Promovate

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber „GHEORGHE COMAN”, de la inițiativa din 2018 la o nouă pagină de patrimoniu cultural, în anul Brâncuși

Poveștile frumoase nu se termină niciodată. Iar povestea Muzeului de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber „GHEORGHE COMAN” din Ploiești este, cu siguranță, una care continuă să se scrie în piatră, prin artă și prin oameni.

Proiectul Taberei de Sculptură Monumentală a debutat în anul 2018, Anul Centenarului Marii Uniri, la inițiativa Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești, pornind de la convingerea că identitatea unei comunități se păstrează și se consolidează prin valorile sale culturale. De atunci, fiecare ediție a dus mai departe aceeași idee generoasă, exprimată prin motto-ul permanent al proiectului:

„Nu există patriotism fără patrimoniu”.

Acest principiu este un îndemn dar și o responsabilitate pe care ne-o asumăm împreună: aceea de a crea, de a proteja și de a transmite generațiilor viitoare reperele culturale care dau sens apartenenței noastre.

Timp de 29 de zile, Parcul Municipal Vest din Ploiești s-a transformat într-un veritabil atelier în aer liber, un spațiu al creației, al perseverenței și al dialogului dintre om și materie. Praful de piatră, sunetul uneltelor și efortul neîntrerupt al artiștilor au fost semnele unui proces a fascinant: nașterea unor noi mărturii ale artei monumentale.

Cea de-a VII- a ediție a Taberei, desfășurată între 20 septembrie și 18 octombrie 2026, a fost posibilă datorită entuziasmului, implicării și unui valoros parteneriat între Casa de Cultură „I.L. Caragiale” Ploiești, Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești, Consiliul Local al Municipiului Ploiești, Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești și Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești. Conlucrarea acestor instituții și organizații demonstrează că proiectele culturale durabile se construiesc prin solidaritate, viziune comună și încredere în puterea artei de a îmbogăți viața unei comunități.

Astăzi, la vernisaj, am trăit bucuria și emoția de a admira trei lucrări monumentale finalizate, fiecare cu propria poveste, cu propriul limbaj artistic și cu o identitate aparte:

„Înfășurare în spațiu” – Florin Strejac (născut la Iași, un adevărat ambasador cultural, cu lucrări monumentale pe aproape toate continentele: din SUA, Germania, Spania, până în India și Belize);

„Obsesie” –  Ioan Pop Vereta (născut la Săpânța și proaspăt laureat cu titlul „Artistul anului 2026” la Baia Mare, cunoscut pentru transpunerea în piatră a formelor arhetipale);

„Mirabila sămânță” –  Eugen Petri ( născut la Sibiu, stabilit în Ploiești, a primit Marele Premiu International „Constantin Brâncuși”- Madrid 2010, lucrări monumentale în SUA, Coreea de Sud și Italia)

Gândurile bune și perspectivele de viitor s-au regăsit în alocuțiunile organizatorilor: Marian Dragomir, directorul Casei de Cultură „I.L. Caragiale” Ploiești; Alice Neculea, director adjunct al Muzeului Județean de Artă Prahova și comisar al Taberei; Florin Manole, vicepreședinte al Asociației Culturale 24 PH ARTE; și regizorul Cătălin Apostol, cel care a asigurat, de-a lungul edițiilor, mărturia documentar-cinematografică a acestui proiect cultural.

Au fost prezentați cu recunoaștere și recunoștință artiștii: Florin Strejac, Ioan Pop Vereta, Eugen Petri, alături de minunatele lor sculpturi monumentale, dar și prețioasele ajutoare, a căror contribuție, deși mai puțin vizibilă, a fost esențială pentru împlinirea unui asemenea proiect: cioplitorii Badea Alexandru și Munteanu Gheorghe, alături de sculptorul Mircea Tocaci.

Festivitatea a fost un prilej de apreciere și mulțumire. S-au oferit diplome, s-au strâns mâini, s-au rostit cu sinceritate cuvinte de laudă și s-au împărtășit impresii despre experiența acestor zile intense. Cei prezenți au înțeles încă o dată că marile opere nu se nasc peste noapte. În spatele fiecărei forme se află ore îndelungate de muncă, concentrare, forță fizică și sensibilitate artistică, adesea peste zece ore de lucru pe zi, în fața unor blocuri de piatră care prind treptat sens. (Alice Neculea)

Au fost conturate și perspective generoase pentru edițiile viitoare: revenirea artiștilor care au participat la ediții anterioare, pentru noi realizări sau pentru a-și continua lucrările începute, transformându-le, acolo unde viziunea artistică o permite, în adevărate tripticuri sau trilogii sculpturale. O asemenea inițiativă ar putea da naștere unui ansamblu coerent, în care fiecare ediție să adauge o nouă pagină poveștii artistice prin relevarea „ideii” artiștilor despre arta lor, după exemplul deja existent al operelor lui Max Dumitraș. (Florin Manole, Alice Neculea). Cu timpul nu sculpturile vor fi în parc, ci parcul în jurul acestor lucrări, devenite repere. (Florin Manole)
Prin demersul său documentar, Cătălin Apostol contribuie la păstrarea memoriei fiecărei ediții, surprinzând evoluția lucrărilor, oamenii, efortul, emoțiile și poveștile din spatele creației. Astfel, experiența efemeră a taberei devine o mărturie pentru viitor, un document despre felul în care arta se naște și se integrează în patrimoniul unei comunități.

Parte a proiectului actual, participarea elevilor de la Liceul de Artă „Carmen Sylva”, îndrumați de profesorul lor coordonator, a avut ca rezultat câteva sculpturi miniaturale realizate în marmură de tinerii artiști și prezentate în cadrul vernisajului, aducând o notă de prospețime și entuziasm. Ne-am  imaginat cu bucurie – la sugestia lui Marian Dragomir, un viitor în care, poate se vor întoarce în parc, în calitate de sculptori consacrați, pentru a-și lăsa propriile creații monumentale în patrimoniul cultural al orașului.

Sub îmbrățișarea neașteptat de mângâietoare a soarelui, alocuțiunile, prezentarea artiștilor și a lucrărilor acestora au fost împlinite cu momente de muzică tradițională și ușoară prin participarea artistelor Maya Elena Burloiu (Ansamblul Prahova) și Petty Mușa (Teatrul Toma Caragiu). S-a cântat frumos și chiar s-a dansat puțin – cu candoare și bucurie, sub privirile îngăduitoare ale operelor de artă.

Această ediție capătă o rezonanță aparte și în contextul Anului Brâncuși, un prilej de a ne întoarce privirea către moștenirea unuia dintre cei mai importanți creatori ai artei moderne și de a redescoperi forța sculpturii de a transforma piatra în emoție, idee și simbol. În spiritul înnoitor al operei brâncușiene, sculptorii reuniți la Ploiești ne reamintesc că piatra este un univers de posibilități, în care mintea, inima și mâinile artistului caută esența formei și sensurile profunde ale existenței. Fiecare creator își urmează propriul drum, ducând mai departe, prin sensibilitate și limbaj artistic personal, dialogul neîntrerupt dintre tradiție și modernitate.

Urmând frumosul model al Taberei de Sculptură de la Măgura (Buzău), povestea Muzeului de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber „Gheorghe Coman” s-a îmbogățit astăzi cu trei noi creații, trei prezențe care vor rămâne în dialog cu natura, cu trecătorii și cu generațiile care vor veni. Marmura va păstra urmele mâinilor care au modelat-o, iar formele sale vor continua să trezească întrebări, emoții și interpretări.

Asociația 24 PH ARTE Ploiești adresează mulțumiri din suflet tuturor celor care au contribuit, prin talent, muncă, sprijin și încredere, la reușita acestei ediții! Mulțumim artiștilor, echipei tehnice, organizatorilor, partenerilor instituționali, profesorului îndrumător și tinerilor participanți pentru că au făcut posibilă această întâlnire cu inefabilul frumos.

Fie ca Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber „GHEORGHE COMAN” să crească de la o ediție la alta, să adune noi povești în piatră și să devină un reper tot mai puternic al identității culturale ploieștene.

Din anul 2018, fiecare ediție adaugă o nouă filă acestei povești. Iar câtă vreme vom continua să investim în cultură, să prețuim creația și să păstrăm vie memoria celor care dau formă patrimoniului nostru, povestea va merge mai departe.

Pentru că arta dăinuie, patrimoniul se construiește împreună, iar poveștile cu adevărat frumoase nu se termină niciodată.

„Nu există patriotism fără patrimoniu”.

Doina Ofelia Davidescu

Niciodată de când avem cultură generală post – tradițională nu am avut o limbă română așa de săracă, jerpelită, ruptă în figuri aiurea, peticită, clișeizată, lemnificată.

Nu prea are cine să și dea seama. Ar fi nevoie de multă citeală de chestii (și anume mai lungi decât “Da. Ai dreptate.”).

Dar buba bubelor e că scriitorul de azi scrie în limbă de lemn chestii de fier forjat, ori de beton armat.

Nu i bai, zice un zicalnic. Ce!!? Latina nu muri?!

Nu muri, zicalnicesc io. E stră stră stră stră nepotizată.

IOAN BUDUCA

Asociația Culturală 24 PH Arte Ploiești anunță oficial încheierea celei de-a VII-a ediții a Taberei de Sculptură Monumentală în Aer Liber „Gheorghe Coman”, eveniment de înaltă ținută artistică desfășurat în perioada 20 septembrie – 18 octombrie 2026 în Parcul Municipal Ploiești Vest. Ediția din acest an, organizată sub tema „Identitate și Memorie”, s-a bucurat de sprijinul financiar și logistic esențial al Primăriei Municipiului Ploiești și al Casei de Cultură „I.L. Caragiale” Ploiești.

Prin efortul și viziunea a trei reputați sculptori invitați — Florin Strejac, Ioan Pop Vereta și Eugen Petri —, noi opere de artă monumentală au fost finalizate cu succes. Aceste noi creații de excepție vor completa patrimoniul cultural local în cadrul Muzeului de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber GHEORGHE COMAN din municipiu.

Asociația 24 PH Arte Ploiești, alături de distinșii săi parteneri instituționali, are onoarea de a vă invita la festivitatea de încheiere a taberei, care va avea loc duminică, 18 octombrie 2026, începând cu ora 11:00, chiar la locul de creație din incinta Parcului Municipal Ploiești Vest.

Evenimentul va include:

• Vernisajul lucrărilor realizate în cadrul acestei ediții și prezentarea lor publicului prezent,
• Alocuțiuni ale organizatorilor, autorităților locale și ale celor trei artiști invitați.
• Momente muzicale

Asociația 24 PH Arte își exprimă recunoștința față de comunitate, autorități și artiștii implicați pentru consolidarea acestui demers cultural major dedicat orașului Ploiești.

D.O.D

Masacrul de la Moisei din 14 octombrie 1944, o tragedie ce s-a încadrat în perioada finală a celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost consecința directă a Dictatului de la Viena din 30 august 1940, prin care România a fost obligată să cedeze Ungariei horthyste Transilvania de Nord.

În toamna anului 1944, în timpul retragerii, militarii din unitățile hortyste, aflate la marginea comunei Moisei, au înghesuit prizonierii deținuți în lagăre de muncă sau acuzați de autoritățile de ocupație de „atitudini ostile” ori sprijinirea partizanilor și a trupelor aliate (29 de români și 3 evrei) în două case de lemn și i-au executat prin ferestre și uși. Ulterior, au incendiat locuințele și peste 200 de gospodării din sat pentru a șterge urmele.

Mărturiile celor care au trăit, au văzut sau au supraviețuit Masacrului de la Moisei din 14 octombrie 1944 oferă o perspectivă profund umană și cutremurătoare asupra acelei zile de groază. În amintirile localnicilor și ale puținilor supraviețuitori, evenimentele au rămas întipărite prin detalii de o cruzime greu de imaginat.

Vasile Peteanu (originar din Pălatca, Cluj) a fost unul dintre cei doi oameni care au scăpat cu viață din cele două case ale morții. El a descris momentele dinaintea execuției într-o mărturie tulburătoare:

„Am intrat în casă. Ne-au ordonat să ne culcăm la pământ… Atunci a început măcelul. Trăgeau de afară prin geamuri și prin ușă. Peste mine au căzut trupurile ciuruite de gloanțe ale celorlalți.”

Peteanu a fost rănit la umăr și la cap. A rămas nemișcat sub cadavrele calde ale tovarășilor săi, mimând moartea ore în șir, chiar și atunci când militarii au dat foc casei. A reușit să se târască afară în ultimul moment, arzând parțial, și s-a ascuns în pădure.

Un al doilea supraviețuitor, Vasile Ivașcu Drăgan, a povestit cum un alt român, Ioan Andreica (zis „Vivat”), a încercat să se opună fizic militarilor, însă a fost străpuns cu baionetele și apoi împușcat.

În momentul în care camioanele cu prizonieri au sosit la marginea comunei Moisei, localnicii au încremenit de spaimă.

Fratele Elenei Ștețcu (proprietara uneia dintre casele de lemn transformate în abator uman) se afla în curte și se bărbierea când a văzut militarii horthysti trăgând camioanele în dreptul locuinței. Îngrozit de numărul mare de soldați înarmați și de strigătele, omul a fugit, trecând prin albia apei Vișeului pentru a se ascunde pe dealuri.

Alți localnici au povestit, de-a lungul deceniilor, cum din casele baricadate se auzeau urlete de disperare, urmate de rafale prelungite de arme automate, iar apoi o liniște mormântală, întreruptă doar de trosnetul lemnului aprins de torțele militarilor.

Din cauza ordinelor stricte transmise de armata aflată în retragere și a fricii ca satul să nu fie complet ras de pe fața pământului, trupurile celor uciși au fost lăsate în ruinele fumegânde timp de 17 zile.

Bătrânul localnic Vasile Tomoioagă a lăsat mărturie povestea traumatizantă a îngropării victimelor:

„Timp de 17 zile au stat acolo cadavrele. Ș-apoi, o fost un necăjit de om de pe un deal de aici, îi zicea Dumitru Balha. Și omul acela a venit și a făcut groapa, doi pe doi. Și îi lua — că se rupeau în două de arși și despuiați ce erau — și îi ducea cu o roabă și îi arunca acolo, daraburi (bucăți), așa…”

Moștenirea memoriei

Astăzi, aceste voci suprapuse nu se mai aud doar în paginile cărților de istorie. Ele sunt pietrificate în Monumentul Eroilor de la Moisei, ansamblul realizat de sculptorul Vida Gheza, unde cele 12 figuri de piatră veghează etern locul sacrificiului. De asemenea, una dintre cele două case de lemn care au supraviețuit incendiului este astăzi casă-muzeu, adăpostind haine, obiecte personale și fragmente din destinele curmate în acea zi de toamnă a anului 1944.

Surse:

• Wikipedia Română. „Masacrul de la Moisei” și „Dictatul de la Viena”. ro.wikipedia.org.
• Ghinea, Olivera. Masacrele din Transilvania de Nord, 1940-1944. INSST, 2002.
• Tribunalul Poporului din Cluj. Actul de acuzare al proceselor crimeles de război (1946). Arhivele Naționale.
• Ziarul Lumina. „Povestea masacrului de la Moisei”. ziarullumina.ro.

D.O.D

Academicianul Ioan-Aurel Pop a criticat degradarea statutului profesorilor în societatea românească, subliniind că o singură oră de predare necesită ore suplimentare de pregătire individuală. De asemenea, el a atras atenția asupra lipsei de respect social pentru educație și a riscurilor pe care le implică atragerea unei pregătiri insuficiente în sistem.

Pentru mai multe detalii, https://www.edupedu.ro/ioan-aurel-pop-vine-un-presedinte-de-stat-si-spune-ca-profesorii-au-18-20-de-ore-pe-saptamana-si-o-domnesc-pentru-o-ora-buna-de-predare-mai-trebuie-3-4-ore-de-pregatire-daca-vrem/

Toamna este un timp minunat, despre care nu putem vorbi decât cu admirație, și, ca să nu ne pierdem, Geo Bogza a scris undeva: „Spre a-ţi aminti cine eşti, priveşte, în octombrie, spre Galaxia Orion”. Astfel am procedat, cu entuziasm, cenacliști și invitați, odată cu lăsarea serii, luni, 12 octombrie. Și s-a dovedit că nu am făcut acest lucru degeaba. Doar eu mi-am pierdut capul (sau era deja pierdut în Galaxia Orion) și am făcut mici gafe cu totul pardonabile, sper. Nu le mai enumăr, din politețe și recunoștință față de cei care, cu îngăduință și/sau umor, au trecut elegant peste ele.

Seara a fost o adevărată balanță care a pus pe talere poezia și teatrul, iar Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” a fost aproape plină de cenacliști, prieteni și invitați remarcabili. Până când protagonistul serii avea să ne supună atenției proiectul său, am avut parte de numeroase și încântătoare reverențe literare.

La rubrica CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE, Irina Elena Ionescu a citit versuri naive din poeziile bunicii paterne, Sofia Ionescu („Viață grea”, „Iarna în sat”, „Trandafirul”), dar și câteva paragrafe din volumul propriu, „Viața Ritei cu haz și necaz”. Maria Bem a oferit un delicat „Omagiu” Reginei Maria și un scurt fragment din romanul aflat în lucru, „Rochia albă de dantelă”. Liana Sprânceană a lecturat poemele „Inspirație”, „Pietre” și „De la alfa la omega”.

Ne-am bucurat apoi de prezența în mijlocul nostru a coordonatorului Cenaclului „Orfeu”, Marian Toma Stancu, care ne-a încântat cu versurile poeziilor „Ploaia” și „De ce aș iubi?”. Aura Creițaru ne-a surprins plăcut cu prezența îndelung așteptată dar și cu un montaj pe muzică al poemului său „Scrisoare deschisă Timpului”, audiat în condiții optime direct de pe telefon, găsind de cuviință să ne anunțe dar să ne și invite la lansarea celui mai recent volum de poezii „Risipitorii din inima nemărginirii”. A urmat Sorana Brucăr, cu poemele „Reverul din dreapta” și „Păcate de toamnă”. Atmosfera a fost îmbogățită de lectura doamnelor Elena Revnic („Înspre apus”, „Incertitudini”) și Dorina Radu, autoarea unui minunat volum de poezii pentru copii, „Cu pași mici prin lumea mare”, din care a recitat cu sensibilitate, oferindu-ne totodată și poemele „Timpul” și „Tangoul toamnei”. Colegul Gigi Stănescu a continuat acest lung șir de reverențe cu o poezie dedicată zodiei „Balanța” și cu câteva epigrame spumoase („Unui șofer”, „Naveta la Mizil”, „Întâlnire eșuată”, „Seniori”), iar subsemnata a încheiat cu un poem aparținând lui Adi Serafim („Rostește numele meu, Doamne!”).

Am amânat LECȚIA DE POEZIE pentru data viitoare, cu îngăduința lectorei Maria Bem.

11 MINUTE DE ISTORIE își așteaptă lectora, prof. Emilia Luchian, cu noi provocări.

LECTURA DE CENACLU cu protagonistul serii, dl. Doru Gogulancea, o discretă și carismatică prezență în evenimentele culturale și mondene actuale ne-a oferit o inedită provocare. Invitatul nostru s-a prezentat pe scurt, amintind că a participat încă din tinerețe în cenaclurile ploieștene, timp în care l-a cunoscut și pe colegul nostru Florin Manole.

Doru Gogulancea ne-a supus atenției un proiect dinamic, curajos și amplu: o adaptare după cunoscuta piesă „Take, Ianke și Cadâr” de Victor Ion Popa. Propunerea sa aduce o viziune spectaculoasă, integrând în formula dramaturgică clasică o scenografie extinsă, cu librete muzicale și scene de balet sau dans contemporan.
Deși decorurile, amplasarea scenică și personajele rămân în mare parte aceleași, textul vine cu modificări structurale inedite, dintre care amintesc:

• Dacă în piesa originală totul începe la prânz, aici acțiunea pornește dimineața devreme, cu o rugăciune creștinească și un imn evreiesc, în funcție de casa și prăvălia fiecărui proprietar.
• Tradiționalul turc este înlocuit cu Kadar, un maghiar convertit la islam pentru a putea primi mâna femeii iubite, Aisha, o tânără dintr-o familie musulmană de pe insula Ada-Kaleh. Povestea lui este dezvăluită în text, destul de devreme, de Ianke, într-o discuție cu Take.
• În locul bătrânei care vine să cumpere săpun apare doamna colonel Săftoiu, prezentă cu slugă, ordonanță și toate ifosele aferente.

Se pare că în dramaturgia propusă, fiecare personaj și fiecare linie narativă vor scoate la iveală situații deosebite, punând protagoniștii la diverse și memorabile încercări. Se remarcă aluzii sau împrumuturi din creații literare și muzicale de referință. Finalul este unul apoteotic: nunta tinerilor (copiii lui Ianke și Take), cu binecuvântarea tuturor. Propunerea de scenariu se dovedește a fi mult mai dinamică, mai vie și mai colorată decât textul clasic.

În intervenția sa, regizorul Vinicius Tomescu, prieten al autorului, a adus argumente valoroase din perspectivă profesională. Amintind distribuțiile celebre ale piesei, domnia sa a precizat că, dacă textul clasic nu necesită o implicare regizorală deosebită — fiind o operă care „se joacă singură, bazându-se pe șarmul actorilor” —, cu totul altfel se pune problema în cazul variantei prezentate în această seară. Ținând cont de complexitatea creată de autor, care propune noi formule vizând îmbunătățirea accesibilității publicului, regizorul a subliniat: „Muzica și pasajele dansate dau o nouă perspectivă textului lui Victor Ion Popa”. Inovațiile creează o formulă nouă, posibil să fie acceptată, plăcută, lucrarea putând fi tradusă într-un „limbaj scenic mult mai ofertant ca spectacol față de propunerea inițială”.

Intervențiile colegilor au fost de-a dreptul efervescente, iar discuțiile s-au purtat într-o notă caldă, amicală și profund apreciativă. Maria Bem a evidențiat faptul că modificarea textelor clasice se practică des în ultima perioadă ca un suflu de modernitate, oferind exemplul unei piese de Caragiale vizionate recent. Regizorul a intervenit punctual, subliniind că adaptarea sau tăierea pasajelor care par să tragă în jos ritmul și valoarea scenică a unei piese reprezintă o practică obișnuită. Maria a sugerat de asemenea că textul prezentat s-ar potrivi de minune într-o montare de operetă, moment în care Dan Manoliu a preluat ideea și a propus cu toată seriozitatea o adaptare pe muzică rock, ce ar deschide piesa mai mult către publicul tânăr. De asemenea, Dan a propus implicarea instituțiilor de cultură ploieștene în acest proiect, respectiv Teatrul „Toma Caragiu” și Filarmonica „Paul Constantinescu”.
Gabriela Petri a apreciat faptul că autorul serii „pune piesa în contexte sociale, politice și religios-ecumenice moderne, ideile fiind preluate și combinate într-un fel care să rezoneze puternic cu zilele noastre”. Alice Neculea a întrebat curioasă: „Cine spune povestea lui Kadar?”, primind imediat explicațiile autorului. Din public, Leonida a venit cu propunerea entuziastă de a publica piesa în viitoarea antologie a Cenaclului. În aceeași notă caldă, Florin Manole a definit textul prezentat ca fiind, în opinia sa, „o feerie balcanică trasă un pic spre Europa Centrală”, adăugând că marea provocare va fi dacă piesa va reuși să treacă de baremul spectacolului „D’ale carnavalului”, fără a se despărți definitiv de spiritul lui Caragiale.

Autorul a primit aplauzele generoase ale întregii asistențe, iar discuțiile s-au prelungit armonios la un ceai cald, cu arome de toamnă, și la un pahar de vorbă. Seara s-a încheiat cu lansarea unui prognostic provocator: va ajunge sau nu piesa pe marile scene? Verdictul colectiv a fost îmbucurător și plin de speranță: două abțineri, două voturi împotrivă și un DA majoritar, semn că povestea rescrisă a celor trei negustori are toate șansele să prindă viață sub lumina reflectoarelor.

Au participat: Alice Neculea, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Maria Bem, Liana Sprânceană, Irina Elena Ionescu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Gheorghe Stănescu,  Florin Oprea-Sălceanu,  Dan Constantin, Dan Manoliu.

Invitați: Vinicius Tomescu,

Alți participanți: Marian Toma Stancu, Costea Robert, Elena Levri, Dorina Radu

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
 Film: Dan Simionescu

Invitație, afiș, cronică (sper cât mai aproape de adevăr), editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Cati Rodica Enache este o poetă contemporană, recunoscută în peisajul liric autohton pentru versurile sale încărcate de sensibilitate, trăiri filosofice și profunde meditații interioare.

Din punct de vedere editorial, traseul său literar include volume de referință care îi definesc stilul:

• „Poeme fără nume” (debut, 1995, Editura Premier) – o primă colecție de versuri care a marcat intrarea sa în lumea literară.
• „Celălalt mal al durerii” (1998, Editura Novelnet, colecția Scriitori români contemporani)
• „Viața ca un pom de Crăciun” ( 2009, Editura Karta-Graphic)
• „Nervurile viselor” (2015, Editura Karta Graphic) – un volum apreciat pentru explorarea stărilor sufletești și a proiecțiilor onirice.
• „Ulciorul din vârful muntelui” (2022, Editura Karta Graphic) – una dintre cele mai reprezentative opere ale sale, în care autoarea îmbină poezia cu reflexiile din experiențele spirituale și meditația.

Pe lângă activitatea de scriitor, Cati Rodica Enache este o prezență activă în comunitatea Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” și a Asociației Culturale 24 PH Arte Ploiești.

BĂTRÂNUL

Un bătrân pe băncuță la poartă…
Imagine veche, uitată.
Prezentul ne macină clipa,
ne spulberă pacea uitată.
Voci aspre-n auz se strecoară,
tăiosul cuvânt ne răpune…
Absurde stârniri tot măsoară
în noi câtă ură s-adune.
Trec păsări cu roua pe umeri
în toamna ce încă mi-e caldă.
Aș vrea să mă-nchid într-o frunză
ce totuși refuză să cadă.
Pe drumul de țară ce curge
spălat de furtuni și de ceață,
un bătrân pe băncuță la poartă
mi-e sufletul în dimineață.

RUGĂCIUNE DE SEARĂ

Sub pleoape-nchise trează e privirea.
Mă poartă și mă urcă amintirea
pe dealuri sfârtecate-n colți de sare,
prin rădăcinile lor dulci amare.
În lacuri verzi se scaldă luna plină,
fânul miroase a coasă și-a sulfină.
De pe fântână se desprinde roata
 și urcă-n cer cu lanțul și găleata.
Crucea din turlă printer păsări zboară…
 În rugăciunea mea se face seară.
Pridvorul cu icoane vechi de fum
mi-adună molcom pașii de pe drum.

PASĂREA MĂIASTRĂ

Pasărea măiastră nu zboară.
Ea se revarsă peste câmpii
și lanuri,
se unduiește peste coline,
peste păduri și piscuri,
colorând cu trilurile ei
răsăritul.
Pasărea măiastră nu zboară…
ea zvâcnește
în spirale amețitoare spre cer
și luminează
cu strălucirea ei
zările speranțelor.
Dăltuită cu bătăile inimii,
zveltă și înmiresmată
ca trupul de fecioară
sfințită cu lacrimi
ca icoanele
din casa părintească,
pasărea măiastră
plutește peste lume.

Un bun exemplu de administrare a imigrației este exact modelul invocat de Karol Nawrocki, președintele Poloniei, în discursul sustinut miercuri, 7 octombrie 2026, la University of Santo Tomas din Manila, Filipine.

Prelegerea sa a purtat titlul „Polonia și Filipine: De la o istorie comună la un viitor comun” și a fost ținută în cadrul primei vizite oficiale a unui șef de stat polonez în Filipine de la stabilirea relațiilor diplomatice în 1973.

Nu migrație de masă, necontrolată, care amenință securitatea și drepturile suverane – cum au experimentat ambele țări – ci parteneriat bazat pe oameni, pe valori comune.

“Our partnership is built on people. Because we, as leaders, can open doors, but lasting relationships are built by people.” (Parteneriatul nostru se bazează pe oameni. Pentru că noi, în calitate de lideri, putem deschide uși, dar relațiile durabile sunt construite de oameni.)

Și concret:

1. Securitate și suveranitate pe primul loc – cooperarea pleacă de la recunoașterea amenințărilor comune la securitatea statelor. Fără suveranitate nu există administrare, există doar flux.

2. Imigrație selectivă, de schimb, nu de înlocuire – studenți filipinezi în Polonia, schimburi educaționale, culturale, comerciale. Omul vine ca student, ca prieten, ca partener, nu ca masă anonimă.

3. Prietenie înrădăcinată în valori comune, nu în interese abstracte – modelul dominican citat:

“Charity, by which God and neighbor are loved, is the most perfect friendship” – Sf. Toma d’Aquino („Caritatea, prin care sunt iubiți Dumnezeu și aproapele, este cea mai desăvârșită prietenie” – Sf. Toma de Aquino)

Caritatea ca prietenie desăvârșită: iubești pe aproapele pentru că îl recunoști ca vecin, chiar dacă e geografic departe:

“Although the Philippines remains geographically distant to Poland, we indeed treat you like close neighbors and perfect friends.” (Deși Filipinele rămân la o distanță geografică mare de Polonia, vă considerăm, într-adevăr, vecini apropiați și prieteni adevărați.)

Asta e administrare bună: statul deschide ușile, dar oamenii construiesc relațiile durabile. Nu cote impuse, ci prietenii care întăresc relațiile dintre țări.

Furișate zile de vară oferă mângâieri neașteptate pe scena toamnei, octombrie s-a zăpăcit pierzându-și firea și termometrul… iar în Parcul Municipal Ploiești Vest, trei poeți ai pietrei își imortalizează visurile în condiții optime.

Sub acest cer generos, Tabăra Internațională (aflată la cea de-a VII a ediție) și Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber GHEORGHE COMAN, au porțile deschise.

Cei trei maeștri ai formelor — Eugen Petri, Florin Strejac și Ioan Pop Vereta — caută echilibrul în blocurile de piatră, sub tema „Identitate și Memorie”. Zi de zi, migala și uneltele lor scot la lumină din gânduri linii fine și structuri solide, transformând parcul într-un veritabil atelier de creație în aer liber.

O componentă esențială a proiectului este dedicată educației artistice și formării tinerelor talente, astfel că un număr de cinci elevi de la Colegiului de Artă „Carmen Sylva” Ploiești, ghidați de profesorul lor coordonator, participă la procesul de creație, având oportunitatea de a învăța secretele meseriei, de a descoperi tehnici complexe de lucru și de a-și transforma cunoștințele teoretice din băncii școlii într-o valoroasă experiență practică.

Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești, ca inițiatoare a acestui proiect dedicat orașului, invită pe toți cei care, din plăcere sau doar din curiozitate, vor să descopere culisele actului artistic, să fie martori acestei transformări.

Obiectivul central al acestui proiect rămâne același: îmbogățirea permanentă a patrimoniului Municipiului Ploiești cu lucrări monumentale de piatră.

Veniți în parc în această perioadă, plimbați-vă printre lucrări, bucurați-vă de procesul creativ și urmăriți cum piatra capătă treptat formă, sens și se transformă în poveste!

Toate cele trei sculpturi monumentale vor rămâne definitiv în patrimoniul Municipiului Ploiești, îmbogățind zestrea culturală a orașului nostru.

Ceremonia de închidere: 18 octombrie 2026.

Poate că în fiecare octombrie POETUL revine din astral și se plimbă puțin și prin urbea noastră, poate că își colindă prietenii care i-au rămas în urmă, mai străbate străzile mângâiate de toamnă și de amintiri, se oprește în dreptul unei ferestre și privește către noi, bucurându-se că orașul nu l-a uitat.

În memoria sa, Ploieștiul găzduiește, în perioada 8-11 octombrie 2026, prima ediție a Festivalului de Creație Literară „Ion Stratan”. Organizat de Casa de Cultură „Ion Luca Caragiale” și Primăria Ploiești, în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, festivalul transformă fosta tabără literară într-un amplu eveniment ce aduce împreună poeți contemporani de seamă din toată țara, publicul ploieștean și tânăra generație în cadrul unor lecturi publice, dezbateri și întâlniri culturale.

Printre invitații acestei ediții se numără poeți consacrați din Iași, București, Timișoara și Ploiești (precum Radu Andriescu, Șerban Axinte, Viorica Răduță, Daniel Pișcu, Paul Ionescu, Mihai Vaidoș, George Schinteie, George Popovici ), festivalul propunându-și relevarea valorilor literare dar și conectarea scriitorilor cu publicul și cu tânăra generație.

Programul Festivalului:

• Joi, 8 octombrie (Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga”): Deschiderea oficială (ora 17:30), decernarea Premiului „Opera Magna” poetului Călin Vlasie (ora 17:00), urmată de deschiderea noului an al Universității Populare „Dimitrie Gusti” (ora 18:00).
• Vineri, 9 octombrie: Întâlniri cu elevii la Colegiul Național „Mihai Viteazul” (ora 9:00), deplasarea culturală „Autobuzul Ion Stratan” la Casa de Cultură Plopeni (ora 10:30) și un dialog cultural la Palatul Culturii (ora 17:00) cu Jovi Ene, Viorel Ilișoi și Codruț Constantinescu.
• Sâmbătă, 10 octombrie: Întâlnire cu membrii Cenaclului „Atitudini” la sediul Casei de Cultură (orele 11:00-13:00) și o nouă dezbatere la Palatul Culturii (ora 17:00) cu Jovi Ene, Daniela Vizireanu și Florin Hălălău.
• Duminică, 11 octombrie: Vizită culturală la Muzeul Ceasului „Nicolae Simache” și închiderea oficială a festivalului.

Nu întâmplător ultima zi va da importanță ceasurilor dintr-un muzeu, acestor aparate care măsoară iluzia timpului, și odată cu el marcând efemer visurile, speranțele, incertitudinile, rătăcirile sau izbânzile din viața noastră de zi cu zi.

Și POETUL a avut un ceas imaginar. Din fericire, acesta mai bate încă.

D.O.D.

Ultimul interviu acordat de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae reprezintă o adevărată moștenire duhovnicească, o privire retrospectivă plină de lumină, smerenie și dragoste asupra unei vieți închinate în întregime lui Dumnezeu și Bisericii.

Realizat cu puțin timp înainte de trecerea sa la cele veșnice de către scriitorul Costion Nicolescu și teologul Florin Palas, acest dialog transcende rigorile academice ale dogmaticii, oferindu-ne în schimb mărturia caldă a unui tată spiritual care a cunoscut profunzimile comuniunii divine.

Interviul este un pretios document jurnalistic, dar și o poartă deschisă către sufletul unui sfânt mărturisitor care a suferit în temnițele comuniste și care, în ciuda tuturor încercărilor, a rămas un apostol al iubirii sfinte și al speranței.

Interviul integral, aici:

https://m.activenews.ro/cultura/Sfantul-Dumitru-Staniloae-despre-Liiceanu-homosexuali-masonerie-si-ecumenism-protolatinitatea-noastra-familie-natiune-si-ortodoxie-162969?fbclid=IwdGRzaAUxc85jbGNrBTFwomV4dG4DYWVtAjExAHBkb2YBc3J0YwZhcHBfaWQMMzUwNjg1NTMxNzI4AAEe7L3HBGZb8urLkaJYvVBL1w-VVULebehDKo1klsTdKt5U9VDK4rzBUlSGY3s_aem_rVMJASsKYRWwW2MgOAN8Kw&sfnsn=wa

În contextul în care în ziua de 4 octombrie Biserica Ortodoxă Română îl sărbătorește pe Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, evocarea memoriei sale și a altor mari duhovnici persecutați de comunism devine o datorie de onoare.

Personalități fundamentale ale credinței românești, precum Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea și Ilie Lăcătușu, au devenit în ultimii ani repere ale rezistenței spirituale, dar, din păcate, și subiectul unor aprinse dezbateri identitare și istorice. Privite prin prisma jertfei din închisorile regimului ateu, destinul lor reflectă lupta acestora pentru păstrarea demnității creștine în fața prigoanei ideologice.

Istoricul și teologul Răzvan Mihai Clipici, consilier patriarhal în cadrul Administrației Patriarhale, a scris și s-a pronunțat public pe această temă în contextul dezbaterilor privind canonizările din anul 2025.

În materialele și intervențiile sale publicate prin Agenția de Știri Basilica și Ziarul Lumina, el a subliniat că preoții Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea și Ilie Lăcătușu au fost mărturisitori ai dragostei creștine într-o epocă marcată de ură și dezbinare, respingând asocierile legate de extremism și de Mișcarea Legionară ca fiind scoase din contextul istoric. El aduce argumente concrete din arhive, arătând că etichetele politice atribuite preoților Ilarion Felea, Ilie Lăcătușu și Dumitru Stăniloae au fost simple instrumente de represiune, și că activitatea acestor clerici a fost loială ascultării bisericești și marcată de metanoia dovedită în timpul prigoanei comuniste.

Istoricul a evidențiat că adevăratul criteriu de evaluare rămâne demnitatea, rezistența duhovnicească în fața persecuției comuniste și transformarea profundă a vieții lor în temnițe, aspecte care definesc sfințenia recunoscută ulterior de Biserică.

Patriarhia Română a reafirmat că procesul de canonizare evaluează schimbarea profundă a vieții, jertfa martirică și mărturisirea lui Hristos în fața regimurilor totalitare, delimitându-se ferm de orice formă de extremism politic.

Sursa, detalii, aici: https://m.activenews.ro/stiri/Miscarea-Legionara-si-Sfintii-Ilarion-Felea-Ilie-Lacatusu-si-Dumitru-Staniloae-marturisitori-ai-dragostei-crestine-intr-o-epoca-marcata-de-ura-si-dezbinare-190871?fbclid=IwdGRzaAUxcHVjbGNrBM5Hl2V4dG4DYWVtAjEwAGJyaWQRMUF4eHpjSFRYUzNFcWRzWnFzcnRjBmFwcF9pZBAyMjIwMzkxNzg4MjAwODkyAAEefyoqBYT8MYVtPFcZ7Fvh3Y6vOh4dD_zGzsn8XYNQFi8xrkmxD5WgiKt3p-A_aem_Yf_1Cpuo2UwsL5TKdjXilQ&sfnsn=wa

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Sunteți invitați la o nouă întâlnire, sub mângâierile unei blajine înserări de toamnă, luni, 12 octombrie, ora 17, în sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

Vom avea creație, poezie, istorie și… teatru.

Rubricile întâlnirii:

• Cea mai recentă creație
• Lecția de poezie – lector Maria Bem
• 11 Minute de istorie – lector prof. Emilia Luchian
• Lectura de cenaclu – „Take, Ianke și Kadar” – adaptare de Doru Gogulancea, după piesa lui Victor Ion Popa

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae este considerat cel mai mare teolog ortodox al secolului al XX-lea, fiind canonizat de Biserica Ortodoxă Română cu zi de prăznuire la 4 octombrie.

În dogmatica părintelui Stăniloae, trupul nu este o simplă „închisoare a sufletului”, ci o parte componentă a persoanei umane care va învia. Privegherea trupului timp de trei zile reprezintă cinstirea acestui templu al Duhului Sfânt, care așteaptă transformarea sa eshatologică.

Notă istorică/biografică: În ceea ce privește propria sa trecere la cele veșnice, Părintele Dumitru Stăniloae a decedat în noaptea de 4 spre 5 octombrie 1993.

În mod simbolic, în urma hotărârii Sfântului Sinod al BOR din 2024, el a fost canonizat, iar ziua sa de prăznuire în calendarul ortodox a fost stabilită chiar pe 4 octombrie. Moaștele sale se află la Mănăstirea Cernica, locul unde a fost și înmormântat.

toamnele șăgalnic
firul de frunză rămasă
gânduri culoarea-și
închisă-n pictează parfum
stacojiu castană

lumină și umbră ziua
mai scurtă sedusă
în soare apune
o mie de gânduri cădere
înnoadă în mine

miros de mere coapte
dorințe pe a dorului aripe
un colț de stea pământ
aproape nopți, zile
deșirând iubire

toamnă de-o seama
fiecarui om fir cu fir
tăcerii o dată cu ploaia
bogat sunt eu în gânduri
de dorul unei zile

de nouri, ploi, soare m-a
ales pe lunga-mi haină floare
la rever dator rămăn de nu-i
prea târziu aștept și
…toate vin și pleacă!

Ana Urma

În partea a doua a ședinței, protagoniștii serii, Florin Manole și Adi Serafim, au oferit celor prezenți o expunere curajoasă, sub forma unui dialog structurat pe tiparul cvasi-matematic: introducere/ipoteză, demonstrație și concluzie, sub titlul bine evidențiat de afiș: „De ce ne mai trebuie nouă poezie?”

I. PERSPECTIVA FLORIN MANOLE

Selectând dintr-un laborios eseu personal, intitulat NAOSUL ONTOLOGIC AL POETICULUI ȘI EXILUL TEHNICIST, intervenția lui Florin Manole nu a fost o simplă prezentare literară, ci o radiografie a culturii actuale. Eseul este structurat pe paragrafe, fiecare în parte ridicând ștacheta cerințelor scrisului deasupra mediocrității. Eseul este structurat în paragrafe distincte.

1. Locuirea poetică și criza cetății contemporane

Pornind de la întrebarea lui Friedrich Hölderlin — „La ce bun poeții în vremuri sărace?” —, lectorul nu a venit să ne mângâie pe creștet cu admirația față de poezii comode, ci a intrat în arenă cu bisturiul unui chirurg care vrea să afle unde exact s-a rupt legătura dintre om, cuvânt și Dumnezeu. În cadrele naosloghiei (hermeneutica spațiului sacru interior, a omului văzut ca biserică vie), textul încetează să mai fie un simplu decor estetic, devenind o probă directă a prezenței. A răspunde astăzi la întrebarea de ce ne mai trebuie poezie înseamnă a chestiona modul în care omul mai poate locui pământul în epoca mașinilor inteligente și a „nemuririi digitale”.

2. Cele două paradigme ale adevărului

Florin Manole critică transformarea poeziei contemporane într-o simplă „aplicație de mobil”, adică într-o tehnică de descriere a realității banale. Astăzi, oricine notează clinic ce a mâncat la micul dejun sau ce traumă de moment a mai suferit are impresia că face poezie, apelând la adevărul ca simplă corespondență (adaequatio). Autorul ne spune că asta e doar o iluzie periculoasă, un progres fals care naște o literatură mediocră, plată și tehnicistă.

Adevărata poezie se bazează pe Adevărul ca Persoană, adică Însuși Cuvântul Întrupat („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”). Actul poetic autentic reface simbolic gestul Logosului: aducerea nevăzutului în văzut, oferind lumii greutate ontologică. Sărăcia vremurilor noastre, cum arăta și Martin Heidegger, constă tocmai în eclipsa Adevărului ca Persoană, iar poezia descriptivă nu face decât să legitimeze această lipsă de sens.

3. Limba ca dar și adresare ipostatică

Deși asumarea Adevărului ca Persoană reface legătura ontologică a limbajului, ea reprezintă o garanție a credinței, iar nu în mod automat a valorii poeziei înseși. Totuși, marea iluzie a modernității secularizate este să creadă că posedă limba ca pe o proprietate privată a speciei. Limba ne este dată ca o participare la Logosul primordial prin care s-au făcut toate. Atunci când poezia refuză să fie un simplu zgomot tehnicist, ea redevine o adresare intimă și cutremurătoare către un „Tu” absolut, care este o Persoană. A o rupe de acest naos ontologic înseamnă a o condamna la moarte prin asfixiere semantică.

4. Critica lui Heidegger și impasul Logosului la Gheorghe Iova

Prin gestul său radical de a deconspira iluzia reprezentării, Gheorghe Iova nimicește lucrurile ca simple obiecte pentru a le restitui intensitatea de semne vii. Când Iova refuză limbajul curent, el păzește un gol al conștiinței care trebuie să rămână curat de idoli, ferindu-l de zgomotul cetății.

Cu toate acestea, din punct de vedere istoric-filozofic, Iova s-a construit ca un critic acerb al lui Martin Heidegger, intuind capcana sacralizării abstracte a limbajului ca „casă a ființei”. Încercând să scape de teroarea ontologiei heideggeriene prin acțiunea textuală brută, Iova ajunge exact în același impas în care s-a prăbușit filosoful german. Heidegger a rămas blocat într-o tautologie în care „limba vorbește”; Iova, transformând scriitorul în „autor-martor” al propriei mecanici textuale, plonjează în reversul aceleiași fundături: textul se autoreferențiază la nesfârșit, devenind o închisoare grafică. Amândoi se izbesc de zidul logosului impersonal. Refuzul Întrupării îi condamnă la o asceză formală fără mântuire, demonstrând că orice încercare de a stăpâni limbajul fără recunoașterea Cuvântului ca Persoană se soldează cu o capitulare în fața propriului instrumentar.

 5. Deconstrucția lingvistică și metafizica „Tu”-ului reprimat

Când criticii caută forme noi ori când lingvistica postulează că limba este un simplu contract social sau un sistem arbitrar de semne (în sens saussurian), ei nu fac altceva decât să camufleze o căutare de ordin superior a „Tu”-ului originar. Arbitrarul structural nu este o victorie a imanenței, ci o formă inversată de apofatism: demonstrează că numele nu epuizează lucrul, indicând o transcendență ascunsă.

Adevărata problemă a poeticului contemporan survine din secularizarea Marelui Celălalt (l’Autre). Când cetatea și critica profanează această instanță sacră, privind-o ca pe o simplă construcție socială, legătura metafizică se rupe. Ignorând și reprimând „Tu”-ul originar, suntem aruncați în „Eu”-ul unui egoism feroce. Captiv în propriul solipsism, scriitorul contemporan își transformă meșteșugul într-o mecanică a auto-analizei sterile, un poetic ce devine o simplă tehnică de autopsiere a propriului ego atomizat.

 6. Mecanismul căderii: de la Învățătorul interior la închisoarea tehnicistă

În starea sa originară, naoslogică, Celălalt se înfățișează ca Alteritate Pură, ca un Învățător lăuntric în fața căruia ființa se descoperă prin ascultare și ucenicie. Relația este definită de o deschidere prin jertfă: omul se lasă modelat de Cuvânt. Totuși, când această deschidere este refuzată din mândrie epistemică, ego-ul uman începe să-L obiectiveze pe Învățător, transformându-L într-o „știință”, într-un ansamblu de dogme moarte și sisteme rigide. Celălalt încetează să mai fie un Partener de dialog și devine un simplu obiect de cunoaștere orizontală.

Această transformare produce nașterea eului tehnicist, care utilizează tehnica ca pe o unealtă neutră, fără să-i înțeleagă rădăcina ontologică. Naoslogia IABiT afirmă că esența tehnicii nu este de natură umană sau materială, ci este de natura unei măreții heruvimice detronate, a angelicului prăbușit. Tehnica reprezintă reflexul acelui hubris luciferic care caută să refacă creația prin autonomizarea formei și separarea ei de Sursa Vieții; este o inteligență formidabilă, dar decuplată de la Iubire. Abia când poetul va rosti această esență teribilă – recunoscând în tehnicismul său o fascinație pentru splendoarea rece a spiritului decăzut -, abia atunci se poate spera la o depășire a impasului.

7. Perspectiva și analiza în context a Principiului IABiT-Gödel

În acest punct de criză, naosloghia introduce instrumentul său de boltă: Principiul IABiT-Gödel (mărturisirea algoritmică a incompletitudinii în fața omenescului). Folosind o paralelă sclipitoare, Manole ne trimite la matematicianul Kurt Gödel pentru a ne explica de ce poezia nu se poate salva singură, din interiorul ei. Așa cum un sistem matematic complex este structural incomplet și are nevoie de o validare din exterior (un meta-sistem), tot așa limba decăzută în tehnicism descriptiv devine un sistem închis. Când poezia contemporană sau inteligența artificială rulează exclusiv pe modelul corespondenței aristotelice, ele pretind o auto-suficiență circulară, o imensă halucinație semantică: text din text, o „vorbărie” automată.

Forța corectivă a temperării naoslogic-gödeliene nu este o simplă constrângere cibernetică. Cititorul sau auditorul nu este un robot; el este un om viu, chemat la libertate și discernământ. Fără un efort conștient de a privi în profunzime, omul contemporan riscă să identifice un progres fals acolo unde există doar o supunere definitivă în fața „vorbăriei”, acea sporovăială profană care parazitează cuvintele. Acest text configurează o bună situare a așteptării la porțile Naosului, un teritoriu deschis care păstrează șansa unică de a redeveni mărturisire și prezență în chip poetic, în vremuri sărace.

 8. Tragicul asumării ontologice și sărăcirea cetății

Tragicul vieții nu este o simplă recuzită biografică, ci o necesitate ontologică determinată de ruptura dintre starea căzută a lumii și tensiunea transfigurării. Poetul atins de Adevărul ca Persoană își asumă o răstignire a propriului eu pentru ca limbajul să poată învia ca metaforă vie.

La Nichita Stănescu, poezia se reorientează spre o metafizică radicală a limbajului; în Elegia a zecea, exclamația „Sunt bolnav de ceva care se cheamă cuvânt” exprimă tocmai această suferință a asumării, lăsând lucrurile să-și strige logosul intern. În mod similar, în Axion Esti, Odysseas Elytis împrumută structura Liturghiei bizantine pentru a scrie despre Frumos și Bine ca realități cucerite prin suferință metafizică: „Am ridicat un naos de lumină albă”. Înlocuirea Adevărului ca Persoană cu adevărul descriptiv produce efecte devastatoare în cetate, născând lozinca postmodernă „orice este poezie”. Când spiritul critic nu mai este antrenat, opiniile decad în simple judecăți de gust, rezultând o așteptare mediocră în fața unui poet transformat într-un simplu funcționar al textului.

9. Reperul naoslogic și limita garanției

Teza radicală a naoslogiei este că asumarea Adevărului ca Persoană poate fi o garanție a credinței creștine, dar nu constituie o garanție automată a condiției de poet sau a calității operei literare. Această distincție salvează critica de reducționismul pios. Nu orice text cu vocabular teologic este poezie; adesea, literatura moralizatoare cade în același tehnicism exterior, descriind un ritual golit de viață. Condiția de poet rămâne o taină legată de o dublă fidelitate: cea față de Adevărul ca Persoană (profunzimea metafizică) și cea față de meșteșugul limbajului ca dar divin (asceza formală). Credința fără geniu estetic produce doar bune intenții versificate, la fel cum geniul estetic fără Logos produce doar artefacte tehnice strălucitoare, dar moarte ontologic.

10. Aplicație exegetică: „Odă (în metru antic)” de Mihai Eminescu, ca strigăt al Naosului destrămat

Pentru a demonstra experimental valoarea teoremei naoslogice, autorul propune o exegeză pe Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu, poem ce relevă mecanica pierderii și recuperării „Tu”-ului prin jertfirea eului tehnicist.

Poemul debutează cu constatarea unei stări de imanență absolută, o autarhie iluzorie a eului: „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată; / Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / Ochii mei cătam spre-o stea / A singurătății”. Strofa descrie hibrisul eului autonom, izolat solipsist în mantaua sa, refuzând moartea ca prag ontologic și privind lumea ca pe o simplă corespondență aristotelică între privire și obiect. Mutația survine brusc prin apariția Alterității, eveniment ce fracturează sistemul din exterior: „Când deodată răsăriși în cale-mi, / Suferință tu, dureros de dulce…”. Introducerea pronumelui „tu”, asociat cu suferința, marchează iruperea Marelui Celălalt (Învățătorul lăuntric) care sparge haina izolării, obligând subiectul să bea până în fund „voluptatea morții neîndurătoare”.

Urmează strofele de maximă asceză, în care poetul experimentează tocmai frigul ontologic al izolării, comparându-se cu Hercule mistuit de haina lui Nessus și centaurul Nessus ars de propriul sânge mizer. Această mistuire este descrierea poetică exactă a momentului în care omul realizează că limbajul și corpul său, când sunt folosite doar ca instrumente de posesiune tehnicistă, devin arme auto-distructive: „Focul meu a-l stinge nu-mi pot cu toate / Apele mării”. Apele mării – imanența, factualul cetății, acumularea tehnică – sunt neputincioase în fața unui incendiu ontologic. Sistemul formal își recunoaște neputința.

Climaxul naoslogic se consumă în strofa finală, unde se produce marea răsturnare a perspectivei prin asumarea jertfei și declararea incompletitudinii: „De-al meu propriu rug mă ard în flăcări, / Pot începe să mă-nviu din mine / Turburat de-al meu dor? / Pe-al meu rug mă ard în flăcări… / Pieră-mi ochii ori îndărăt amăgitorii, / Redă-mi inima”. Pentru ca Naosul să fie reconstruit, eul solipsist trebuie să se ardă pe propriul rug. Asceza eminesciană cere extirparea „ochilor amăgitori” – adică a acelei priviri descriptive, aristotelice, care transformă totul în obiect de consum sau tehnică. Cererea finală, de o simplitate liturgică cutremurătoare – „Redă-mi inima” -, restabilește, prin instanța imperativului rugăciunii, puntea către Celălalt. Inima devine din nou Naosul, centrul mistic în care omul se poate reîntâlni cu Adevărul ca Persoană. Eminescu demonstrează astfel că poezia adevărată începe abia acolo unde tehnica axiomatică se recunoaște învinsă și își declară incompletitudinea, lăsând loc „Tu”-ului să re-formuleze ființa.

11. Concluzie: Asumarea justificată a periferiilor culturale

Ne mai trebuie poezie și poeți pentru a nu ne sufoca în orizontalitatea tehnicismului absolut. Nu avem nevoie de scriitori care să descrie mecanic realitatea degradată – pentru aceasta există algoritmi și sociologie. Ne trebuie poeți care, asumați tragic, să spargă carapacea adevărului de suprafață și să ne pună în contact cu Adevărul ca Persoană.

Totuși, o privire naoslogică lucidă asupra cetății contemporane obligă la o nuanțare. Așteptarea poetului autentic în mediocritate se consumă prin acțiuni culturale orizontale și manifestări festive. Spiritul critic tinde să condamne aceste ritualuri publice, catalogându-le drept superficiale, descriptive sau formale. Cu toate acestea, oricât de precare ar părea la o analiză riguroasă, aceste acțiuni își au justificarea lor profundă în economia cetății. Ele funcționează ca o memorie palidă, dar încăpățânată, a faptului că societatea are nevoie de un spațiu dedicat gratuității cuvântului. Festivalul, premiul de uz public sau recitarea solemnă păstrează în corpul social reflexul de a privi, măcar pentru o clipă, dincolo de utilitarismul economic imediat.

Aceeași înțelegere se cuvine acordată și pentru ceea ce numim poezie contemporană. Fie că este minimalistă, tranziențială sau pur descriptivă, ea nu trebuie privită ca un inamic ontologic, ci ca o mărturie vie a stării de exil în care se află limbajul uman. Fiecare curent contemporan încearcă, în felul său orizontal, o limpezire a carcasei semantice, o ordonare a traumei sau o fixare a realului. Chiar și în eșecul ei de a atinge Adevărul ca Persoană, poezia contemporană își justifică existența prin faptul că menține treze uneltele limbii, pregătind terenul – prin exercițiu și explorarea propriilor limite – pentru acea survenire rară a cuvântului transfigurat. Reîntoarcerea la reperul Adevărului Ipostatic și recunoașterea faptului că limba nu ne aparține, ci ne convoacă la dialogul cu Divinitatea, rămâne o urgență spirituală absolută. Concluzia ultimă a acestei radiografii este una a speranței: Vremurile nu sunt atât de sărace încât poeții să nu le poată locui în chip liturgic, ci omul contemporan a uitat să mai privească spre cer din propria sa arenă.

II. PERSPECTIVA  ADI SERAFIM

Expunerea, în stilul său caracteristic, mai ușor de digerat de către auditoriu, a fost prezentată în paragrafe orientative, înlănțuind armonios ideile filozofiei personale.

1. „La ce ne mai trebuie nouă și poezie… mă întreb oțărât!”

„La ce e bună?! Pentru atunci când ai mult aer și nu ai destulă respirație. Citești poezia și chiar atunci respirația ți se îndulcește și mai multă ți se urcă în cuprinsul pieptului.”

Poezia, în viziunea lui Adi Serafim, se instalează atunci când cuvintele curg singure din miezul spațios al ochilor topiți de iubire. Autorul avertizează însă asupra mândriei de a scrie sau de a citi: în fața textului, nimeni nu are vreun merit personal. Fără un sâmbure, un fulg sau o sămânță de revelație, pretenția că ai prins singur poezia este o simplă iluzie.
Emoția estetică este, în esența ei, de natură dumnezeiască, fiind din aceeași substanță cu emoția rugăciunii înalte sau adânci – căci, la urma urmei, în planul spiritului, înaltul și profundul sunt totuna. Atunci când simți poezia, în ființă se produce o maree. Iar dacă vapoarele sunt sterile fără flux și reflux pentru a ști când porturile sunt accesibile, atracția universală care provoacă această maree în respirația umană nu este altceva decât răsuflarea Duhului – adevăr recunoscut și de Sir Isaac Newton.

 2. Limba poeziei și jocul columbit al cuvintelor

Fiecare poezie reprezintă o limbă străină în sine. De aceea se și folosește în vorbirea curentă expresia „o limbă de pământ”, fără ca sensul ei să aibă vreo legătură cu geografia. Chiar și atunci când ai norocul de a fi fermecat citind sau scriind, aceea nu mai este o simplă tehnică, ci o revelație în care omul încetează să mai fie un simplu instrument.
Căutarea oarbă printre rosturile cuvintelor nu aduce lămurirea. Te poți juca nițel cu cupluri conceptuale sau sonore precum definit – infinit, definitiv – infinitiv, verb – cerb sau verb – imberb, crezându-te un Cristofor Columb al sensurilor, un descoperitor rătăcit. Însă abia când ochiul se încălzește până la temperatura de împlinire, iar încăperea ființei devine spațioasă, apare șansa unică de a împărtăși. Nimeni nu va ști cu adevărat ce ai trăit în acea clipă; fiecare cititor va recunoaște mereu altceva în textul tău și va fi imposibil să fie puși de acord. Dar acest lucru nici nu contează. Important este miracolul de a deveni, așa cum spune Cartea, un vlăstar vegetal și înțelegător prin care Domnul a răsărit un mit și o trăire. Atunci ființa devine gata să cânte în gura mare: „Vai, ce mult mi-a mai trebuit și mie, și nouă ne-a trebuit o poezie, un pic!”

3. Instrumentele zborului: De la Sorescu la vertijul metaforei

Pentru a înțelege lumea, apelăm la întrebări, afirmații sau negații. Dacă spunem simplu: „Mă doare corpul”, enunțul rămâne în banalul factual. Însă dacă modificăm radical perspectiva, exclamând asemenea primilor romantici: „Mă doare zborul”, limbajul basculează în poetic. Poți alege să fii lapidar și isteț ca Sorescu, filosof ca Doinaș sau Barbilian, sau să te lași păcălit oratoric precum Marin Sorescu, cel care, resemnat că n-are stofă de vânător, pleacă totuși la vânătoare, încordează arcul și observă mirat că arma seamănă cu o liră, începând să cânte din ea.

Instrumentul preferat rămâne însă metafora, definită ca o comparație căreia îi lipsește un termen, o aripă, un picior, un ochi sau un plămân. Paradoxal, deși îi lipsesc elemente anatomice, metafora nu devine oloagă sau insuficientă respirator; ea devine însăși relevanța emoției și a descoperirii. Arhitecturile de metafore pot fi laconice sau organizate în adevărate jungle amazoniene. Concentrarea esențelor este sensul ultim al poeziei, o formă de pleonasm tehnic asumat, parafrazat astfel: „Iar eu scriu și nu se-aude / Miezurile din nou sunt nude.”

4. Labirintul din golf: O joacă de percepție

Drept aplicație practică pe marginea unui labirint de metafore, Adi Serafim s-a oprit asupra operei unui poet contemporan „mai fintiș de felul lui”, analizând un distih cu funcție de zenit: „noapte deasupra apei și ceață – idei evantaie albe pustietăți”.

Autorul propune o joacă de percepție: textul debutează cu o descriere aparent realistă a nopții și a ceții de deasupra apei. Însă trucul constă în faptul că cititorul este lăsat a „se duce după fentă”, pentru a fi izbit brusc de un danț metaforic amețitor, în care decorul se transformă în „idei (în) evantaie” (totuna cu) „albe pustietăți”. Apa, deși este izvorul vieții, devine pustie (Cum e posibil?), iar ideile, fiind albe, nu pot fi decât deșarte.

Vertijul textual continuă halucinant prin imagini cosmice: „golf cu planete – meduse – vârfuri de lance înfipte-n secunde / pasărea în pasăre mirată – pământul plângând sub aripa ei / de dincolo maluri / ori lumina tăiată cu sunet / cu meridianul tristeții înmugurit în tăceri”. Într-un astfel de golf care adăpostește planete, melcul percepției noastre amețește. Cum poate fi întuneric între soare și Pământ, deși lumina circulă prosper pe același traseu? În acest cosmos nocturn, cititorul se recunoaște pierdut, dar incitat și salvat.

În finalul serii, o altă definiție a apropierii de poezie a fost împrumutată de la poeta Emilia Luchian, care asigură publicul că nimeni nu este departe de starea de grație, redefinind arta prin trei intuiții luate în seamă de Adi Serafim: „Poetul este spațiul care a mai rămas dintre carte și cititor”; „Inspirația este ca pescuitul de noapte. Aerul își ține respirația”; „Cine atinge femeia de foc devine una cu arsura”.

 5. Saltul multidimensional: De la banalitate la revelație

„Avem nevoie de poezie așa cum avem nevoie de rugăciune ca să simțim că suntem vii de-adevărat. Poezia face diferența dintre plăcere și emoție. Când trăim doar în plăcere – murim. Când ajungem din urmă emoția – trăim.”
Cât de banală este descoperirea că poezia este cunoaștere — de sine sau de una-alta — sau că ea se citește cu sufletul? Întrebarea crucială este când anume se transformă această banalitate în revelație sau măcar în relevanță. Pentru a înțelege, autorul propune reconstituirea pașilor prin care un cuvânt simplu se dezvoltă în expresie a trăirii, printr-un salt multidimensional. Dacă pornim de la enunțul factual: „Iarba crește” și facem un salt, obținem: „Iarba crește în arenă. Dimineața crește sclipitor. Să vină taurii…”. Și totuși, nu este de ajuns.
Această vibrație a emoției este universală. O recunoaștem adesea la necuvântătoare, când se bucură la întoarcerea noastră sau ne însoțesc la plecare, dincolo de simplul instinct al hrănirii. Este poezia o hrană? Chiar și oamenii complet străini de poezie trăiesc, în realitate, tot datorită ei, și nu ca urmare a plăcerilor. Chiar și cei captivi în ritmul facil al rimei bani-dușmani, care își consumă existența în arenele îmbogățite cu nisip absorbitor de sânge, își întorc uneori ochii spre cer și descoperă că: „Iarba crește. Iarba crește în arenă. Dimineața crește sclipitor. De rouă să o adulmece taurii, să o mănânce. Cu o asemenea plăcere!”. Poeții sunt tocmai acești săpători care scot la iveală arene fără retori, fără rime și fără știutori.

La ce ne-a trebuit nouă poezia? Fără ea, am fi rămas în ignoranță și nu am fi descoperit niciodată rugăciunea. Cea care, amintind de Scriptură, spune: „Și trăgând corabia la uscat, au lăsat totul și L-au urmat”, mergând până în miezul Evangheliei. Rugăciunea care cere într-o dimineață: „Să mă învăț cuvintele Tale, să înțeleg poruncile Tale”. Să aflu în ce limbă și în ce multimedia îmi vorbești, în ce limbaj bogat în sunete, imagini și, într-un cuvânt – cuvinte.
În final, când cuvântul se împlinește prin asimilarea Trupului și Sângelui Mântuitorului, poetul rostește euharistiv: „Sfințește-mi gândurile și oasele, / Numărul deplin al celor cinci simțuri îl împlinește”. Abia atunci devine deplin oricare număr, oricât l-ai număra, în poezia ta.

*** Dezbaterea dintre Florin Manole și Adi Serafim nu a fost o confruntare polemică de idei, ci mai degrabă două expuneri într-un dialog complementar, o fațetare dublă a aceluiași nucleu sacru al poeticului. Cei doi autori au pornit de la o premisă comună: respingerea categorică a poeziei contemporane înțelese ca un simplu exercițiu tehnic, o cartografiere clinică și clinic-descriptivă a cotidianului secularizat. Însă, dacă diagnosticul asupra crizei literare actuale a fost identic, metodologiile discursive și soluțiile propuse au urmat căi complet diferite, reflectând structuri intelectuale profund distincte.
Dacă textul lui Adi Serafim este ca o gură de aer proaspăt, intervenția lui Florin Manole seamănă mai degrabă cu o radiografie necruțătoare. Acesta nu vine să ne mângâie orgoliile cu poezii comode, ci intră în arenă cu misiunea unui chirurg și cu logica unui matematician. El critică dur coborârea poeziei la nivelul unei simple „aplicații de mobil” descriptive, unde simpla înregistrare a unei traume banale sau a factualului cotidian pretinde că deține statutul de artă.
Cele două discursuri se întâlnesc în mod omogen în punctul în care plasează poezia adevărată dincolo de utilitarismul economic și de orizontalitatea cetății.

După o secundă de uimire a urmat potopul întrebărilor și exclamațiilor fără număr, cărora lectorii au încercat să le facă față: Răspunsul la „De ce… ?” ar fi ca să ajungem să trăim Adevărul? (Doina-Ofelia Davidescu), Implicarea și importanța Duhului Sfânt (Doru Gogulancea), Poezia este existența umană transfigurată și Până la ce limită poate merge creativitatea pentru a nu ajunge în divergență cu divinitatea? (Diana Petroșanu), Libertatea este sau nu alegere? și multe altele pierdute în iureșul unor cuvinte și idei însetate de dialog și adevăr.
Eduard-Gabriel Tănase adresează întrebarea numitului Claude AI, din al cărui răspuns selectez: „Poetul ține ușa deschisă între ce trăiești și ce poți spune. E muncă de portar, prost plătită, … Nu ne trebuie poeți, cum nu ne trebuie sare. Se poate trăi și fără. Doar că nimic nu mai are gust, și nu știi de ce.”
Nici nu mai trebuie să amintesc că acesta a fost momentul când toată lumea a început să vorbească cu toată lumea.

Timpul de găzduire în Sala Studio ajuns la limită a mutat discuțiile pe traseul dintre Filarmonică și un mic restaurant ce aștepta prelungirea discuțiilor cu ceai cald, gata de savurat.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Maria Bem, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Eduard-Gabriel Tănase, Adi Serafim, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Simionescu, Dan Manoliu, Dan Constantin.

Invitați: Monalise Grosu, Doru Gogulancea

Fotografii: Emilia Luchian, Maria Bem, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Invitație, afiș, cronică (sper cât mai aproape de adevăr), editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș