoane au fost smulse de prin biserici si din casele oamenilor, sfaramate cu toporul sau arse in pietele publice, iar cei ce le aparau, adevarati martiri ai dreptei credinte, au fost arestati, schingiuiti, arsi de vii sau omorati cu sabia.

Prigonitorii icoanelor pretindeau ca, de vreme ce Dumnezeu e duh si nu poate fi vazut, El nu poate sa fie nici zugravit; drept urmare, spuneau ei, inchinarea la icoane inseamna inchinare la idoli. Aparatorii icoanelor insa deschideau mai intai Sfanta Evanghelie dupa Ioan, la capitolul 14: „Filip i-a zis (lui Iisus): Doamne, arata-ni-L noua pe Tatal si ne e de-ajuns. Iisus i-a zis: De atata vreme sunt cu voi, Filipe, si nu m’ai cunoscut? Cel ce M’a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal”. Asadar, Dumnezeu Cel nevazut S’a facut vazut prin Fiul Sau, Care a devenit om prin intrupare si S’a aratat ca un om, avand chip omenesc. Or, «icoana» e un cuvant grecesc care inseamna «chip», «imagine», «portret», «infatisare vizibila». Un chip omenesc poate fi zugravit. Prin urmare, daca Fiul e chipul Tatalui, icoana e chipul Fiului si, prin aceasta, chip vazut al lui Dumnezeu. Si daca Dumnezeu, in felul acesta, poate fi zugravit in icoana, cu atat mai mult Maica Domnului si sfintii Sai.

Parintii Bisericii ne invata ca, cinstind o icoana, noi nu ne inchinam materiei din ea, adica lemnului sau vopselelor, ci persoanei care sta in spatele ei si pe care ea o infatiseaza, asa dupa cum fotografia cuiva care iti este drag e pretioasa nu prin hartie, rama sau chimicale, ci prin persoana pe care ea o reprezinta. Icoana devine sfanta atat prin sfintenia chipului dintr’insa, cat si prin sfintirea pe care i-o face preotul, cu puterea Duhului Sfant. In anumite cazuri binecuvantate de Dumnezeu, o icoana imprumuta atata sfintenie de la sfantul sau sfanta din spatele ei incat devine facatoare de minuni.

Acestea, iubitii mei, sunt principalele temeiuri ale credintei noastre in cinstirea icoanelor. Ele au fost consfintite de catre Sinodul al VII-lea Ecumenic si devenite obligatorii pentru viata noastra crestina. Luptele impotriva icoanelor au luat sfarsit de abia in anul 843, sub imparateasa Teodora, cand s’a si hotarat ca Duminica intaia din Postul Mare sa fie numita «Duminica Ortodoxiei», adica «Duminica dreptei credinte».

Cred ca nu este casa de crestin ortodox in care sa nu se afle una sau mai multe icoane. E bine ca acestea sa fie procurate prin magazinele noastre bisericesti, prin manastiri, protopopiate sau parohii, iar nu de prin piete si targuri, unde se vand falsuri sau produse neortodoxe. Cand cineva nu stie sa faca deosebirea intre icoana religioasa si tabloul religios, sa ceara sfatul preotului, caci acesta, la randul sau, stie ce anume trebuie sa sfinteasca si ce nu. Icoana din casa e sfintenia casei, semnul prezentei lui Dumnezeu, martorul vazut al faptelor noastre de fiecare zi. In fata ei ne spunem rugaciunile inca de cand suntem copii si chipul ei il purtam in amintire de-a lungul unei vieti. Gandul omului nu se poate vedea; dar daca omul si-l asterne in scris pe o hartie, el devine vazut. Daca scrierea este icoana gandului, icoana e scrierea lui Dumnezeu. Iata de ce, de-a lungul veacurilor, mai ales in vremurile cand oamenii nu stiau carte, icoanele erau adevarate carti in care ei citeau invatatura Domnului, hranindu-si din ele credinta si evlavia.

Cele mai multe icoane se afla in biserica, dupa o anumita randuiala hotarata de Sfintii Parinti. Fie ca se afla zugravite pe pereti, fie ca se inalta pe tampla altarului, ele sunt acolo nu numai pentru a infrumuseta locasul, cat si pentru ca, impreuna cu noi, sa participe la actul liturgic. Noi ii rugam pe sfintii din icoane, iar acestia, la randul lor, se roaga pentru noi si impreuna cu noi. Daca noi, cei de jos, suntem Biserica luptatoare, ei, cei de sus, reprezinta Biserica triumfatoare, amandoua alcatuind una singura, intr’un singur Domn, intr’o singura Credinta, intr’un singur Botez. Ce poate fi oare mai minunat decat sa ne aflam laolalta cu sfintii lui Dumnezeu in insusi Dumnezeu?

Daca o biserica, vazuta dinlauntru, e purtatoare de icoane, vazuta din afara ni se arata ea insasi ca o icoana, ca un chip al casei lui Dumnezeu. Asa cum icoana din casa este o marturie a prezentei lui Dumnezeu in familie, tot astfel biserica unei parohii este semnul vazut al prezentei lui Dumnezeu intr’o familie crestina mai mare, fie la sat, fie la oras. In fapt, biserica e nu numai o trebuinta, ci si marturia obsteasca a enoriasilor, pentru a carei fiintare ei nu precupetesc nici o jertfa.

Iata de ce prima grija a enoriasilor este sa-si construiasca o biserica, daca nu o au, sau s’o repare, s’o picteze, s’o prenoiasca pe aceea pe care o au.

IPS Bartolomeu Anania

(crestinortodox.ro)

In Romania comunistăau fost peste 3 000 000 de deținuti politici.

DINTRE ACEȘTIA AU MURIT ÎN ÎNCHISOARE PESTE 800 000.

Adică genocid comparabil cu Holocaustul.

Vina tuturor acestor detinuti a fost că nu gândeau marxist – leninist.

Draga nostra Biserica Ortodoxa Româna NU A CANONIZAT NICI UNUL DIN CEI 800 000 de omorâtț în închisorile noastre. Sigur nu toți au murit apărând Creștinismul.

TOATE CELELALTE BISERICI ORTODOXE inclusiv BISERICA Rusă au canonizat Sfinții care au fost victime ale comunismului.

Dragii mei,

Vad ca nu va prea place subiectul asta. Nu prea inteleg motivul.

Sfintii din inchisorile comuniste au murit indurand torturi comparabile cu cele ale Sf. Mucenici din timpul persecutiilor romane. Numai ca românii nu și-au propus sa-i faca sa gandeasca la fel ca ei. NU voiai sa jertfesti la idoli, te omorau dupa ce te torturau. Dar atunci pe loc, in aceeasi zi.

Eeheeii, comuniștii români au vrut ei sa-i faca pe oameni nu sa zica, ci sa gandeasca la fel ca ei. Și pentru aste te băteau ani de zile pâna mureai sau te transformai in reeducat. Sunt unii care au murit fara sa se lepede de Hristos.
REALIZAȚI CĂ NOI AVEM SFINȚI MUCENICI CAM CÂT IMPERIUL ROMAN? Întelegeți ce înseamna asta pentru noi? Ce ajutor? Ce comoara duhovniceasca?

(Cătălin Rusu)

Te obisnuiesti cu orice, chiar si sa traiesti pe un butoi de pulbere.

In urma cu 4 ani, atacul de la Charlie Hebdo a starnit un enorm val de emotie. Azi, un terorist ucide 4 politisti in chiar templul institutiei si totul pare un fapt divers.

Conform legilor lui Murphy (genial tipul asta…) daca ceva rau e posibil sa se intample, atunci se va intampla. Asasinul nu e un lunatic lovit de o criza dupa ce, surd cum era, „a auzit voci”. E chiar un radicalizat, convertit la Islam in urma cu 8 luni. Si nu un functionar oarecare ci unul abilitat cu un inalt grad de confidentialitate. Ultima veste, cea mai proasta, este ca s-a gasit in biroul lui o cheie USB cu adresele politistilor sub acoperire (si nu numai). A transmis-o deja? Conform lui Murphy, da! Ce alte informatii confidentiale mai erau pe cheia respectiva? Nu ni se spune.

Conform informatiilor oficiale, un numar de cel putin 15 politisti proveniti „din diversitate” sunt identificati drept „radicalizati” Astfel de persoane au fost identificate si in armata (Armée de Terre, pentru ca Marina si Aviatia au un barem mai ridicat de selectie intelectuala…).

Asadar cum procedam? Cum sa mai ai incredere in colegul tau de birou care poate iti zambeste si te saluta politicos dar cu care nu te vizitezi si deci nu stii prea multe despre el? Cum sa nu intorci capul pe strada sau in metrou cand vezi un barbos in djelaba sau o femeie voalata, neagra ca o cioara pe gard si care ar putea ascunde orice sub poalele sale largi? Pana unde merge neincrederea? Cum se mai poate trai impreuna?

„Le politiquement correcte” ne impiedica sa mai traim in propria noastra cultura, cu propriile noastre obiceiuri, ne impiedica sa punem bariere unei schimbari a modelului de societate, ne culpabilizeaza pentru ca suntem crestini, albi, europeni. Iti respect libertatea pana in punctul in care libertatea ta aduce atingere libertatii mele. Restul e ipocrizie.

(Marcela Feraru)

La fix trecute, ora 5 p.m în Sala Mare a Filarmonicii Paul Constantinescu, membrii Cenaclului Literar I.L.Caragiale s-a reîntâlnit pentru a savura aroma celor două ceasuri de literatură en gros și en details.

Ca de obicei, președintele cenaclului Ioan Vintilă Fintiș ne aduce în evidență noutățile literare sintetizate în rubrica ”Revista Presei” care include editorialele: ”România liberă”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Cafeneaua literară” etc.

Rubrica ”Cel mai recent poem” ne dezvăluie sensibilitatea unui destin prins în regulile și compromisurile sistemului comunist prin ”Odă de la Cernavodă” a Mariei Bem, siceritatea și lipsa de griji a minunatei vârste a copilăriei prin poemul interpretat de Georgeta Popescu, analiza sistemului dual al inexorabilului redat de Ramona Müller. De asemenea, ne convingem de vinovăția iubirii, verdict dat de poeta Ema Petrescu, iar suava Luminița Bratu ne mărturisește că lecțiile devin suport de autoanaliză și că uneori poezia trebuie dezbrăcată de mantia veche și îmbunătățită prin concentrarea versului.

”Poet în recital”, Mihai Ivănescu ne prezintă un caleidoscop, un itinerariu de viață, bazat pe secvențe de iubire și episoade consumabile, direct proporționale cu realitatea redate într-un stil umoristic și ardent. În opinia lui Fintiș, textul care este colorat și abinedispus este necesar să mai fie prelucrat. Katy Enache apreciază textul ca fiind plurivalent și cu un mesaj direct asupra realității.

Mihai Ioachimescu, 7.10.2019

Publicată de Ramona Muller pe Marţi, 8 octombrie 2019

Cronica de film prezentată de colegul nostru Mihai Ioachimmescu, pune în antiteză Moromeții 1 și Moromeții 2, fiecare film raportat la epoca ”nucleu” dar cu individualitățile specifice perioadei în care s-a turnat.

Teodoru Ghiondea continuă eseul critic la textul lui Mateiu Caragiale subliniind valențele textului, subtilitatea și caracterul enigmatic al textului. Caracterul crepuscular al textului rezidă în multiplicarea ideilor, dar coeziunea sensului.

Discuția derivată pe marginea textului prezentat pune în evidență caracterul sacru al vechilor texte. Marian Zmaranda recomandă cartea ”Surâsul jaguarului”. Dorin Boroianu consideră că textele sacre fascinează și înfricoșează în același timp. Legăturile strânse dintre Biblie și Coran, precum și importanța emițătorului mesajului sacru sunt componente esențiale ale unui univers fizic și mintal, racordat la divinitate. Completând acest puzzle frontal de dialog, Mihai Ioachimescu conchide ca însuși Iisus a venit pe pământ pentru a împlini o lege, nu pentru a o schimba. Caty Matei consideră că opera este una, iar interpretările diferă.

Nicu Drăgulin încheie seara recitând poezia ”Toamna” de Rainer Maria Rilke și lecturând fragmentul tăierii salcâmului din ”Moromeții” de Marin Preda.

de Ramona Müller și Mihai Ioachimescu

Case dărâmate, curți ce abia se văd dintre buruieni și o liniște ca-n mormânt. Asta am descoperit în satul Nistreni din raionul Rezina, una dintre localitățile „fantomă”, în care nu zărești țipenie de om pe drumuri.

Satul și-a dat ultima suflare odată cu plecarea celor mai bătrâni oameni. Cei care au copilărit acolo îl mai admiră doar din treacăt. Totuși, speră că, într-o bună zi, satul va renaște datorită unui tânăr care a cumpărat recent o casă, transmite Știri.md cu referire la Tv8.md.

Ne-am pornit să descoperim un sat mic, în care locuiesc doar câțiva oameni, dar am dat de… buruiene și case părăsite. De câțiva ani, Nistreni s-a transformat într-un sat „fantomă”, în care nu a mai rămas nimeni să trăiască.

Nistreni există oficial pe hartă și, administrativ, face parte din comuna Lalova. În realitate, însă, nu este decât o adunătură de pietre și… amintiri. Drumul prin sat ni l-a arătat nea Valerie, un angajat al Primăriei Lalova.

„Cândva trăitori erau aici la 70, prin anii ’60, după aceea s-a ales cu ce s-a ales până la sfârșit. O parte a decedat aici pe loc, o parte din tineri și bătrâni s-au mutat la satul din vale”.

Cu doar patru ani în urmă, satul încă mai avea viață. În una din case locuiau cei mai vârstnici membri ai familiei Isac.

„Ei s-au dus vreo 3-4 ani în urmă. Ei nu au vrut defel să se rupă de la sătucul acesta. Aici copiii au crescut, aici era totul a lor. Oameni gospodari, cu vite, păsări, el a fost prisăcar pe vremea colhozului”.

Cu vreo 20 de ani în urmă, în această ogradă locuia familia Isac, cu cei cinci copii. Aici copiii se jucau, iar lângă copac se aflau stupii cu albine ale lui nea Parfenie.

Nea Valerie își amintește cu lacrimi în ochi de satul de odinioară.

„Iată aici în partea aceasta a satului, în partea de jos, toți trăitorii satului Nistreni țineau vite, o căpriță, ce aveau acolo, aici se numea imaș, toți aici le pășteau”.

Mătușa Nina Arhire se numără printre primii nistreni, care s-au mutat cu traiul în satul vecin Lalova. La ai ei 70 de ani își amintește cu durere în suflet despre localitatea în care și-a petrecut tinerețea.

„Acolo m-am căsătorit, acolo îmi era soțul de pe loc. Erau toate cu stăpâni, casele. Noi primii ne-am mutat în vale. Era departe și copiii mergeau pe jos undeva un kilometru jumătate. Magazinul era departe, primăria era departe, mai pe scurt, spitalul era departe, toate celea erau departe”.

Din casa mătușei Nina nu a mai rămas practic nimic, doar o bucată din zidul casei.

„Această casă este printre puținele care a rezistat cel mai mult timpului. Aici cândva era o sobă la care, probabil, se încălzeau membrii familiei pe timp de iarnă. Iar pe pereți vedem ornamente pictate de gospodinele casei”, spune reporterul.

„Aici ne aflăm lângă casa lui Grițco Fiodor, a avut trei copii. Copiii au plecat în oraș mai demult, dar ei aici au decedat”.

Această casă este acum un loc al speranțelor, spune nea Valerie. Recent, locuința a fost cumpărată de un tânăr care se află peste hotarele țării. Autoritățile locale speră ca bărbatul să o repare și, astfel, satul pustiit să prindă, din nou, viață.

Satul Nistreni a fost întemeiat în anii ’60, odată cu construirea lacului de acumulare din Dubăsari. Noua localitate nu s-a dezvoltat însă, sătenii părăsind-o treptat. Conform ultimului recensământ, în 2014 aici locuiau trei oameni.

(stiri.md)

Mănăstirea Adamclisi, cuprinsă joi de un incendiu violent în urma căruia turla lăcașului de cult s-a prăbușit, are nevoie de ajutor.

Mănăstirea „Sfântul Apostol Filip” datează din 2005 și a fost construită în apropierea cetății unde au fost descoperite moaștele sfinților de la Adamclisi care din 2007 au fost aşezate în biserica mănăstirii.

Mai înainte de izbucnirea incendiului, biserica aşezământului monahal era aproape gata pentru a fi sfinţită, a declarat pentru Basilica.ro Părintele Stareţ Dorotei.

Prin contribuţia tuturor, lucrările de reconstrucţie vor începe în cel mai scurt timp pentru a readuce lăcaşul de cult la starea dinainte de neplăcutul incident.

Oricine poate dona orice sumă, oricât de mică, în contul RO42BTRL01401205A37090XX-Manastirea Sfantul Apostol Filip.

(basilica.ro)