A fost o seară cu iz nichitian și parfum de mai – une soirée pour les connaisseurs, cum s-ar putea spune. Întâlnirea – intimă și fără conveniențe speciale a cenacliștilor și a invitaților, în sala Studio a Filarmonicii ploieștene, a debutat cu rubrica „Cea mai recentă creație”, onorată prin lectura celor mai noi și inspirate texte din atelierele literare: Liana Sprânceană (Dorul, Blitz), Luminița Bratu (Seara aceea era despre noi), Emilia Luchian (Marmură și umbră, Jocul de rol), Cati Rodica Enache (Poem fără nume), Maria Bem (Mă caut prin gând – poem personal și Autoportret de Nichita Stănescu).
A urmat prezentarea unei conferințe cu titlu și conținut valoros: „De la revoluția limbajului poetic la noua reziliență «impersonală» – incursiune în universul simbolic stănescian”, susținută sub formă de masterclass de către prețiosul invitat al cenaclului, dl. profesor Sever Avram, o personalitate multivalentă, activă atât în mediul literar, cât și în cel științific sau economic, care a propus o incursiune de înaltă ținută academică în universul simbolic stănescian, radiografiind totodată criza spirituală a Europei contemporane.
Prezentat succint de amfitrionul serii, Florin Manole, invitatul s-a definit evocând cu emoție personalitatea profesorului Constantin Enciu, cel care l-a îndrumat în anii de liceu și care a fost, totodată, profesorul mamei domniei sale, dar și al poetului Nichita Stănescu. În timpul studiilor universitare, domnul Sever Avram mărturisește că a fost ghidat în cariera de critic de către Eugen Simion, a participat activ la ședințele Cenaclului Universitas (președinte) și a amintit debutul în revista Amfiteatru.

Vorbitorul a dezvăluit că oferirea unei imagini retrospective asupra postumității lui Nichita Stănescu reprezintă un experiment laborios. Cu ocazia debutului său, care a implicat un studiu aproape exhaustiv al operei lui Goethe, autorul s-a aflat în fața necesității de a introduce filtre conceptuale care să permită o conectare corectă la această problematică. Alegerea unor citate-cheie din lirica stănesciană a transformat întreaga expunere într-una extrem de provocatoare.
Pilonii textuali: De la Elegii la Laus Ptolemaei
Un fragment, extras din „A unsprezecea elegie”, constituie enunțarea miezului programatic al întregii opere nichitiene: „Totul e simplu, atât de simplu încât/ devine de neînțeles…”. Versul este considerat extrem de percutant, ca și cum ar fi fost scris în ziua de azi – un veritabil manifest al cunoașterii și al stării de „a fi înlăuntrul lucrurilor”. Exegeza modernă îl consideră unul dintre cele mai puternice manifeste ale cunoașterii prin imanență din întreaga poezie a secolului al XX-lea. În acest context, gravitația devine o figură a cunoașterii: nu este vorba despre contemplarea planetelor, ci despre forța care le ține unite. A cunoaște înseamnă, așadar, a simți forța de atracție dintre cunoscător și cunoscut, poemul fiind, în mod sincron, un program poetic, filosofic și spiritual.
Un alt text, selectat din volumul „Laus Ptolemaei” (publicat în anul 1968), aduce în prim-plan imaginea Pământului plat ca figură a imanenței. În viziunea autorului, gestul poetic de a declara Pământul plat nu este o simplă metaforă, ci apare ca o minuțioasă și profundă operație filozofică.
Conferința a continuat cu referiri la pasaje alese din volumul dialogic Antimetafizica. Autorul remarcă la Nichita Stănescu ceea ce poate fi considerat o plasă de siguranță conceptuală, și anume depersonalizarea gnoseologică. Aceasta reprezintă, oarecum, o preluare a tradiției de la T.S. Eliot, care s-a impregnat în mindset-ul poetului și al cititorului, fiind însă proiectată de Nichita într-o retortă superioară. Citându-l pe Roland Barthes, vorbitorul a subliniat ideea că cititorul devine complicele celui care înfăptuiește actul ideogramei poetice.
Citatele alese de conferențiar din Antimetafizica vizează raportul dintre real și antireal – o dinamică pe care Mircea Eliade nu a putut-o explica pe deplin, ci doar Ioan Petru Culianu, în mod parțial. Această dezvăluire este făcută de poet într-un exercițiu de dialog cu Aurelian Titu Dumitrescu.
Relația dintre Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu reprezintă unul dintre cele mai fascinante exemple de complicitate creativă și mentorat din literatura română, materializată într-o operă unică. Legătura lor transformă conceptul teoretic de „cititor-complice” într-o realitate vie, în care tânărul poet devine interlocutorul, oglinda și co-autorul ultimilor ani din viața geniului nichitian, relație reflectată magistral în volumul Antimetafizica prin formula „excesului de ireal atribuit realului”.
Antiprogramul poetic și salvarea culturii europene
Această interpretare propune, în esență, un antiprogram antipoetic. Nu este vorba aici despre romantism sau bovarism; intimismul nu este distrus și nu se urmărește construirea unei lumi fictive suprapuse peste real, așa cum întâlnim la Borges. Miza o reprezintă întoarcerea la real prin curățarea acestuia de ireal, o decamuflare a sacrului din profan. Textul face trimitere la filozofia surprinsă în „Des choses cachées depuis la fondation du monde” și realizează un racord la Mircea Eliade („singura realitate reală… este mitul”), dar și la interpretarea lui Călin-Andrei Mihăilescu („mitul trebuie crezut pe cuvânt”).

Autorul a intercalat în expunerea sa necesitatea salvării culturii europene (văzută ca o „insulă de umanism”) și a ceea ce înseamnă Europa cu adevărat. Invocând ideea „devenirii unei singure gândiri și economii”, formulată de Mario Draghi, vorbitorul a subliniat că, fără un ethos valabil, nu vom putea face față provocărilor contemporane. Din acest punct de vedere, Nichita Stănescu este un generator de inspirație simbolico-arhetipală. Problema alienării actuale ar putea fi explicată tocmai prin ruptura dintre conștiință și straturile sale generative profunde, acolo unde sensul nu mai este fixat în limbajul instrumental.
În această cheie, transformarea iubirii în caritas – definită de Martin Heidegger drept o „sălășluire protectivă” – devine esențială pentru a putea rezista în competiția cu zonele globale „mai reci”, dedicate exclusiv profitului, precum China și SUA. Totodată, amintind de primul festival „Nichita Stănescu” și făcând trimitere la studiile cercetătorului Sergiu Al-George (bun înțelegător al lui Brâncuși, Enescu și Eminescu), autorul a evidențiat că paradoxala prezență a „non-alogenilor” (precum Eminovici, Caragiale sau Nichita) a făcut ca spiritul românesc să fie mai profund înțeles.
Diagnosticul prezentului: Alienare structurală și Gândire slabă
Luând în considerare teza lui Ștefan Lupașcu (Logica dinamică a contradictoriului), alienarea societății de astăzi devine una structurală, iar nu accidentală. Inautenticitatea dominantă duce la dispariția sincerității, interzicându-ne accesul la dimensiunea esențială din noi înșine. Arhetipurile sunt vizitate astăzi doar „muzeal”, fiind pierdută posibilitatea unei candori fructuoase și provocatoare. Pentru a descrie acest fenomen, textul apelează la conceptul lui Gianni Vattimo, il pensiero debole („gândirea slabă”), care admite ultrarelativismul epocii actuale. Totuși, interpretarea lui Vattimo asupra „morții lui Dumnezeu” nu produce un nihilism steril, ci generează sensul ca rezonanță – o intuiție pe care Nichita Stănescu a avut-o din plin.
La poetul român, autenticitatea devine o practică de locuire a contradicției, de unde izvorăște și imanența vizualizării lumii în complexitatea ei halucinantă. Profesorul Sever Avram propune o comparație tripartită între raportul dintre ființă, limbaj și original:
- Martin Heidegger: pentru care libertatea nu înseamnă autonomie psihologică, permisivitate sau frivolitate, ci o revelare a ființei primordiale (asumare profundă orientată spre dezvăluirea originalității);
- Sergiu Al-George: care urmărește persistența structurilor simbolice arhaice, universalul fiind un simbol recurent;
- Nichita Stănescu: la care limbajul forțează irupția originalului.
