Zi de Sărbătoare Națională despre care azi nu vom auzi nici pâs. 5 iulie 1941: Are loc ELIBERAREA orașului Cernăuți din nordul Bucovinei românești de sub ocupația sovietică

Sursă: https://www.activenews.ro/stiri/Zi-de-Sarbatoare-Nationala-despre-care-azi-nu-vom-auzi-nici-pas.-5-iulie-1941-Are-loc-ELIBERAREA-orasului-Cernauti-din-nordul-Bucovinei-romanesti-de-sub-ocupatia-sovietica-167791?fbclid=IwY2xjawLYuA1leHRuA2FlbQIxMQABHplsVpzmO575bx5OxwgCbKxIqQrXJoC6xNkgRLzwW3Nflfi1A9snfeSyn1pQ_aem_0S_LqGy-Qvblo1OzqpGQgA&sfnsn=scwspwa

În după-amiaza zilei de 3 iulie 1941, orele 17.00, Armata 3 română (al cărei comandament a fost reinvestit în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941 cu atribuții operative) a declanșat acțiunile ofensive pentru eliberarea nordului Bucovinei, ocupat de Uniunea Sovietică în iunie 1940, spune istoricul Alesandru Duțu:

„După eliberarea Storojinețului, generalul Petre Dumitrescu a ordonat continuarea ofensivei spre Cernăuți cu forțele principale ale Brigăzii 1 mixte munte și cu cele de la flancul stâng ale Brigăzii 4 mixte munte, precum și executarea unei manevre spre Fântâna Albă, cu un detașament din Brigada 4 mixtă munte, în spatele și flancul drept al trupelor sovietice care se opuneau Diviziei 7 infanterie.

Într-o asemenea concepție, unitățile Brigăzii 1 mixte munte(flancate la vest de Detașamentul „colonel Albustin”, care a executat o amplă manevră pe direcția Seletin – Cernăuți) au manevrat (pe la vest și pe la est) dispozitivul inamic din zona Cernăuți și au înfrânt rezistența opusă în fața orașului, trupele sovietice retrăgându-se în grabă fără a avea timp să facă distrugeri prea mari.

Primele unități române care au pătruns în Capitala Bucovinei istorice, în după-amiaza zilei de 5 iulie 1941, au fost batalioanele 3 și 23 vânători de munte, primite cu bucurie de către populația românească.

Vestea eliberării Cernăuțiului a provocat în toată țara un entuziasm ,,de nedescris”, după cum aprecia presa vremii. „Copiii soldaților care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani – se arăta în ziarul ,,Universul” – intră azi, la rândul lor, în Cernăuți, frați de sânge și de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus”. „La Cernăuți – semnala și ,,Timpul” – fâlfâie iar drapelul tricolor al stăpânirii românești.

Vestea aceasta, răspândită ca fulgerul, ieri după-amiază a produs un entuziasm de nedescris în Capitală”. Victoria trupelor române a fost elogiată și de generalul Eugen von Schobert care a transmis (7 iulie) felicitări și și-a exprimat, „deplina recunoștință”.

După eliberarea părții de nord a Bucovinei, regele Mihai I și regina-mamă Elena, împreună cu generalul Ion Antonescu, au vizitat (24 iulie) orașul Cernăuți, fiind întâmpinați de populație ,,cu urale și entuziastă bucurie”.

Cu această ocazie, generalul Ion Antonescu s-a adresat, astfel, ziariștilor români și străini: ,,Sunt fericit că am ocaziunea să vă întâlnesc în acest oraș așezat într-o regiune românească și care s-a ridicat prin munca de secole a țăranului român.

Aici totul este românesc, aici este leagănul nostru, unde se găsesc înmormântați domnitorii noștri glorioși, voievozii care au zidit din temelii, prin luptele și sacrificiile noastre, întregul nostru tezaur național. Tot ce vedeți aici e opera țăranului român”.”

Pe larg: Alesandru Duțu, Armata română în război, 1941-1945, Editura Enciclopedică, București, 2016.

A omorât 14 români în 1940. Acum are statuie în România!
Descendent al unei familii de nobili transilvăneni, ce deţinea conace şi suprafeţe mari de pământ, Albert Wass a fost dovedit, pe baza unor mărturii solide, inclusiv maghiare, responsabil pentru masacrarea, pe 22 şi 23 septembrie 1940, a 14 români (printre care şi evrei), în localităţile clujene Sucutard şi Mureşenii de Câmpie. Atrocităţile s-au petrecut după intrarea în vigoare a Dictatului de la Viena (30 august 1940), când aproape jumătate din Ardeal a fost alipită Ungariei. Prima sentinţă datează din 13 martie 1946, când Tribunalul Poporului din Cluj, confirmată ulterior şi de Tribunalul Internaţional pentru Crime de Război, îl declara pe Wass drept criminal de război şi îl condamna la moarte, în contumacie, pentru că a decis, prin ordinele date şi instigare, lichidarea a 14 români nevinovaţi.

Albert Wass s-a născut la Răscruci, Comitatul Cluj (din Austro-Ungaria). A fost fiul lui Endre Wass (1886–1975) și al baronesei Ilona Bánffy de Losonc (1883–1960 ). A fost un nobil maghiar, deținând titlul de Conte de Czege și Szentegyed, fiind totodată inginer forestier, scriitor și poet.

Via Transilvania este România

Ne-am trezit în dimineață, pe la patru, cu o armata peste noi, cu puștile spre noi, ne-am și speriat… Toți din somn, tata săracu‘ atunci cred c-a făcut infarct, c-a transpirat și i-a fost rău. Da‘ nu știam noi. Așa, săracu‘ s-a îmbolnăvit. Și ne-au încărcat într-un camion și ne-a dus la gară.

Că la Bărăgan noi copii a trebuit să facem chirpici, să facem bordeiu‘. Am stat întâi într-un bordei, am improvizat un fel de veceu așa c-un cearșaf, vai de capul nostru, repede ce-am putut pe noi…

… Tata nu și-a mai revenit totuși. Adică era așa, dar… era bolnav și ne era frică să nu moară, ne doream să-l ținem în viață. Și noi a trebuit să muncim. Am făcut casa cu… n-am făcut chirpici, am făcut cofrag și cu picioarele frământam pământul cu pleava aia de la grâu…. O încăperică jumătate, asta aveam și canapeluțele alea puse. Și dormeam toți, unii peste alții pe-acolo. Da‘ nu vă spun că a venit o ploaie nemaipomenită, cu potop de ploaie, unde ne-am… pur și simplu ne-am înnecat, că am scos tot. După ce nu mai avem ce aveam.. vai de capu‘ nostru. Rămăsesem dezbrăcați. Așa, și… Foarte greu, ce să vă zic… groaznic…

Viorica Roman, n. la 1 august 1938, Igești, Strojineț. În 1944 familia (părinții și 6 copii) se refugiază în România. Se stabilesc în Severin. În iunie 1951 sunt deportați în Bărăgan

Fragment din interviul cu Viorica Roman, realizat de Ileana Mateescu, în 2011. Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 3045.

Sursă: www.memorialsighet.ro

Acest fragment evidențiază momente ale istoriei recente a românilor și/sau a rezistenței anticomuniste, creștine, civice si morale din țara noastră.

5 iunie 1883 – Mihai Eminescu la Junimea.

Sosit la Iași pentru a participa la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, poetul Mihai Eminescu a citit, la Junimea, poemul Doina.

DOINA

Mihai Eminescu

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o aţin
Şi Muscalii şi Calmucii
Şi nici Nistrul nu-i înneacă
Săraca ţară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveşte-nvaţă pruncii
Şi sub mână de jidan
Sunt românii lui Ştefan.
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Şi-i străin în ţara lui.
Din Braşov pân’la Abrud
Vai ce văd şi ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Criş
Nu mai este luminiş
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai ştii ce te-ai face
Sărace român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra străinătate
Numai umbra spinului
La uşa creştinului
Codrul geme şi se pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Săraca ţară, săracă!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Şi să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-a adus Muscalii
Prăpădi-i-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost mişel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum duşmanii mi te seacă
Săraca ţară, săracă!
Ştefane, Măria ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău…
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn cântând
Şi Moldova adunând
Adunându-ţi flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată

De-i suna de două ori
Vin şi codri-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Daţi în seama ciorilor
Ş-a spânzurătorilor.
Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-aşteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui molitvele
Pe câţi pari, pe câţi fuştei
Căpăţani de grecotei
Grecoteii şi străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar ţara pustia
Şi neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Săraca ţară, săracă!

Această variantă a Doinei, extrem de puţin cunoscută astăzi, este preluată din cartea Mihai Eminescu – poezii tipărite in timpul vieţii, vol. III, note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1944.

5 iunie 1883 – sosit la Iaşi pentru a participa la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu citeşte, la Junimea, poemul „Doina”. Se știe de la Iacub Negruzzi că „Doina” a fost ultima lectură a marelui poet la „Junimea”.

„Doina” este strigătul de durere al poetului pentru soarta neamului său.

Concepută în 1878, după pierderea Basarabiei, a fost definitivată în 1883 la Iași cu prilejul dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare. Iată ce mărturisește Iacub Negruzzi: „La 5 iunie 1883 se făcu în Iași cu mare pompă inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare. Profitând de împrejurarea cu un număr mare de membri ai societății literare, printre care și Eminescu.

În acea seară Eminescu ne citi cunoscuta sa ”Doină”. Efectul acestor versuri pesimiste: un tunet de aplauze izbucni la sfârșitul citirii. Această citire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu la ”Junimea”, un cântec de lebădă al poetului”. Definitivarea poeziei „Doina” a fost făcută în primăvara anului 1883, când Eminescu, ca trimis oficial al ziarului „Timpul” din Bucureşti, a mers la Iaşi unde se dezvelea Monumentul ecvestru al lui Ştefan cel Mare, în faţa Palatului Domnesc, astăzi Palatul Culturii, operă a sculptorului francez Emanuel Frémiet (cel care realizase şi statuia lui Mihai Viteazul, inaugurată în 1876 în faţa clădirii Universităţii din Bucureşti). Ar fi vrut să citească poezia în faţa mulţimii adunate la dezvelire, dar în ultimul moment s-a răzgândit, preferând să meargă cu Creangă, şi probabil şi alţi câţiva prieteni, la „Bolta Rece”, la un pahar de vin. Totuşi, seara, la o adunare ad-hoc al „Junimii” ieşene, Eminescu citeşte poezia „Doina”.
„Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau aşa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocaziunea acelei strălucite serbări fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când există societatea, un tunet de aplauze isbucni la sfârşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri prezenţi îmbrăţişează pe poet.”, spunea Iacob Negruzzi, amfitrionul serii literare. Poezia a apărut ulterior, pentru prima dată, la 1 iulie , în revista „Convorbiri literare”. „Doina” nu este numai o capodoperă, dar și „cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”. Aceste cuvinte de neuitat au fost rostite de Octavian Goga la dezvelirea unui monument Eminescu. Poezia „Doina” de Mihai Eminescu a fost, încă de la naşterea ei, una dintre poeziile cele mai discutate şi controversate, având acces liber la circulaţie sau fiind interzisă, în funcţie de interesele politice şi de tipurile de dictaturi ce s-au succedat la conducerea ţării. Uneori s-a constatat că şi în momentele de libertate „supremă” a apărut „libertatea” de a critica şi de a o pune „la index”, pe motiv că „nu e acum momentul”, „surescită spiritele naţionaliştilor”, „incită la xenofobie” etc. Cred că ceva asemănător trăim şi astăzi, „Doina” fiind adoptată fără rezerve de patrioţii luminaţi „pentru lirismul ei ardent şi sarcastic” (acad. Eugen Simion), şi deopotrivă respinsă, pe faţă sau tăcit de oficiali, pentru „naţionalismul exacerbat”. „Toate-s vechi şi nouă toate”, ar spune Mihai Eminescu. Acelaşi reputat eminescolog, Perpessicius, este de părere că poezia „Doina” ar avea perioada de incubaţie cu 5 ani mai devreme de când a fost publicată, prin 1878-1879, şi ar fi continuarea poeziei „La arme” (publicată postum), „scrisă odată cu pierderea Basarabiei, după tratatul de la Berlin, din 1878″ (după alţi cercetători poezia „La arme” este din perioada vieneză!), şi că poezia „Doina”, ar trebui citită (pentru înţelegerea contextului în care a fost scrisă) în tandem cu articolele lui Eminescu, din „Timpul”, referitor la Basarabia şi Bucovina. Totuşi, poezia este ceva mai mult! Viziunea de ansamblu a poetului, dar şi a poeziei, reiese şi din versurile „Din Sătmar pân` în Săcele” şi „Dela Turnu`n Dorohoi „, adică şi pe axa Nord-Sud şi nu numai pe cea Est-Vest („Dela` Nistru pân la Tisa..”), ştiind câtă compasiune avea Eminescu şi pentru românii subjugaţi din Imperiul Austro-Ungar. Este, aşadar, chiar o viziune a trecutului şi o proiectare a viitorului nu prea îndepărtat, când spaţiile celor două axe vor crea împreună „România Mare”, parte a Daciei străvechi, a lui Decebal şi Burebista! Într-o altă variantă sunt amintite şi alte două localităţi din „România de peste munţi, Ardealul!”, aflate în „mâini străine”: „Din Braşov pân` la Arad/ Şi-au făcut duşmanii vad”. S-a făcut închisoare pentru „Doina” lui Mihai Eminescu pe vremea comuniștilor.

Sursă: https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=1032258889030622&id=100067395624597&post_id=100067395624597_1032258889030622&rdid=mmQLsVwrarFvlXbZ#

Cum îi descriau rușii pe români în anul 1898.

Fragmentul de mai jos provine din volumul „Românii. Citire pentru popor”, redactat de pedagogul rus Feofil Feofilovici Puțîkovici și tipărit la Sankt Petersburg în 1898. Lucrarea reflectă perspectiva etnografică a vremii.

Românii

În general, românii sunt oameni de statură medie, bine proporționați, puternici, rapizi și ușori în mișcările lor. În mare parte sunt bruneți, măslinii, cu ochi expresivi, dinți albi strălucitori, mâini și picioare mici. Sunt înțelegători, virtuoși, ospitalieri, foarte moderați în nevoile lor, răbdători în fața greutăților vieții, curajoși în caz de nevoie și destul de veseli. Bărbații le place foarte mult să poarte părul lung, care cade pe umeri în bucle. Mulți evită serviciul militar doar pentru a nu trebui să-și taie părul lung. Fetele românce sunt zvelte, vesele și vorbărețe. La 13-14 ani, o româncă ajunge la dezvoltarea ei maximă, devenind grațioasă și frumoasă – cu părul negru strălucitor, ochii negri expresivi, gropițele din obraji și buzele subțiri. La 15-16 ani, o româncă înflorește și se maturizează. De obicei, la treizeci de ani, româncele par deja femei mature, iar la 40-50 de ani sunt considerate bătrâne. Aceeași rată de îmbătrânire se aplică și bărbaților…

…Pe pământ sunt puține popoare care se înmulțesc și își extind teritoriile atât de repede precum poporul român. În sine, liniștiți și pașnici, românii se stabilesc mereu ferm și astfel reușesc să își răspândească identitatea națională, astfel încât oamenii de altă naționalitate, trăind cu ei, își pierd treptat identitatea. Astfel, ei au reușit să românizeze un număr mare de sârbi, bulgari, unguri. Această remarcabilă capacitate de românizare a oamenilor de altă naționalitate este explicată în principal prin faptul că românii nu au capacitate și nici dorință de a învăța limbi străine. Fără necesitate extremă, românii nu fac nici cel mai mic efort pentru a se înțelege (vorbi) cu vecinii lor. Ei preferă ca cei din jur (vecinii) să vorbească cu ei în română. Vecinii într-adevăr cedează și încep treptat să învețe limba română și să comunice cu veneticii (românii). Treptat, această limbă devine o limbă comună acolo unde anterior ea nu a răsunat (nu s-a auzit). Românizarea oamenilor străini se realizează mult datorită româncelor, care fiind frumoase (datorită frumuseții), se căsătoresc (sunt luate de neveste) adesea cu vecinii slavi și unguri. „Și merită doar ca o româncă să intre într-o familie de alt neam, că toată casa devine românească”, spune un proverb sârb.

Via Sufletul Moldovei

Lucrările Conferinței de Pace de la Paris au debutat la 18 ianuarie 1919, rolul principal revenind reprezentanților Marilor Puteri: Franța, Marea Britanie, Statele Unite, Italia și Japonia (doar pentru aspectele care priveau Extremul Orient). „Consiliul celor Patru” s-a reunit pe parcursul a 145 de ședințe pentru a dezbate și a lua decizii în toate chestiunile de interes major. Au funcționat 52 de comisii care pregăteau rapoarte, materiale documentare, hărți și studii, pe parcursul a 1.646 reuniuni.

Campaniile pentru recunoașterea internațională și stabilirea granițelor noilor state succesoare ale imperiilor destrămate s-au dus atât prin campanii de presă, publicarea de studii și broșuri, cât și prin dialogul cu organismele special create în Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii (grupuri de studiu și analiză create în cadrul unor ministere, societăți științifice – Comité d’Études, Inquiry Commission, The Historical Section of Foreign Office, Societatea de Geografie din Paris etc.), notează Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, pe pagina de Facebook a instituției.

Formate din profesori universitari, savanți, și militari, aceste grupuri de studiu au prezentat comisiilor privind problemele teritoriale și frontaliere și „Consiliului celor Patru”, studii și rapoarte privind problemele teritoriale din Europa și Orientul Apropiat bazate pe considerente de ordin istoric, geografic, etnic, strategic și politic, au elaborat hărți istorice, economice, etnografice etc.

Alături de vastitatea informațiilor documentare cu caracter istoric, politic, economic și demografic colectate, delegațiile prezente la Conferința de Pace de la Paris au dispus de un instrument cu un impact major asupra deciziilor privind stabilirea viitoarelor frontiere ale statelor după primul război mondial: hărțile etno-demografice. Acestea le-au oferit posibilitatea membrilor Consiliului, delegaților și experților din cadrul comisiilor de lucru constituite în timpul Conferinței să dispună de o radiografie cvasi-completă și instantanee a situației din teren.

Tratatul de Pace încheiat între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria la Trianon, la 4 iunie 1920, a contribuit la structurarea arhitecturii postbelice a Europei, alături de tratatele de la Versailles (semnat la 28 iunie 1919 cu Germania), Saint-Germain (semnat la 10 septembrie 1919 cu Austria), Neuilly sur Seine (semnat la 27 noiembrie 1919 cu Bulgaria) și Tratatul de la Sèvres (semnat la 10 august 1920 cu Turcia), acesta din urmă înlocuit ulterior de Tratatul de la Lausanne (24 iulie 1923).

Tratatul de Pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria a fost încheiat la 4 iunie 1920, la Trianon, fiind semnat din partea României de către dr. Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu.

Foto: © Facebook / Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe

Partea I a Tratatului conține Pactul Societății Națiunilor, document care se regăsește în textul tuturor tratatelor de pace încheiate după primul război mondial.

Partea a II-a se referă la frontierele Ungariei, fiind stabilite granițele noului stat ungar cu Austria, cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, cu România și cu Cehoslovacia. Potrivit articolului 28, frontierele au fost ulterior trasate pe teren de către Comisii de delimitare, respectându-se indicațiile hărților anexate la tratat.

Partea a III-a cuprinde 9 secțiuni și tratează clauzele politice europene. Prima secțiune reglementează aspecte de ordin teritorial (renunțarea la drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt descrise prin art. 27 al Tratatului), economic, drepturi de proprietate etc. în relația cu Italia.

Secțiunile de la II-IV privesc domeniile menționate anterior în relația cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, România și Cehoslovacia.

Secțiunea a VI-a tratează drepturile minorităților, obligând Ungaria să acorde tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau religie, deplina și întreaga protecție a vieții și a libertății lor. De asemenea, potrivit art. 60 al Tratatului, Ungaria a consimțit că respectarea drepturilor minorităților constituie obligații de interes internațional, fiind puse sub garanția Societății Națiunilor.

Secțiunea a VII-a include clauzele cu privire la naționalitate, respectiv faptul că persoanele care se aflau pe teritorii asupra cărora își exercitau suveranitatea alte state, dobândeau cetățenia acestora, dar cu posibilitatea ca în termen de un an să opteze între noua cetățenie și cea ungară și să își mute domiciliul în statul pentru a cărui cetățenie au optat.

Articolul 73 din Secțiunea a IX-a afirmă caracterul inalienabil al independenței Ungariei.

Partea a IV-a din Tratat conține prevederi referitoare la interesele ungare în afara Europei, respectiv în Maroc, Egipt, Siam, China etc.

Partea a V-a tratează chestiuni militare, navale și aeriene. Astfel, serviciul militar obligatoriu, marina și aviația erau desființate, efectivul forțelor armate ungare este limitat la 30.000 de militari, iar, în scopul verificării aplicării acestor prevederi, se instituiau Comisii Interaliate de Control.

Partea a VI-a a Tratatului reglementează situația prizonierilor de război, iar partea a VII-a pedepsirea celor vinovați de a fi comis fapte contrare legii în timpul războiului.

Partea a VIII-a conține prevederi detaliate privind reparațiile pe care Ungaria urma să le plătească Puterilor Aliate și Asociate pentru pierderile pe care le-au suferit în timpul războiului, iar părțile a IX-a și a X-a din Tratat privesc clauzele financiare, respectiv situația unor bunuri, a datoriilor, regimul taxelor, contractelor etc., fiind instituite tribunale arbitrale mixte în relația Ungariei cu fiecare dintre Puterile Aliate și Asociate.

Părțile XI și XII din Tratat garantează libertatea navigației aeriene, feroviare și fluviale pe teritoriul ungar.

În Partea a XIII-a a Tratatului sunt reglementate aspecte privind dreptul muncii, menționându-se că scopul Ligii Națiunilor era acela de a stabili pacea universală, care nu se putea întemeia decât pe justiția socială. Ultima parte a Tratatului cuprinde clauze diverse privind organizațiile religioase, convenții comerciale etc.

Consecințele devastatoare ale Primului Război Mondial i-au determinat pe o serie de oameni politici, diplomați și gânditori europeni să mediteze asupra viitorului Europei și să imagineze noi forme de cooperare care să contribuie la prevenirea unor astfel de conflicte catastrofale.

Astfel, a apărut mișcarea pan-europeană și a fost propus proiectul unei Uniuni Europene federale, pentru cooperarea politică și economică care să asigure pacea și prosperitatea vechiului continent. Aceste idei au fost întâmpinate cu scepticism de adepții politicii tradiționale a balanței de putere și cu ostilitate de către statele revizioniste.

Doar urmările dezastruoase ale celui de-Al Doilea Război Mondial au reconfirmat validitatea ideilor pacifiste și pan-europene, contribuind ulterior la dezvoltarea Comunității Economice Europene și apoi a Uniunii Europene de astăzi!

Expoziție la Ministerul Afacerilor Externe

Ministerul Afacerilor Externe rememorează cu recunoștință, cu fiecare ocazie, eforturile înaintașilor și, în special, activitatea diplomației românești care a acționat permanent pentru realizarea obiectivelor naționale pe palierul politic extern, inclusiv pentru recunoașterea internațională a Marii Uniri.

Data de 4 iunie are o semnificație deosebită, conform Legii nr. 256/ 2020 pentru declararea zilei de 4 iunie drept Ziua Tratatului de la Trianon.

În acest sens, Ministerul Afacerilor Externe a marcat de fiecare dată Ziua Tratatului de la Trianon, așa cum o face sistematic pentru o serie de momente emblematice din istoria României, în scop comemorativ și educativ.

La sediul Ministerului Afacerilor Externe a fost organizată o expoziție de documente și fotografii din patrimoniul Arhivelor Diplomatice dedicată Tratatului de la Trianon.

Sursă: https://historia.ro/sectiune/actualitate/cum-s-a-ajuns-la-semnarea-tratatului-de-la-trianon-2448335.html

Goralii, românii din Polonia, care s-au stabilit în Munții Tatra, au emigrat acolo în urmă cu multe sute de ani, având o poveste aparte. „Români” este impropriu spus, căci nu au nicio legătură cu românii din zilele noastre. Însă, în pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai puțin cunoscute etnii cu origini valahe, nu și-au uitat obiceiurile.
Goralii din Polonia trăiesc azi în jurul orașelor Zywiec, Zakopane și Nowy Sacz.

Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfățișarea și firea lor îi dau de gol: nu sunt slavi, ci se înrudesc mai degrabă cu românii. În fapt, goralii sunt urmașii păstorilor valahi din Transilvania, care au practicat transhumanţa cu mult timp înainte.

În jurul anului 1600, actele poloneze aminteau existența a peste 500 de sate românești, parte a acestora fiind locuite de urmașii lui Dragoș Vodă prin nepoții săi, Drag și Sas.

Păstorii cu origini vlahe au populat în Polonia culmile munților, aducând cu ei civilizația Carpaților și învățându-i pe polonezi să trăiască la munte. Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiție a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului este o moștenire româno-valahă. […]⬇

MASACRUL DE LA FÂNTÂNA ALBĂ – RANA SÂNGERÂNDĂ A NEAMULUI ROMÂNESC

Mii de români au fost măcelăriți de călăii sovietici staliniști în Duminica Paștelui, la 01 aprilie 1941, la Fântâna Albă.

Masacrul de la Fântâna Albă e o tragedie a neamului nostru, e “Katyn-ul românesc” și nu trebuie dat uitării, căci astfel am trăda memoria femeilor, copiilor, bătrânilor uciși fără cruțare de barbarii grăniceri bolșevici doar pentru că au ales să evadeze din “raiul sovietelor” și să traiască în LIBERTATE împreună cu frații din același NEAM și sânge.

Veșnic fie cinstită memoria tuturor victimelor masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Dumnezeu să-i odihnească!

Dumnezeu să ocrotească poporul român de pretutindeni!

Boris Volosatîi

Etnogeneza românească

În fața atacurilor repetate ale goților și carpilor, împăratul roman Aurelian s-a hotărât să abandoneze provincia romană Dacia. A scurtat frontierele imperiale și între anii 271-275, în două etape, armatele romane au părăsit partea nordică-Transilvania, apoi Banatul și Oltenia. Părăsirea provinciei de către armată și administrație au atras stingerea rapidă a vieții urbane și, implicit, declinul activităților economice, precum și retragerea în așezările rurale. Pentru a acoperi rușinoasa acțiune de părăsire a Daciei, Aurelian a înființat o nouă provincie-Dacia Aureliană, formată din partea de răsărit a Moesiei Superior și din partea de apus a Moesiei Inferior. Aceasta a fost împărțită în Dacia Ripensis (cu capitală la Rariara) și Dacia Mediteraneană (cu capitală la Serdica).

După retragerea romană din 271, legăturile cu Imperiul Roman aflat la sud de Dunăre nu au fost rupte. Cetățile și orașele de pe malul stâng al Dunării s-au aflat în atenția împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și Iustinian. Romanizarea a fost continuată de soldații romani, negustorii și misionarii creștini, veniți din imperiu.

Continuitatea este atestată de descoperirile arheologice din spațiul vechii Dacii. Inscripțiile din secolul IV atestă că limba latină era vorbită în continuare în Dacia după retragerea aureliană. Donariul de la Biertan din județul Sibiu, relicvă creștină din secolul IV, conține inscripția latină: “Ego Zenovius votum posui” (Eu, Zenoviu, am depus darul), fiind o altă dovadă a vorbirii limbii latine în Dacia, după 271. Retragerea nu a lăsat fosta provincie fără structura politică, formându-se pe teritoriul fostei colonii așa-numitele “obști sătești”.

Până în 313, creștinismul a pătruns în Dacia și Moesia, răspândit de misionari creștini, contribuind la strângerea legăturilor daco-romanilor cu romanitatea sud-dunăreană și la continuarea romanizării în regiunile nord-dunărene. Prezența creștinismului pe teritoriul Daciei este dovedit de numeroasele descoperiri: opaițe cu semnul crucii, basilici ca cele de la Sucidava din secolul VI, Tomis (secolele IV-VI). Au apărut treptat episcopate ca Justiniana Prima sau Tomis. Originea latină a creștinismului românesc este dovedită de termenii creștini din limba latină: Dumnezeu-Domine Deus, cruce, creștin, înger, biserica-basilica.

Timp de aproape un mileniu (sec. III-XIII), actualul spațiu românesc a fost străbătut de popoarele migratoare. Între 275-566, au venit popoarele germanice și hunii.

Între secolele V-VII, slavii au năvălit în Moldova, Muntenia și Transilvania. Slavii au tradus în limba slavă toponime, hidronime și au determinat modificări fonetice și de vocabular. Nu au modificat însă caracterul fundamental al limbii române, fiind 60% latin și dominat de structura gramaticală latină. După anul 602, slavii au staționat la sud de Dunăre, în Imperiul Bizantin. Aceștia, și apoi bulgarii, au separat latinitatea din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. În dreapta fluviului, populația romanică a fost asimilată în mare parte de slavi, exceptând romanicii din zonele montane, care au primit numele de vlahi. În schimb, la nord de Dunăre procesul a fost invers: populația daco-romană, mai numeroasă, a asimilat populația slavă. Ulterior, au venit pecenegii și cumanii. Între 1241-1242, au venit tătarii.

Amestecul dacilor, romanilor și popoarelor migratoare s-a desfășurat pe ambele maluri ale Dunării, în decursul a mai multor secole. 3500 de inscripții latine descoperite în Dacia, raportate la cele 40 în limba greacă sau cele 7 în limba siro-palmireană, demonstrează preponderența absolută a limbii latine în provincia Dacia. Latina era limba administrativă, vorbită de armată, dar și în comerț. Era limba comună, singurul mijloc de înțelegere pentru diferitele grupuri etnice din provincie și pentru comunicare cu exteriorul. Numeroase argumente: toponime și hidronime ce au rămas până astăzi (Donaris, Mariș, Alutus), mormintele cu inventar daco-român, cuptoarele de olărit, tezaurele monetare, obiectele paleocreștine sau studiul limbii române. Cercetările arheologice de la Țaga (Cluj), Cipău (Mureș) și Brateiu (Sibiu) au dovedit prezența autohtonilor stabiliți în Dacia. La sfârșitul secolului V, procesul romanizării a luat sfârșit. Formarea poporului român s-a încheiat în sec. VIII-IX. În izvoarele străine apar primele mențiuni despre români, fiind denumiți vlahi, valahi, volohi, blachi.

Via Internet

Alexandru Ioan I –
primul domnitor al României

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.

Unirea Principatelor Române
Unirea Moldovei cu Țara Românească la 1859

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Via Internet

Vara anului 1937… a venit cu primul tren aerodinamic de viteză București – Constanța. Surprinzător este faptul că avea cam aceeași viteză ca trenurile de acum… doar 2 ore și 15 minute până la mare, în plus te bucurai de aer condiționat și servire direct la scaun.

Automotorul a fost construit în România, la faimoasele uzine Malaxa. Evenimentul este consemnat de presa internațională a vremii care remarcă România ca fiind astfel printre țările înaintate din estul Europei în privința comunicațiilor.

Proiectantul trenului, aerodinamic și elegant, este arhitectul Horia Creangă, nimeni altul decât nepotul scriitorului Ion Creangă, constănțean prin adopție și considerat azi părintele arhitecturii moderne în România.

Automotorul Malaxa 1001, cunoscut și sub denumirea de „Bălan”, avea două motoare diesel Ganz-Jendrassyk cu șase cilindri în linie, de câte 220 CP fiecare, și atingea o viteză maximă de 110 km/h. Distanța București-Constanța se parcurgea în aproximativ 2 ore și 15 minute.
Automotor pe 4 boghiuri (8 osii) avea o greutate în serviciu de 84 tf ( 8238 kN ) era extrem de confortabil pentru vremurile interbelice. Avea sistem de aer condiționat și beneficii de servire individuală. Deținea 136 de locuri, cu trei secțiuni diferite.

Foto: Gara Constanța și interiorul de la clasa I

#Constanța #trenmetropolitan #cfr

Via Vocea Dobrogei

Editor: Liviu Ioan Manole

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Trianon

Dragi prieteni, pe 11 februarie 1866, ora 5 dimineața un grup de ofițeri cu pistoalele în mâini, pătrunde în palatul domnesc al lui Al. I Cuza, îl scoală din somn și îl obligă să semneze actul de abdicare de pe tronul României.

Faptul era de o gravitate fără precedent, căci ofițerii respectivi juraseră credință Domnului țării, parte din ei fiind chiar din garda palatului.
Așadar, 11 februarie 1866 este o zi a infamiei și a trădării.
Sa dam spre știință și rușine numele celor ce l-au trădat pe Cuza Vodă: col. N. Haralambie, col. I. Călinescu, col. D. Crețulescu fratele primului ministru în funcție, mr. D. Lecca, cpt. C. Pilat, cpt. A. Berindei, cpt. Al. Candiano-Popescu, cpt. A. Costescu și care, cu toții, vor face carieră de generali sub domnia lui Carol I.
141 de ofițeri ai armatei române de la sublocotenenți la colonei au scris lui Carol I, tot în 1866, un memoriu cerând ca trădătorii să fie pedepsiți. Cu o aroganță câinească specifică unui prusac primitiv și incult, Carol I ignoră memoriul, pe Al. Candiano-Popescu și-l face aghiotant regal, pe ceilalți generali, iar pe Cuza Vodă îl va urmări cu o ură neagră până la moarte.
Nu faptul că Al. I Cuza a fost detronat e de condamnat, căci însuși Cuza Vodă declarase în decembrie 1865 că e gata să părăsească tronul, ci modul cum s-a înfăptuit și de către cine. După abdicare, Cuza e ținut prizonier 48 de ore în locuința unui dușman personal, C. Ciocârlan iar pe 13 februarie 1866 e urcat într-o caleașcă și escortat la Brașov, în Austria.
Înainte de a părăsi țara declară: ”Să de Dumnezeu să meargă țării mai bine fără mine decât cu mine! Trăiască România!”
Se stabilește la Viena și Florența unde își cumpără două mici proprietăți. În 1867 scrie o scrisoare lui Carol I, prin care îl roagă să-i dea voie să vină în țară ca să trăiască la Ruginoasa. Carol I l-a refuzat.
La doar 53 de ani, pe 15 mai 1873, Cuza Vodă moare în Germania, la Heildelberg.
Regele Italiei, Victor Emanuel își exprimă durere și tristețea pentru moartea marelui Domn pe când Carol I n-a trimis niciun mesaj. Trupul este adus în țară și înmormântat la Ruginoasa, sute de mii de țărani plângându-i moartea cu lacrimi amare și durere adevărată.
Al. I Cuza a iubit din toată ființa sa România pe care a slujit-o cu credință, devotament și loialitate toată viața, fiind pentru poporul român o adevărată icoană morală, cât și pildă de urmat întru slujirea Patriei.

Via Radu Popa