În sprijinul acestei idei sunt evocate personalități precum Amita Bhose, dar și un studiu semnat de Gabriel Liiceanu, care îi aduce laolaltă pe Hölderlin, Trakl și Rilke în jurul conceptului de „locuire în precaritate a ființei umane”. Este amintit, de asemenea, un eseu de tinerețe al lui Florin Manole, ce gravita în jurul ideii că „opera este locul unde adevărul ființei se dezvăluie”. Profesorul Sever Avram a insistat pe faptul că opera nu trebuie să aclameze nevrozele individuale într-o primordialitate dezarmantă.
Conferențiarul a pus în contrast „omul friabil” al lui Alberto Giacometti cu „omul friabil identitar” teoretizat de Anthony Giddens, descriind individul contemporan ca pe cineva care nu mai are curajul de a căuta adevărul, refugiindu-se în anecdotica știrilor – comportament văzut ca o probă de anxietate și disperare socială. În antiteză cu această derivă, unde – potrivit lui Dan Alexe – riscăm să devenim prizonierii unei „dacopatii” generalizate, arhetipurile nu aparțin trecutului. În perspectiva lui Carl Gustav Jung, ele constituie matrici vii.
Libertatea ca irupție a originalului
Prin urmare, Nichita devine „poetul recuperării arhetipale” printr-o reconectare activă la sursele primordiale. Antimetafizica și necuvintele nichitiene nu distrug metafizica; ele reprezintă un joc reverberant de cuvinte care încearcă să spargă convenționalismul limbajului pentru reactivarea transistorică a sensului (sau a „noimei”, în termenii lui Constantin Noica). Libertatea la Nichita este, așadar, actul creator prin care limbajul forțează irupția originalului.
În final, autorul a relevat o discuție anterioară cu Florin Manole legată de „spaima de libertate” a lui Erich Fromm. Concluzia serii a fost una gravă: actualitatea pare a fi o lume a rătăcirii (a „Satanei”), iar nu a spiritului adevărului, îndreptându-se spre o autodistrugere spirituală a speciei, într-un sens similar celui evocat de Andrei Tarkovski în filmul Solaris. Totuși, în sens spiritualist, această transformare poate fi privită ca un drum spre mântuire prin Apocalipsă, iar antecamera în care ne aflăm astăzi induce, mai presus de toate, necesitatea unei reflectări profunde.
Discuțiile care au urmat nu s-au lăsat deloc așteptate, publicul prezent reacționând cu efervescență la temele incitante ridicate de Sever Avram. Amfitrionul Florin Manole a redeschis dialogul concentrându-se pe binomul indisolubil dintre poezie și adevăr. El a subliniat că, într-o epocă a deconstrucției, poezia rămâne ultimul refugiu al adevărului ființei, locul unde limbajul își recuperează sacralitatea pierdută.
O atenție deosebită a fost acordată perspectivei poeziei contemporane în fața prezenței tot mai provocatoare și perturbatoare a Inteligenței Artificiale (AI). Liana Sprânceană a adus în discuție impactul noilor algoritmi generativi și fenomenul „influencerilor moderni”, care redefinesc consumul de cultură pe platformele virtuale. S-a ridicat o întrebare legitimă: poate AI-ul să replice vreodată „necuvântul” sau „irupția originalului” stănescian, ori tehnologia doar ambalează estetic o formă de inautenticitate structurală?
Alte nuanțe de substanță au fost introduse în dezbatere de comentariile lui Leonida Corneliu Chifu, dar și de Gabriela Petri cât și de Cati Rodica Enache, care au completat tabloul receptării actuale a liricii. S-a discutat despre riscul ca arhetipurile poetice să fie aplatizate de logica algoritmilor de rețea, dar și despre nevoia stringentă ca noile generații de creatori să își mențină acea „candoare fructuoasă” invocată în conferință. Intervențiile celor prezenți au demonstrat că, departe de a fi un simplu exercițiu literar, redescoperirea lui Nichita reprezintă o armă conceptuală vie împotriva ultrarelativismului și a alienării tehnologice contemporane.
După aplauze și felicitări, rigoarea academică s-a dizolvat firesc în boema unui pahar cu vin.
Au participat: Sever Avram, Florin Manole, Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Maria Bem, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Cătălin Apostol, Dan Simionescu, Dan Manoliu, Eduard-Gabriel Tănase, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Constantin și alți invitați.
Fotografii: Liana Sprânceană, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș




