close

Sfinții zilei

CreștinătatePromovateSfinții zilei

Predică la Sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur – Pr. Nicolae Tănase

sfintii_trei_ierarhi_1

Predică la Sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur – Pr. Nicolae Tănase

Şi să avem argumente, care sfânt e mai mare, e mai puternic, mai făcător de minuni, care a avut viaţa mai milostivă, să ne facem adică nişte avocaţi, nişte apărători ai sfinţilor. Certurile sunt permise, pe sfinţii noştri. Când avem chef de ceartă, să ne certăm pe sfinţi, pe sfinţii pe care i-am studiat în cărţile noastre.

Astăzi prăznuim pe Sfinţii Trei Ierarhi. Un lucru minunat în Biserica noastră este şi acesta: la câteva sute de ani de la moartea lor, tot studiindu-se scrierile lor, tot discutând biografia lor, viaţa lor, faptele lor minunate, ajunseseră creştinii de intraseră în conflict unii cu alţii, după felul în care îl simpatizau pe unul, sau pe altul, sau pe celălalt: Vasile, Grigorie şi Ioan. Toţi au trăit în secolul de aur al creştinismului, secolul al IV-lea.

Unii spuneau despre Sfântul Vasile că el este cel mai mare, cel mai deosebit dintre cei trei. Ziceau: „Câtă putere avea în rugăciune, câtă putere în izgonirea diavolilor, ce fel de omilii (adică explicări la textul Scripturii) făcuse el, ce ascet era, ce postitor!”. Ceilalţi spuneau: „Cum puteţi zice voi asta? Ioan al nostru a fost supranumit şi i-a rămas numele acesta de «Gură de Aur», pentru că predica extraordinar”. Iar Sfântul Grigorie Teologul era apărat de o altă categorie de creştini, care spuneau: „Nu vedeţi, are cineva mai frumoase predici despre Însuşi Dumnezeu, despre Sfânta Treime? Pentru că a scris cu atâta dragoste şi aşa de explicit şi cu aşa înălţime, cele 5 cuvântări teologice…”.

Şi multe alte fapte erau puse aşa, ca la proces. Şi atunci, văzându-se conflictul acesta în Biserică, cu rugăciunile episcopilor şi credincioşilor, s-au arătat patriarhului de atunci, în vis, cei trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi, Vasile, Grigorie şi Ioan, împreună slujind la Sfânta Masă în ceruri. Şi au spus: „De ce se ceartă poporul pentru noi? Noi iată, una suntem, împreună slăvim pe Preasfânta Treime. Să nu se mai certe”. Şi pentru că minunea aceasta s-a petrecut în ziua de 30 ianuarie, de atunci Biserica a instituit în cinstea lor, în această zi, prăznuirea lor împreună.

Îi prăznuim şi separat, la 1 ianuarie, la 25 ianuarie şi la 27 ianuarie. Iar ca o încheiere a sărbătorilor pentru ei, iată, îi prăznuim împreună la 30 ianuarie.

Ce vremuri, iubiţi credincioşi! Să înceapă cearta, care sfânt e mai mare. Ce vremuri ar trebui să trăim şi să gustăm şi noi astăzi, să începem certurile. Unii să citim o carte, ceilalţi altă carte, unii să studiem viaţa unui sfânt, alţii a celuilalt sfânt şi să înceapă o ceartă, o ceartă continuă.

Şi să avem argumente, care sfânt e mai mare, e mai puternic, mai făcător de minuni, care a avut viaţa mai milostivă, să ne facem adică nişte avocaţi, nişte apărători ai sfinţilor. Certurile sunt permise, pe sfinţii noştri. Când avem chef de ceartă, să ne certăm pe sfinţi, pe sfinţii pe care i-am studiat în cărţile noastre.

Aţi văzut că şi pe vremea Apostolilor, unii se dăduseră de partea lui Petru, alţii a lui Pavel, alţii a unui alt apostol, numit Apollo, alţii spuneau: „Lasă-i pe aceştia, Hristos este”. Şi atunci s-au lămurit lucrurile, pentru că Hristos e Unul, slujit de mai mulţi; e făcută voia Lui în felul acesta.

Dumnezeu să ne ajute să avem şi noi această luminare a minţii, astfel încât, dacă chiar nu ne vom certa pe sfinţi, măcar să nu ne mai certăm pe nimicurile noastre, de la găină până la metru pătrat de teren care nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Dacă vom reuşi lucrul acesta, tot este un lucru bun. Rugăciunea împreună are multă putere… .

Aţi văzut, credincioşii de oriunde se adună, pot cânta împreună, se simt bine împreună. Liturghia este aceeaşi, învăţătura prin predică este aceeaşi.

Mulţumim Bunului Dumnezeu astăzi că am fost împreună…, mulţumim Bunului Dumnezeu că, iată, în miez de iarnă…, ne-am rugat împreună. Pentru că mult, foarte mult avem nevoie de rugăciune împreună.

Vă aduceţi aminte, Sfântul Vasile cel Mare, unul din sfinţii pe care-i prăznuim astăzi, când a vrut să ia din mâna diavolului zapisul pe care tânărul acela îl semnase cu sângele său, de lepădare de credinţă şi de Hristos, a adunat poporul în biserică. Şi ore întregi i-a îndemnat Sfântul Vasile şi au strigat „Doamne, miluieşte!”, până când din văzduh a venit diavolul, i-a adus zapisul şi a zis: „Eşti nedrept, Vasile, că de bunăvoie a făcut el asta”.

Aşadar, cu „Doamne miluieşte” al poporului zis împreună, aţi văzut câtă putere a câştigat, chiar asupra diavolului! Tot aşa şi noi astăzi, cântând atâtea cântări, zicând împreună rugăciuni, ascultând îndemnul „să ne iubim unul pe altul, ca într-un gând să mărturisim”, am avut mult de câştigat… .

mai mult
CreștinătatePromovateSfinții zilei

Cuvânt al Sfântul Ioan Gură de Aur întru lauda Sfântului Ioan Botezătorul

botezul_domnului

Cuvânt al Sfântul Ioan Gură de Aur întru lauda Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul ConstantinopoluluiSursă: https://doxologia.ro/cuvant-al-sfantul-ioan-gura-de-aur-intru-lauda-sfantului-ioan-botezatorul

Cuvânt al Sfântul Ioan Gură de Aur întru lauda Sfântului Ioan Botezătorul

Să aducem laudă acum Sfântului Ioan Botezătorul. Cu dor să îl încununăm pe el, pentru că nu s-a ridicat altul mai mare între cei născuţi din femeie, după cuvântul Stăpânului. Căci nimic nu a făcut cinste profetului cum i-a făcut faptul de a-L fi botezat pe Domnul.

Să aducem laudă acum Sfântului Ioan Botezătorul. Cu dor să îl încununăm pe el, decât care nu s-a ridicat altul mai mare între cei născuţi din femeie, după cuvântul Stăpânului. Căci nimic nu a făcut cinste profetului cum i-a făcut faptul de a-L fi botezat pe Domnul. Aşadar, să mergem la stăpânescul botez cel care l-a strălucit cel mai mult pe Înainte Mergătorul Împăratului cerurilor şi să călătorim cu dor în ţinuturile Iudeii din care să rodim venirea bunătăţilor. Sau, mai curând, să scriem prin cuvinte faptele şi să adunăm aici rodul celor cunoscute. Pe acel Iordan ce L-a primit pe Însuşi Creatorul lui pogorât în trup, să-l lăsăm să curgă prin mijlocul nostru şi să ni-l închipuim pe Ioan Botezătorul stând pe malurile râului şi să-L privim pe Stăpânul apropiindu-Se de propria slugă şi botezându-Se de către el şi, adeverit prin pogorârea din cer asupra Lui a Duhului Sfânt, să ne închinăm noi, închinătorii Sfintei Treimi Celei de o fiinţă, Tatălui Care Îl mărturiseşte pe Fiul, şi Fiului mărturisit şi Duhului Sfânt Care adevereşte. Să urmărim în cartea Evangheliilor care ne călăuzeşte pe noi la cele dorite şi ţinându-ne de dumnezeieştile citiri ca de nişte urme să alergăm la taina cea slăvită a lumii. „Şi a venit atunci, zice, Iisus la din Galileea la Ioan în Iordan ca să fie botezat de el”.

La Iordan a venit Stăpânul. Căci nu a lucrat nimic fără de vreme sau fără rost comoara înţelepciunii, ci pe fiecare dintre lucrurile pe care le-a rânduit mai dinainte pentru noi le-a şi săvârşit la bună vreme. Fiind Dumnezeu şi Creator a toată vremea şi răstimpul a făcut timpul şi prin venirea Lui acolo tocmai la vreme, ca nişte flori, a pus începuturi celor ce aveau să fie de la El. „Atunci a venit Iisus”… Atunci. Când atunci? Când toate ale vârstei au ajuns la maturitate, când orice făptură ajunge la apogeul ei, când desăvârşirea trupului şi a sufletului era în plină strălucire.

Când a ajuns la vârsta de treizeci de ani, om desăvârşit fiind, atunci cu adevărat a primit Iordanul şi a venit cu păcătoşii, fără de păcat fiind, la Botezător, şi plecându-şi capul sub mâna aceluia, a stăruit să primească botezul. Iar Ioan Botezătorul, cunoscându-L cu exactitate pe Cel pe Care L-a cunoscut de la Tatăl încă din pântecele maicii sale, atunci cu frică mare şi cutremur retrăgându-şi mâna de pe capul Lui zise: ce voieşte să însemneze această străină minune? Ce este priveliştea aceasta smerită şi blândă a acestei purcederi? Mie îţi pleci capul, Cela ce eşti cap Bisericii? Mie îţi pleci capul,

Cel ce ai plecat cerurile venind pe pământ? Mie îţi pleci capul, Cel ce ai cap pe Dumnezeu? Mie îţi pleci capul, Căruia Heruvimii se închină? Mie îţi pleci capul, pe Care Serafimii Îl slăvesc şi se cutremură? Mie îţi pleci capul, Cel ce pe Adam şi pe Eva în rai ca într-un iatac de nuntă, cu veşminte de nuntă i-ai împodobit, punându-le pe cap cunună, le-ai dăruit binecuvântarea naşterii de fii şi ai zis către ei: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul.”[1] Cel ce a întemeiat firea prin Cuvânt, a pus în rânduială prin El întocmirea firii, Cel ce a luptat împotriva odraslei morţii, Cel ce învârte roata vieţii după cum voieşte, Cel ce umple de toată sfinţenia capetele ce se pleacă ţie spre botez, Cel neîncăput cu nici un chip, Cel ce izvorăşte râuri de milostiviri, pe Acela voieşti să Îl cufunzi în Iordan? Şi Tu Cel ce ai făcut apele, ai ales să Te uneşti cu ele şi ceri Botezul pe care Tu mi l-ai dat mie spre iertarea datoriilor? Şi ce trebuinţă ai de botezul pocăinţei, Însuţi fiind Cel ce miluieşti pe cei ce se pocăiesc? Ce trebuinţă ai Tu de un astfel de leac, Cel ce vindeci numai prin poruncă rănile altora?

Pentru ce Îţi trebuie pocăinţă Ţie, Celui ce ai făcut vrednicia binecuvântării[2]? Oare nu te-ai amestecat cu oamenii pogorându-Te, Cel ce eşti singur iubitor de oameni? Tu, Cel ce ai luat chipul robului pe care Tu l-ai plăsmuit şi prin aceasta ai sfinţit chipul Tău pe care diavolul l-a nimicit, reînnoindu-l precum ai binevoit. Tu te-ai făcut părintele nostru, al tuturor. Oare nu prin Tine a fost reprimit Adam cel izgonit? Oare nu prin Tine împărăţeşte neamul cel osândit oarecând? Oare nu prin Maria a înviat Eva cea căzută? Oare nu ai venit voind să îi faci pe oameni asemenea îngerilor? Oare nu Tu ai pierdut fărădelegea de pe pământ ca pe una care a uneltit împotriva neamului omenesc? Şi nu Tu ai adus binecuvântarea ca maică a neamului omenesc?Oare nu tu alungi noaptea întunecată a înşelării? Şi nu Tu răsari ziua cunoştinţei de Dumnezeu celor ce vor să privească frumuseţea ei? Oare nu Tu ai răspândit lumina adevărului tuturor sufletelor? Oare nu ai risipit ca fumul norii necredinţei? Şi oare nu ai răspândit pretutindeni, ca soare al dreptăţii încins cu norul alb al trupului celui fără de prihană razele dumnezeirii? Şi nu feciorelnic eşti la chip, la umblet, la trup, la cuget, la minte şi la suflet? Şi nu din Fecioară feciorelnic trup Ţi-ai gătit Ţie? Oare nu cumva virtuţi precum acestea vor fi având nevoie de întoarcere şi pocăinţă?

Pentru care pricină să Te botez acum pe Tine în Iordan, Cel ce ai făcut Iordanul şi Cel ce ai dăruit nouă botezul şi om Te-ai făcut din iubire de oameni? Nu este întru Tine nici urmă de fărădelege, nici urmă de pată a păcatului nu întinează trupul Tău cel fără de pată. Şi nici un vicleşug nu a ieşit vreodată din gura Ta. Şi ai închis veninul de aspidă de pe buzele Iudeilor, căci sunt pui de viperă şi limbile lor au odrăslit vicleşug. Iar din gura Ta au izvorât izvoarele vieţii veşnice. Căci fiind Viaţa, Cuvintele Vieţii ai grăit şi ai dăruit.

Cum oare Dăruitorul vieţii prezente şi viitoare fiind, ai venit la râul celor săraci? Căci toţi ceilalţi de mine botezaţi acestea le aud de la mine: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”[3] şi credeţi în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut. Dar la botezul Tău ce voi spune, ce voi grăi? Voi spune oare Ţie: Pocăieşte-te? Şi cine va primi pocăinţa Ta? Căci cine altul este mai mare decât Tine, Dumnezeu fiind? Voi spune: „Pocăieşte-Te, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” Voi putea vesti oare Împărăţiei Împărăţia? Şi Ţie voi grăi despre Tine? Tu nu cunoşti oare Împărăţia cerurilor pe care, venind, ai adus-o oamenilor din cer? Voi spune Ţie: Crezi în Domnul Iisus Hristos? Pe Tine Te voi îndemna să crezi în Tine? Cine oare vreodată a fost sfătuit ca Însuşi în Sine să creadă?

Căci trebuie să crezi că Cel ce vine este Dumnezeu! Dar Tu eşti Dumnezeu şi Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, deşi la-nfăţişare eşti om şi trebuie crezut că eşti drept mai presus de toţi. Dar voi spune Ţie: crede în Tatăl Tău? Dar când ai fost văzut necredincios şi potrivnic Tatălui? Când vreodată, fiind născut din Dumnezeu, Te-ai despărţit de dumnezeire? Ce voi spune aşadar către Tine? Crezi în Duhul Sfânt. Dar El în Tine este şi cu Tine este, în chip nedespărţit. „Eu am nevoie să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?”[4]

Fiul cel Unul născut al lui Dumnezeu vine la Fiul lui Zaharia? Cel ce a ieşit din Fecioară vine la cel ieşit din cea stearpă? Cel ce nu a dezlegat fecioria Maicii, la cel ce a dezlegat sterpiciunea celei ce l-a născut? Cel încă din pântecele Maicii închinat, la cel care din pântece I-a cunoscut stăpânia? Cel Întrupat, la glasul din pustie, Cel atât de Înalt, la cel atât de mic? Stăpânul întregii făpturi, la slujitorul cel nevrednic de bunătatea Ta? Cel bogat cu firea, la cel sărac prin fire, dar bogat numai prin harul Tău? Cel ceresc şi pământesc, la cel numai pământesc?

Cel ce are dumnezeirea de sus şi omenitatea de jos, la cel odrăslit numai din cele de jos? Un atât de mare Stăpân la mine, un slujitor atât de mic. Dar robul nu îl eliberează nicicum pe Stăpân, nici sfeşnicul nu poate lumina soarele, nici lutul nu îl modelează pe olar, nici oaia nu îl paşte pe păstor. Nici Înainte Mergătorul nu Îl măreşte pe Împăratul. Râul nu poate purta dumnezeirea Ta, râul nu cuprinde pe Cel pe care cerurile nu Îl încap, Iordanul nu Îl poate spăla pe Creatorul lui, apa a recunoscut pe Făcătorul lui, aceste ape nu cunoşteau lumina, şi eu voi cuteza să aduc slujirea? Sufletu-mi e cuprins de ameţeală, mâna, tremurând, se teme să se apropie de Preasfântul Tău trup.

Ce voi face? Cum voi ieşi din încurcătură? Mă şi înfricoşez de Tine, dar şi însetez de Tine, să fug nu îndrăznesc, să m-apropii nu am curajul, şi să Botez mă înfricoşez, dar şi să primesc sfinţire însetez. „Eu am nevoie să fiu botezat de Tine. Eu sunt învăţat să mă închin Ţie, iar nu să Te botez. Mai degrabă îmi înclin eu grumazul sub dreapta Ta. Binecuvintează-mă pe mine, Cel ce ai binecuvântat pe drepţii cei din veac. Fă-mă Tu pe mine astăzi să săltez iar în apele Iordanului, cum m-ai făcut oarecând să săltez în pântecele maicii mele”. Da, zice Stăpânul, o, Botezătorule, mă minunez de evlavia ta, şi caut la buna ta credinţă. Te-ai făcut vestitor împreună cu Mine al Împărăţiei Mele, dar trebuie să fii şi slujitorul iconomiei Mele.

Eu am venit la tine, fiindcă îţi este de folos ţie şi celor care vin la tine. Am venit la tine pentru ca toţi oamenii să vină la Mine. M-am pogorât din cer, dar sunt întreg în sânurile Tatălui Meu, pentru ca să Îl împac pe Ziditorul cu făptura mâinilor Sale. Am venit Eu Cel ce sunt, ca să-i prind pe cei prigoniţi. Am venit ca om, deşi sunt Dumnezeu, pentru ca pe oameni să-i fac Dumnezei. Am luat de la voi maică săracă, pentru ca voi să puteţi să-L chemaţi Tată pe Părintele Meu. M-am hrănit ca prunc cu hrană din lapte pentru ca să Mă dau pe Mine hrană celor credincioşi Am fost înfăşat în legători de prunc pentru ca să rup legăturile fărădelegii. Nu m-am întins în pat împărătesc, ci într-o iesle săracă, pentru ca după sălăşluirea Mea în iesle, nimeni dintre fiinţele cugetătoare să nu socotească nicidecum necuvântătoare lipsa  măririi.

Am primit în trupul Meu tăierea împrejur pe care Eu mai dinainte am rânduit-o, pentru ca să aduc mai apoi tăierea împrejur cea nefăcută de mână. Am adus jertfa cerută ca Întâi născut, Eu, Cel Unul născut, pentru ca să o preschimb şi să Mă aduc pe Mine jertfă străină. Am fugit în Egipt, dar nu am încetat să fiu refugiu tuturor. M-am făcut prunc tânăr, bărbat desăvârşit, apoi, precum vezi, ca să dăruiesc desăvârşirea celor nedesăvârşiţi, am venit pentru orice vârstă, ca să zidesc orice vârstă printr-un progres treptat. Am venit şi la râu, ca să-i fac pe cei pământeşti să urce la cer. Şi primesc acest botez pentru a dărui ucenicilor mei reînnoirea botezului. Am primit pogorârea, ca să primesc naşterea cea după trup. Ca un dătător de Lege cinstesc îndreptările Legii, pentru ca să înnoiesc semnele harului; ca un doctor însănătoşind, am primit leacul [cuvenit] celor bolnavi, fără a avea nevoie de el, pentru ca un nou sprijin să dau colimvitrei celor deznădăjduiţi. Voi primi oare crucea pentru păcătoşi şi mă voi feri de o curăţire nevătămătoare?

Voi răbda îngroparea cea de trei zile şi nu voi săvârşi o cufundare fără de durere? Voi răbda oare pogorârea în însuşi adâncul iadului şi nu mă voi lăsa  cufundat în apele râului? Botează-Mă aşadar pe Mine, Cel ce voi boteza pe cei care vor voi să se mântuiască. Botează-Mă pe Mine, Cel ce voi ridica la înălţimea cerească firea botezată a oamenilor celor din păcate. Botează-Mă, ca om aici jos, pe pământ, pe Cel preamărit sus, întru înălţime de îngeri. Fii slujitor iscusit al tainelor mele, schimbă cererea în bună faptă.

Pune oprelişte limbii şi întinde mâna ta spre faptă. Îndrăzneşte şi pune mâna pe capul Meu, ca să primeşti bun câştig pentru tine din participarea ta la botezul Meu, iar tu să te numeşti Botezător. Lasă acum, botează-Mă şi teologhiseşte atunci. Dar acum botează-Mă şi lasă pe-atunci închinarea. „Căci acum se cuvine nouă a împlini toată dreptatea.”[5] Nimic nu preamăreşte pe cel înalt cât smerenia de voie, căci nu faptele pline de bunăvoinţă cinstesc cu adevărat ceea ce este înalt, ci smerenia şi tăierea voii. Atunci L-a lăsat Ioan, strigând către El: Iată, Stăpâne, slujitor mă fac rânduielii Tale, fiindcă cele ce nu ştiam am aflat, şi pe acestea, bucurându-mă, le săvârşesc. Iată, pun dreapta mea pe capul Tău, fiindcă Tu ai poruncit astfel. Şi eu sunt robul Tău şi fiul roabei Tale. Căci şi mâna mea este făptura Ta şi râul acesta îşi are curgerea din stăpânia Ta şi apele acestea sunt făptura mâinilor Tale şi botezul acesta este darul Tău şi numai Tu singur cunoşti ceea ce se lucrează prin taina aceasta.

Botează-Te, botează-Te, mă rog, şi mântuieşte cum voieşti pe cele pe care Tu le-ai făcut cu mâna. Eu sunt fericit că pentru Tine născându-mă în chip străin şi în chip străin fiind hrănit [de Tine] în pustie, acum mă învrednicesc de o asemenea slujire. Fericit sunt fiindcă m-ai socotit vrednic de a lucra o asemena taină O! mână! Câtă înălţime! O, organ de lut! De câtă cinste te-ai învrednicit! Iubitorule de oameni şi multdăruitorule Doamne, după ce ai amestecat harul Tău cu apele Iordanului şi după ce ai dăruit acestora cufundarea Ta ca o frământătură a sfinţeniei (îngenunchez, Stăpâne!) ridică-Te, primeşte firea omenească muribundă şi îmbolnăvită, cerceteaz-o că este aprinsă de arşiţă ridic-o din pământ ca dintr-un pat zvârcolindu-se şi suferind de felurite patimi.

Ca un doctor depărtează bolile ei, pe Tine Te aşteaptă şchiopii, ca să alerge la Tine, Care le vorbeşti, pe Tine Te aşteaptă orbii, ca să Te vadă pe Tine. Glasul Tău îl ascultă toţi morţii cei din veac, pentru Înviere, de venirea Ta însetează cei ce plâng în cuptorul nenorocirilor. Fii tuturor aproape ca roua vindecării. „Şi botezându-Se Iisus, a ieşit din apă. Şi iată, I S-au deschis Lui cerurile şi a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi a stătut asupra Lui. O, Taină străină şi neasemuită! Cerul de sus Se închină pe care râul pentru puţină vreme L-a cuprins, iar Duhul Sfânt L-a mărturisit pe Cel pe Care robul L-a botezat. Şi iată, glas din cer S-a auzit, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”.

Acesta este cel botezat, nu pentru propria Lui trebuinţă, ci numai din iubire de oameni, Cel mărturisit de Duhul Sfânt, Cel propovăduit de Mine, Care L-am cunoscut pe El, Cel născut din Mine mai înainte de veci, iar acum din Maria născându-Se cu trupul, Cel de o fire cu Mine şi cu voi, Cel împreună-veşnic cu Mine şi de acelaşi chip cu chipul vostru, Făcătorul lui Adam şi sămânţa lui David, creatorul Fecioarei şi Fiul Fecioarei, Cel prevestit şi Cel descoperit. Cel recunoscut prin credinţă şi prin vedere. Cel desăvârşit în dumnezeire şi desăvârşit în omenitate. (Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit). „Acesta este Fiul Meu cel iubit.”

Acesta este Fiul Meu Care, ca Dumnezeu a făcut minuni, iar ca om a pătimit. Căci nu poate crucea să încapă pe Cel prin fire nedespărţit de Mine. Acesta pironit în cuie este Fiul Meu cel iubit. Căci cuiele nu vatămă dumnezeiasca Lui fire, Acesta, Care pătimeşte este Fiul Meu, căci nu poate pătimirea să-L despartă de dumnezeire, Acesta este Cel omorât de voie şi venind la moarte, este Fiul Meu. Căci cu dumnezeirea nu poate muri, nici nu voieşte, nici nu poate. Căci moartea nu biruieşte Viaţa, iar moartea nu poate cuprinde nemurirea. Acesta Care S-a ridicat din morţi este Fiul Meu. Ca ziditor a toate, a ridicat templul trupului Său îngăduind să fie nimicit de duşmanii Lui. Acesta care cu acest trup a urcat la ceruri de care nu a fost nicicând despărţit, este Fiul Meu.

Cine îl primeşte pe El pe Mine Mă primeşte împreună cu El. Cel ce se închină Lui Mie Mi se închină. Cel ce crede în El, în Mine crede şi cine Îl dispreţuieşte pe El, pe Mine Mă dispreţuieşte. Ocara Fiului pe Tatăl loveşte. Cel ce Îl primeşte pe El şi nu precupeţeşte nimic, ci Îl cinsteşte cu simplitate, fericit este. „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!” Cei păcătoşi alergaţi la Cel ce ridică păcatul lumii. Cei osândiţi primiţi pe Judecătorul cel iubitor de oameni. Cei omorâţi de păcate alergaţi la izvorul vieţii. Acestea sunt darurile cele bune care vin din lauda Botezătorului. Pe acestea toate ni le dăruieşte Cel ce pentru noi S-a arătat, Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru. Acestuia fie slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Preasfântul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[1]Fc. 1:28.

[2]Se referă la preoţie, n. trad.

[3]Mat. 3:2.

[4]Mat. 3:14.

[5]Mat. 3:15.

mai mult
PromovateSfinții zilei

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei

sfantul_vasile_cel_mare

Predică la Sărbătoarea Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei – Pr. Ilie Cleopa

Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria

Sursă: https://doxologia.ro/predica-la-sarbatoarea-sfantului-ierarh-vasile-cel-mare-arhiepiscopul-cezareei-capadociei-pr-ilie

Predică la Sărbătoarea Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei - Pr. Ilie Cleopa

Atâta dulceaţă avea în cuvânt şi atâta mângâiere, că nu-l părăsea lumea nicăieri unde se ducea. Fiind slab la trup, vorbea până cădea jos. Şi zicea: „Lăsaţi-mă, că mor!”. Şi ei ziceau: „Măcar pe un scaun să stai, măcar culcat, numai să ne vorbeşti!”, atâta era de îndulcit poporul de cuvintele lui.

Astăzi, Sfânta Biserică Sobornicească prăznuieşte pe cel mai mare ierarh al Bisericii, pe stâlpul cel de foc, pe gura cea de foc a Duhului, pe Marele Vasile, cum aţi auzit poate azi, cântându-se la dumnezeiasca Li­turghie.

El a fost cel mai ager la minte şi cel mai sfânt şi mai prevăzător cu mintea dintre ierarhi. Toate soboarele ecumenice şi locale care s-au ţi­nut, în diferite vremi şi locuri, au ţinut seama de autoritatea canoa­nelor lui.

Toţi l-au citit, mii de sfinţi şi de ierarhi au păzit hotarele puse de el. Pentru ce? Sfântul Vasile a fost ochiul Bisericii şi a rămas ochiul Bisericii până la sfârşitul veacurilor.

Unde s-a născut? În Cezareea Capadochiei. Părinţii lui s-au numit Vasile şi Emilia. Tatăl său era din Pont, adică de lângă Marea Neagră, unde e Turcia de astăzi. Era unul din zece fraţi. Unul a murit şi nouă au trăit. Dumnezeiescul Grigore de Nazianz, Cuvântătorul de Dumnezeu, zice de familia lui că a binecuvântat-o Dumnezeu cu Ma­rele Vasile, măcar că nici ceilalţi copii n-au rămas mult mai jos decât dânsul. Toţi cei patru fraţi şi cinci fete din familia lor petreceau cu sfinţenie, cu cucernicie, cu milostenie şi cu o bună aşezare a sufletului. Deci o familie mare de sfinţi a fost familia Sfântului Vasile (vezi Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, 1 ianuarie).

Când s-a născut Sfântul Vasile, era atât de mic, atât de slab, încât era gata, gata să moară. Iar maica lui, Emilia, femeie bună şi credincioasă şi sfântă, s-a aruncat cu faţa la icoana Mântuitorului şi a zis: „Doamne, dă­ruieşte-mi copilul acesta, că Ţi-l dau Ţie spre slujbă”. Şi plângând şi luându-l în braţe şi rugându-se, îndată copilul s-a întremat şi datorită nu­mai rugăciunilor din adâncul inimii ale mamei sale a supravieţuit acest copil, care a fost la urmă un atât de mare vas al alegerii şi stâlp al Biseri­cii lui Hristos.

Cum am zis, ei au fost patru băieţi şi cinci fete. Şi băieţii au fost aceştia: Sfântul Grigore de Nyssa a fost cel mai mare şi a fost şi el Ierarh, iar Sfântul Vasile a fost după dânsul. După ei au fost Sfântul Naveratie, mare pustnic făcător de minuni în pustia Sinaiului şi Sfântul Petru al Sevastiei. Deci, trei Arhierei, trei Episcopi, trei Ierarhi Sfinţi şi un mare pustnic. Iar dintre fete, cea mai mare a fost Sfânta Macrina, mai mare şi decât Sfântul Grigore de Nyssa. Ea ajutat-o pe mama lor Emilia la creşterea tuturor copiilor şi ea i-a învăţat pe toţi, din faşă, dreapta credinţă.

Deci mare merit îl are în familia sfântului Sfânta Macrina, sora Sfântului Vasile, cuvioasă şi sfântă, ce a fost stareţă a unei mari mănăstiri de călugăriţe de atunci; şi ea s-a sfinţit, după cum arată Sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Şi a mai avut Sfânta Macrina patru surori, cum am spus, care s-au căsătorit, dar au trăit cu totul o viaţă creştinească şi sfântă.

La cele dintâi învăţături, Marele Vasile a avut dascăl şi povăţuitor chiar pe tatăl său, ce era într-acea vreme ca un dascăl al învăţăturilor şi al fap­telor bune pentru întregul Pont. Acesta i-a dat nu numai învăţătura în­conjurătoare, ci şi toată buna credinţă, făcându-se astfel începător al desă­vârşirii la care avea să ajungă mai apoi fiul său.

Iar când a sosit vremea de şcoală, l-a dat la şcoală în Cezareea Capadochiei, căci acesta era un oraş de cultură, cu şcoli multe. Aici, primind tot felul de învăţătură – fiind iu­bitor de osteneală ca şi albina care, din tot felul de flori, îşi culege cele tre­buincioase – în puţină vreme s-a făcut slăvit şi vestit celor mai mari ai cetăţii şi la tot poporul, covârşind pe mulţi cu buna sa ştiinţă şi chiar asemănându-se cu unii din cei mai învăţaţi dascăli.

Din Cezareea, Vasile s-a dus apoi la studii în Constantinopol, în ca­pitala Imperiului romano-bizantin, unde a studiat şi a avut învăţători pe unii din marii retori şi filozofi ai vremii, de la care în scurtă vreme a adunat, prin ascuţimea minţii sale, cele mai înalte învăţături, cu care şi-a împodo­bit sufletul său.

De la Constantinopol, terminând şcoala, Vasile s-a dus la Atena, în capitala Greciei de astăzi, unde s-a întâlnit cu prea iubitul său prieten, Grigore de Nazianz, Sfântul Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu. Şi mare prietenie duhovnicească a crescut între dânşii, încât erau o minte, un suflet şi un gând înaintea lui Dumnezeu.

Ei cunoşteau la Atena numai două drumuri: unul care mergea la şcoală şi unul care ducea la biserică. Lumea era moartă pentru ei, nu vedeau că sunt în lume. Aveau în minte pe Hristos, Şcoala şi Biserica.

Aşa au petrecut ei acolo opt ani de zile. Tot la Atena, Vasile a aflat şi pe Iulian Paravatul, care mai pe urmă a fost împărat, mare vrăjmaş şi muncitor al creştinilor, pe Libanius, marele filosof sofist al vremii, pe preaînţeleptul Eubul, care i-a fost dascăl şi pe care mai apoi l-a adus la cunoştinţa lui Dumnezeu.

De acesta fiind întrebat care este firea filosofiei, Marele Vasile a dat vestitul răspuns: „Firea filosofiei este pomenirea morţii”, arătând prin aceasta că cea mai înaltă filozofie şi înţelepciune este deasa cugetare la moarte, prin care tot omul se fereşte de rău şi se sârguieşte spre fapta bună.

După aceea, Vasile şi Eubul s-au întors la Cezareea şi au înfiinţat o şcoală de retorică, adică de elocvenţă, de bună vorbire. Dar pentru că aceasta îi cerea grijă multă şi răspândire de la rugăciune, mai cu seamă după sfatul Sfântului Grigore de Nazianz şi al surorii sale Macrina, prea înţeleapta fe­cioară, a părăsit şcoala aceea înaltă şi la anul 357, a întreprins o călătorie care a durat un an, în Palestina, Siria, Mesopotamia, Egipt, la Muntele Sinai, în părţile Iordanului, la sfintele locuri ale Ierusalimului, în pustia Iudeii, pe unde vieţuiau părinţi mari cu fapta bună şi în toate părţile unde a auzit că sunt bărbaţi sfinţi şi pustnici vestiţi şi mari sihaştri.

Şi s-a străduit în răstimpul acestei călătorii să afle de la cei mai iscusiţi pustnici meşteşugul vieţii pustniceşti şi lepădarea de sine şi cele mai înalte virtuţi; să vadă din cele ce trăiau – nu doar că vorbeau – făcliile lui Hristos răspândite în toate pustiile.

Când au ajuns la Ierusalim, Vasile şi Eubul s-au închinat lui Dumne­zeu cu credinţă şi cu dragoste, înconjurând toate sfintele locuri. Apoi s-au arătat episcopului cetăţii, Maxim şi s-au rugat să-i boteze în Iordan, căci pe atunci se botezau oamenii mari, Vasile având la acea dată aproape 29 de ani. Episcopul, văzându-i plini de credinţă, le-a împlinit dorirea, după care întorcându-se în sfânta cetate, au petrecut într-însa aproape un an.

După aceasta, întorcându-se spre Capadochia, au trecut prin Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul l-a hirotonisit pe Vasile diacon şi acolo a tâl­cuit cuvintele Pildelor lui Solomon.

Când s-a întors din această călătorie, în Cezareea Capadochiei păsto­rea episcopul Leontie, care auzind de fapta bună şi de înţelepciunea lui, l-a hirotesit lector. Atunci era în Biserică şi această treaptă de slujire, de lector, lectorul fiind un om care se îngrijea de îngroparea celor ce mureau. Trebuia să spună un cuvânt la groapă, să aşeze slujba înmormântării, să facă pomenire celor adormiţi la soroacele cuvenite. Deci se îngrijea mai ales de slujba înmormântării. După Leontie, a venit ca episcop al Cezareei Ermoghen, care l-a hirotonisit preot pe Vasile, rânduindu-l a fi povăţuitor monahilor.

După Ermoghen arhiepiscopul, era cerut la scaun, ca un vrednic, Sfântul Vasile, dar fugind de cinste, s-a ascuns şi a fost ridicat la arhie­piscopie Evsevie, bărbat îmbunătăţit, dar neiscusit în Sfintele Scripturi şi în cele cărturăreşti, pentru a putea face faţă luptelor mari pe care Biserica le dădea cu ereticii în acea vreme.

Acesta ştiind pe Vasile foarte cinstit şi lăudat de toţi pentru înţelepciunea şi viaţa lui sfântă, biruindu-se de za­vistie, ca un om neputincios, a început a i se arăta răuvoitor. Care lucru înţelegându-l Sfântul Vasile, nevrând să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe Sfântul Grigore de Nazianz şi unde, adunând cu dânsul mulţime de mo­nahi, a făcut rânduială de viaţă monahicească – fiind luminat de Duhul Sfânt – şi petrecea viaţă îngerească pe pământ.

Acolo a scris şi vestita sa carte „Hexaimeronul”, despre facerea lumii; şi purta o haină ruptă cu sute de petice, cum arată Sfântul Nicodim Aghioritul, când îi scrie vărului său, episcopul Ieroteu Naziul, zicând: „Prea Sfinţite, să nu-ţi faci haine de mătase. Adu-ţi aminte de peticele Ma­relui Vasile, căci şi acela a fost episcop, de cojocul Sfântului Serapion. Adu-ţi aminte că aici, în Sfântul Munte, avem mitropoliţi care au venit cu traista în spate şi nepieptănaţi şi numai cu Hristos în minte; şi umblă în­călţaţi cu opinci”.

Sfântul Vasile a fost primul – şi ca preot şi ca episcop – care a dat episcopilor pilda aceasta. El le arăta că episcopul nu trebuie să umble luxos, ci smerit, cu haine ponosite, însuşi alergând desculţ şi mai mult cu capul gol făcându-şi rugăciunile. Tot acolo a scris şi „Aşezămin­tele călugăreşti”.

Deci, conducând marele Vasile obştea aceea în pustia Pontului, le ajuta la o viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica sa, petrecând nu departe de dânşii, de cea parte de râu, în sat, îngrijindu-se de hrana lor; apoi ră­mânând văduvă, toată sârguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu. Cu vremea s-au adunat acolo mai mult de o sută de femei şi fecioare şi le conducea Sfânta Macrina şi mama ei, Emilia.

Sfântul Vasile având multă grijă cu mănăstirea de călugări, aflată peste râu, a stat acolo patru ani – timp în care a întemeiat-o cu desăvârşite rânduieli – după care, încredinţând conducerea ei fratelui său Petru, mai târziu episcop al Sevastiei, el a plecat în pustie, împreună cu iubitul său prieten Grigore de Nazianz.

Vreme de câţiva ani au vieţuit ei în coliba pe care şi-au făcut-o în pustie, studiind adânc Sfânta Scriptură şi petrecând numai în rugăciune şi în meditaţie şi în gândiri duhovniceşti. Şi când au ple­cat de acolo, Marele Vasile a zis: „Frate, să nu ruşinăm pe cei ce şi-au pus nădejdea în noi! Trebuie să fim noi întâi ochi, ca să putem lumina pe al­ţii”. După această petrecere şi desăvârşire în liniştea pustiei, cei doi mari prieteni au ieşit de acolo ca doi luminători.

Unul – Marele Grigore – a plecat episcop în cetatea Nazianz, spre a ajuta pe tatăl său, ce era episcop acolo şi care, fiind bătrân şi neputincios, lupta din greu cu ereticii.

Iar Marele Vasile a fost chemat de episcopul Evsevie, care s-a căit foarte de zavistia sa şi l-a rugat să se întoarcă şi să ajute Biserica, ce lupta contra arienilor. Fericitul Vasile, văzând o primejdie ca aceea a Bisericii şi mai mult cinstind trebuinţa cea de obşte decât viaţa pustnicească, a lă­sat singurătatea şi a venit la Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cu­vântul şi cu scrisul, curăţind credinţa cea dreaptă de eresuri.

Apoi episcopul Evsevie şi-a dat sfârşitul pe braţele lui Vasile, iar după dânsul, lucrând Sfântul Duh, Marele Vasile, chiar nevrând, a fost ridicat la scaun, fiind sfinţit de mulţi episcopi, între care era şi bătrânul Grigore, tatăl lui Grigore de Nazianz. Acela, deşi era bătrân şi neputincios, a po­runcit ca să-l ducă în Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepisco­pie, ca nu cumva prietenii să ridice pe cineva dintre ai lor la scaunul acela.

Şi după ce a luat episcopia, a adus osteneli peste osteneli şi Dumnezeu a pus dar asupra lui. Atât de milostiv era, că în toată Cezareea şi în toate părţile nu era episcop milostiv ca Marele Vasile.

A fost foamete mare în anul 373, iar în foametea aceea el a dat toate averile Episcopiei milostenie în toate părţile. El a înfiinţat, dacă aţi auzit, în Cezareea Capadochiei, vestitele Vasiliade, nişte spitale mari pentru călugări, pentru preoţi şi pentru popor. Şi din averile Episcopiei ţinea aceste uriaşe spitale şi el sin­gur cu mâna lui ştergea bolnavii şi-i îngrijea şi cu rugăciunea îi făcea să­nătoşi.

Umbla din spital în spital şi a pus călugări să slujească, cum în­grijeau pe la spitale surorile de caritate. De acolo îşi are originea slujirea călugărilor, de la Marele Vasile pogoară obiceiul acesta.

Dar erau călugări sfinţi şi tămăduiau oamenii şi cu rugăciunea şi cu medicamentele pe care le luau de la Marele Vasile pe cheltuiala Episco­piei. De vestitele acestea Vasiliade auzind Iulian Apostatul – care între timp ajunsese împărat – şi socotind că episcopul are averi multe de a făcut atâtea spitale, l-a cuprins o ură mare, că se cunoşteau deja de la Atena, unde făcuseră studiile împreună.

Pe atunci Grigore de Nazianz spusese cu proorocesc glas Marelui Vasile despre Iulian: „Mare răutate ţine pământul Greciei astăzi”, căci l-a ştiut mai înainte că o să ajungă împărat lepădat de credinţă. Acela se făcuse întâi evreu, pe urmă păgân şi aducea jertfe la idoli, pînă ce în sfârşit l-a lovit mânia lui Dumnezeu.

Iulian Apostatul, auzind de Vasile că a înfiinţat nişte spitale aşa de mari şi împlineşte o misiune aşa de mare, că are sute de mănăstiri de că­lugări şi de maici şi face atâta binefacere şi asistenţă socială, şi-a zis: „Cum un om, un călugăr, are atâta trecere la popor şi atâţia bani?!”. Căci poporul îi dădea averile, cum dădeau la Sfinţii Apostoli, să facă atâta bine de obşte la tot poporul creştinesc. Şi i-a trimis Marelui Vasile o scrisoare de la Constantinopol: „Să vii la mine”.

Marele Vasile, ştiind de ce e chemat, n-a vrut să se ducă. Dacă a văzut că nu vine, Iulian îi scrise: „Dacă nu vrei să vii (el a spus că e bolnav), trimite-mi o mie de litri de aur, că mă duc cu război împotriva perşilor şi am nevoie de cheltuieli de război”. Iar Marele Vasile a răspuns: „Nu! Căci banii care-i am de la Episcopie sunt ai săracilor, ai văduvelor şi ai bolna­vilor, nu ţi-i dau pentru război. Poporul mi i-a dat să fac spitale şi mănăs­tiri cu ei”.

Atunci Iulian a fost cuprins de o şi mai mare furie şi a spus: „Eu mă duc cu război împotriva perşilor, dar când mă întorc înapoi, pe tine şi pe Grigore de Nazianz vă voi pierde cu cele mai groaznice munci. Am fost împreună odată, la şcoală, dar acum să vedeţi că eu sunt împărat!”.

Marele Vasile, auzind de furia lui Iulian Apostatul şi ştiind răutatea lui, a zis către popor: „Iată, Iulian Apostatul trece peste o lună de zile cu răz­boi contra perşilor pe aici, prin Cezareea şi are să se abată pe la noi ca să ne ceară aur”. Şi a spus poporul: „Noi îi vom da ceva ca să-l mulţumim, dar nu-l mulţumim, că are mare ură pe creştini”. Şi aşa a fost.

Iulian Apostatul a pornit război împotriva perşilor şi a trecut chiar prin Cezareea, pe unde îi era drumul şi când a ajuns aproape de Episcopia Marelui Vasile a trimis nişte soli la sfântul, să-i trimită atâţia litri de aur şi atâta hrană, pentru cai şi pentru armată. Dar tocmai atunci era o secetă mare şi o foa­mete în Cezareea şi n-aveau creştinii nici pâine.

Sfântul Vasile, văzând că el cere atâta aur, a trimis soli înainte şi le-a spus: „Eu aş vrea să-i trimet, numai că n-avem; poporu-i sărac şi avem atâţia bolnavi şi atâtea mănăstiri şi atâtea biserici”. Când solii i-au dus ştirea lui Iulian, acesta s-a înfuriat straşnic: „Ce-a spus, că n-are? Las’ că merg eu până acolo!”. Şi a venit mai aproape şi a trimis alţi soli, ca să spună să-i trimită negreşit.

Atunci Sfântul Vasile a luat poporul său şi l-a întâmpinat, cinstindu-l după tradiţie, ca pe împăratul Bizanţului şi fiindcă nu avea alt dar să-i aducă, i-a adus trei pâini de orz, dintr-acelea din care mânca sfântul; căci aşa ceruse împăratul, să-i ducă din cele ce mănâncă el.

Deci, primind îm­păratul darul, a zis slujitorilor lui să-i răsplătească dându-i iarbă din li­vadă. Sfântul văzând o necinste ca aceasta, a zis împăratului: „Noi, o, îm­părate, ţi-am adus din cele din care înşine mâncăm, precum ai cerut; iar împărăţia ta, precum se vede, ne-ai răsplătit darul cu cele din care însuţi mănânci”.

Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte şi a zis sfântului: „Acum primeşte darul acesta şi când mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot şi pe nebunul popor, cel amăgit de tine, îl voi robi; căci necinsteşte pe zeii cărora mă închin eu şi atunci vei lua şi tu răsplătirea ce ţi se cuvine!”. Astfel înfricoşându-l păgânul împărat, s-a dus în Persia.

Şi s-a dus cu mare mânie, iar Marele Vasile, ştiindu-i furia şi răutatea lui, a adunat tot poporul în biserica Sfântului Marelui Mucenic Mercurie, care era pe un deal şi a zis: „Să facem multă rugăciune, că împăratul, când se va întoarce înapoi, ne pierde pe toţi, pentru că nu i-am dat aur şi cele ce a cerut”.

Poporul ascultă de Sfântul Vasile, că de li s-ar fi cerut ca toţi să moară pentru Hristos, ar fi făcut-o, aşa de mare le era credinţa. Şi au făcut priveghere de toată noaptea şi se rugau cu toţii ca să se potolească furia împăratului. Iar sfântul se ruga înaintea icoanei Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă care era şi chipul Sfântului Marelui Mucenic Mercurie, cu suliţa ca un ostaş, că Sfântul Mercurie a fost ostaş, ca Sfântul Dimitrie şi ca Sfântul Gheorghe.

Şi deodată a văzut chipul Sfântului Mercurie, cel de lângă Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, schimbându-se şi făcându-se nevăzut câtăva vreme. Atunci a înţeles Sfântul Vasile că Sfântul Mercurie a fost trimis de Prea Curata Maică a Domnului să se răzbune şi să piardă pe vrăjmaşul lui Dumnezeu, că Iulian Apostatul, de când s-a le­pădat de credinţă, nu-l numea pe Mântuitorul altfel decât „Fiul Mariei” şi „Galileeanul”.

Şi într-adevăr, s-a dus Sfântul Mercurie şi ajungând unde erau oştirile ziua în amiaza mare, s-a ridicat deasupra oştirilor lui Iulian Aposta­tul. Şi când a văzut Iulian că vine Sfântul Mercurie, strălucind ca soarele, a crezut că-i Hristos şi a strigat la generalii săi: „Veniţi degrabă aproape de mine, puneţi mâna pe săbii, apăraţi-mă!”. Dar aceia nu vedeau nimic. „Dar ce-i, împărate?!”. „Galileeanul, Galileeanul vine, mă omoară, mă urmăreşte în mijlocul taberei mele, nu mă lăsaţi!”.

Şi pe când striga îngrozit, Sfântul Mercurie l-a însuliţat în gât, a ţâşnit sângele în sus şi abia a mai putut îngăima: „Ai învins, Galileene… ”. Apoi Sfântul Mercurie într-o clipă s-a întors în biserică. Şi când a venit, poporul a încremenit: chipul s-a aşezat la locul său, iar din suliţa sfântului picura sânge pe peretele bisericii!

Această minune văzând-o poporul, Sfântul Vasile a strigat: „Acum ri­dicaţi mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne miluieşte! – că a făcut iz­bândă Hristos, Dumnezeul nostru, împotriva vrăjmaşului Bisericii şi al Său”.

Împăratul a fost însuliţat într-o poiană, în mijlocul oştirii sale şi până azi acea poiană se cheamă poiana Sfântului Mercurie, pentru că acolo a fost junghiat vrăjmaşul adevărului şi al lui Dumnezeu, Iulian Apostatul.

După Iulian Apostatul a urmat împăratul Valens, care de asemenea se lepădase de dreapta credinţă, fiind arian. Marele Vasile a avut mult de lu­cru şi cu acesta. Căci auzind Valens de autoritatea Sfântului Vasile, de sfinţenia lui, de minunile lui, a început să se poarte şi el cu mare ură, asu­prind pe Marele Vasile, de care ştia că e creştin şi ţine cu Biserica.

Pe mulţi alţi episcopi dreptcredincioşi el îi izgonise de la scaunele lor şi ridicase pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii, mici la suflet şi fricoşi, i-a silit să se învoiască după eresul lui.

Deci se mânia şi se tulbura văzând pe Sfântul Vasile pe scaunul său fiind fără temere şi în credinţă ne­mişcat ca un stâlp, iar pe alţii sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arienesc, ca de un lucru urât de Dumnezeu.

Până la o vreme s-a îngrijit împăratul cu dinadinsul să aducă pe Marele Vasile la unirea cu ari­enii, îndemnându-l prin oamenii săi cu rugăminţi, cu făgăduinţe şi cu în­groziri, să facă voia lui; dar aceştia nimic n-au sporit, pentru că nu au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărât. De aceea nu ştia apoi cum să se răzbune pe Sfântul Vasile şi căuta să-l stârnească, doar o zice ceva ca să-l piardă.

În vremea aceea s-a hotărât Valens să meargă să viziteze Niceea Bitiniei, unde era o catedrală foarte frumoasă. Şi când a ajuns acolo, arienii (care pe vremea aceea erau trei părţi arieni şi o parte creştini, căci după soborul întâi ecumenic, arianismul a prins mari rădăcini în părţile răsăritului), văzând pe împăratul şi ştiind că e de credinţa lor, au ieşit înaintea lui şi au cerut: „Să ni se dea biserica aceasta, că suntem mulţi şi n-avem unde ne duce la rugăciune!”.

Iar împăratul, fiind de un gând cu dânşii, a zis: „A voastră să fie bise­rica!”. Şi au intrat arienii şi au omorât pe unii creştini, iar pe ceilalţi i-au izgonit şi au început a face în biserica sobornicească de acolo slujbele lor. Iar bieţii creştini s-au împrăştiat ca potârnichile, fiind puţini şi neorga­nizaţi, cu un episcop şi preoţi puţini şi aceia fricoşi. Unde să se ducă?

S-au dus la apărătorul Bisericii, la mângâietorul, la stâlpul luminii, la Marele Vasile, şi i-au spus: „Iată ce ne-a făcut împăratul Valens: a venit şi ne-a luat biserica cea mare, pe care am făcut-o noi în zeci de ani şi a dat-o arie­nilor, de am rămas pe drumuri şi n-avem nici o biserică. Şi arienii se laudă că foarte curând vor distruge biserica noastră şi nu vor mai fi creştini”.

Marele Vasile, care pururi îşi punea viaţa pentru Biserică, a zis: „Fiţi pe pace, mă duc la Constantinopol”. Şi a plecat în călătorie până la Constantinopol. Şi când l-a văzut împăratul, s-a umplut de furie, iar Ma­rele Vasile l-a întâmpinat cu aceste cuvinte: „Împărate, «cinstea împăra­tului judecata iubeşte». Oare nu zice Duhul Sfânt în psalmi aşa? De ce n-ai judecat drept lucrurile? Ai auzit pe Solomon ce spune? «Dreptatea îm­păratului întru judecată este». De ce ai făcut nedreptate?”. Şi a început să-l mustre pe Valens.

Acesta răspunse: „Mă mustri, Vasile, te-ai întors spre răzvrătire, vii la curte la mine, la împărăţie şi mă mustri pe mine, împărat?!”. Vasile i-a răs­puns: „Împărate, pentru dreptate sunt gata să mor oricând; pentru aceasta am venit, nu ca să trăiesc”. Împăratul îşi dădu seama că nu-i glumă, văzându-l că-i hotărât să moară şi ştiind că mai erau cu Vasile şi creştini mulţi de credinţă creştină.

„Ai făcut mare nedreptate, Împărate! Am scă­pat de un împărat păgân şi a venit la conducere altul eretic. Eşti arian, te-ai lăsat înşelat de cei răuslăvitori, de cei cu credinţa strâmbă şi deşartă şi ai dat Biserica noastră sobornicească. De ce-ai dat-o?”. Şi atunci împăratul a zis: „Ce vrei? Acum vei fi izgonit şi trimis în surghiun!”.

Şi a pus mâna pe trestie să iscălească izgonirea lui. Dar când a pus mâna pe trestie, s-a sfărâmat trestia. A luat o a doua, s-a sfărâmat şi a doua; şi a luat şi a treia, s-a sfărâmat şi a treia. Nu putea să iscălească izgonirea lui Vasile! Şi atunci împăratul a cam prins frică.

Iar Marele Vasile i-a spus: „Împărate, ai un copil tare bolnav”. „Da – zice – fiul meu Galatie este pe moarte; dacă sunt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu, cu rugăciunile tale!”. Sfântul răspunse: „De te vei uni, o, Împărate, cu cre­dinţa cea dreaptă şi de vei dărui pace bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”.

Împăratul făgăduindu-se să facă acestea, Marele Vasile a spus: „Mă duc să mă rog să se facă sănătos copilul, dar te rog, înainte de a te pedepsi Dumnezeu şi pe tine să faci dreptate, să mă laşi să judec eu în legătură cu biserica din Niceea”.

Şi împăratul, auzind că-i va vindeca pe copil, s-a bu­curat. Sfântul Vasile s-a dus la capul copilului şi a făcut numai semnul Sfintei Cruci, zicând: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, adevăratul Dum­nezeu”. Şi s-a sculat copilul sănătos şi a zis: „Tată, să nu-l urgiseşti pe acest preot, pentru că acesta-i mare sfânt a lui Dumnezeu. Şi când a zis: «Te vindecă», am văzut o pară de foc ieşind din gura lui şi s-a atins de mine”.

Atunci împăratul Valens s-a umplut de teamă. „Ei, ce să fac, Vasile, ce vrei să fac, că trebuie să-i împac şi pe arieni, că dacă încep un război, ei sunt mai mulţi decât voi şi slăbesc împărăţia şi mai mă pot duce eu cu oş­tire puternică împotriva duşmanilor? Cum să-i împăcăm?”.

Sfântul Vasile a răspuns: „Lasă-mă pe mine, că-i împac eu”. „Şi cum ai să faci?”. Sfântul Vasile zise: „De voi judeca cu nedreptate, Împărate, să mă trimiţi şi pe mine în surghiun, pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti, iar biserica s-o dai arienilor. Dar dă-mi mie scrisori împărăteşti la mână, să mă duc să fac dreptate la Niceea, că-i atâta jelanie acolo şi atâta plângere!”.

Şi i-a dat împăratul scrisori, în care zicea: „Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei, are împuternicire de la noi să meargă să judece între arieni şi dreptcredincioşi, după cum va socoti el. Toată armata de acolo şi toată stăpânirea din părţile acelea, din Niceea şi Nicomidia, să-i dea tot spriji­nul!”.

Şi a luat Marele Vasile scrisorile împăratului Valens şi s-a dus la Niceea. Îndată ce a ajuns acolo, au venit bieţii creştini şi l-au întrebat: „Prea Sfinţite Stăpâne, ai făcut ceva?”. „Aşteptaţi – zise – toţi în linişte”. Şi le-a spus cum a rânduit cu împăratul. „Ce i-ai spus împăratului?”.

„Iată ce i-am spus: Împărate, eu mă duc la Niceea şi adun pe toţi mitropoliţii arieni, şi pe episcopii lor şi pe ai noştri, împreună cu episcopul pe care-l au acum şi iată ce facem. Încuiem biserica din Niceea şi punem şi noi şi ei sigiliu pe ea şi punem să se păzească de armată biserica sigilată cu plumb, cu ceară şi cu peceţi. Şi biserica fiind astfel încuiată, să se roage arienii trei zile şi trei nopţi în faţa bisericii şi dacă o vor deschide cu rugăciunea lor, să fie biserica în veac a lor. Şi noi ne vom ruga o singură dată noaptea – a zis Marele Vasile – şi de o vom deschide noi, a noastră să fie. Iar dacă biserica nu se va deschide nici la noi, tot a lor să fie”.

Şi când a venit Sfântul Vasile şi le-a spus creştinilor cum a rânduit, mulţi din ei au înce­put a zice: „Dar ce-ai făcut, Vasile? Au câştigat tot arienii. Cum e asta: Dacă, deschid ei cu rugăciunea biserica, să fie a lor şi dacă n-o deschi­dem noi, tot a lor să fie?! Ce dreptate este?!”. Dar Sfântul Vasile a zis:„Aveţi credinţă şi nu vă mâhniţi!”. Şi avea acolo numai şase preoţi şi un episcop.

Deci în baza ordinului împăratului, s-au închis uşile bisericii, s-au pus sigilii de plumb şi au semnat sigiliul şi arienii şi creştinii. Au pus armata la uşile încuiate şi ferecate, căci erau trei rânduri de uşi. Şi au venit arienii cu mitropolitul, cu episcopii lor, aşa ca altădată popii lui Baal şi strigau mereu în faţa bisericii, făcând slujbele lor, dar la capătul a trei zile şi trei nopţi nici un semn nu s-a făcut cu biserica.

Şi atunci armata a spus: „La o parte! Să vie acum Vasile cu ai lui!”. Sfântul Vasile a început o prive­ghere de toată noaptea, s-a slujit cu cântări toată noaptea şi a făcut dumnezeiasca Liturghie până dimineaţa şi pe urmă a pornit cu puţinii credinci­oşi, câţi avea el şi cu puţinii preoţi, la soborniceasca biserică cea pecetlu­ită, cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, mi­luieşte-ne pe noi”.

Şi când a ajuns în faţa bisericii, Marele Vasile, îmbrăcat în toate veş­mintele, a zis către popor: „Ridicaţi mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne miluieşte!”. Şi zicând aşa, a atins uşile bisericii, care erau păzite de armată şi sigilate; şi atingându-le cu Sfânta Cruce de trei ori, a zis:„Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Şi atunci a venit un vânt puternic, a rupt peceţile, care au căzut ca fulgerul, s-au deschis şi s-au izbit uşile de zid şi cele de la prid­vor şi cele din interior. Şi Sfântul Vasile a început a cânta şi a intrat cu poporul cântând: „Ridicaţi, boieri, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul Slavei!”, cum cântăm noi la Paşti şi a făcut slujbă de mulţumire.

Şi atunci nenumărată mulţime de arieni, văzând aceasta, s-a lepădat de acel eres spurcat. Între aceştia erau foarte mulţi episcopi, stareţi de mănăstiri, chiar foarte mulţi din cei ce conduceau eresul arienesc şi ziceau: „Adevărata credinţă e unde este Vasile”. Şi când s-a auzit aceasta la curtea împărătească, s-a cutremurat împăratul şi a zis: „Bine am făcut că nu m-am pus cu Vasile, că putea să mă piardă şi pe mine”. Şi a iscălit să se dea biserica creştinilor, iar după aceea a slăbit până la o vreme prigoana împotriva celor dreptcredincioşi.

După această întâmplare, s-a întărit dreapta credinţă. Marele Vasile avea cu el mulţi episcopi şi mai ales pe Marele Atanasie din Alexandria, bunul lui prieten, care foarte s-a bucurat atunci când a auzit că Sfântul Vasile a ajuns arhiepiscop la Cezareea. Şi au început să lupte cu tot mai mare sporire şi au curăţit Biserica de arieni în toate părţile şi mulţi episcopi arieni s-au căit şi au dat anatema eresul lor arian, iar Biserica cea dreptmăritoare a lui Hristos a înflorit iarăşi.

Iar în 373 Marele Vasile a căzut în boală, căci se zice că de atâtea os­teneli era la fel de slab ca un mort pe care îl dezgropi la patru zile. Şi avea grija tuturor bisericilor.

El rânduise aşa: atâta să doarmă călugărul, în toate mănăstirile lui, în­cât să nu-l apuce miezul nopţii dormind. Să doarmă două-trei ore şi când se scoală, până în ziuă să nu mai doarmă, ci pururi să se roage şi numai o dată în zi să mănânce pâine cu legume şi apă. Şi o singură haină să aibă de purtat şi una de biserică; acesta era aşezământul lui.

Dar el – care era în frunte – împlinea toate cu atât mai mult. Şi se zice în dicţionarul hagio­grafic că era ca un mort dezgropat de patru zile, sau ca un om pe care l-a părăsit doctorul şi nu mai are ce face cu el.

Din cauza înfrânării şi a ma­rilor nevoinţe, a căzut în boală la 373 şi a zăcut patru ani, mai umblând pe picioarele lui, mai slujind, mai învăţând. Şi foarte mult îl oboseau predi­cile. Căci după ce s-a făcut episcop, atât de mult vorbea, că predicile lui nu erau mai mici de patru ore una. Şi nu învăţa poporul numai la biserică, ci şi pe câmp şi pe drumuri.

Iar poporul striga mereu să-i vorbească. De aceea se numea el „Împăratul cuvintelor”. Atâta dulceaţă avea în cuvânt şi atâta mângâiere, că nu-l părăsea lumea nicăieri unde se ducea. Fiind slab la trup, vorbea până cădea jos. Şi zicea: „Lăsaţi-mă, că mor!”. Şi ei ziceau: „Măcar pe un scaun să stai, măcar culcat, numai să ne vorbeşti!”, atâta era de îndulcit poporul de cuvintele lui.

Şi de aceea a slăbit aşa de tare şi a zăcut 4 ani, dar încă tot vorbea, încă tot slujea, deşi foarte rar. Iar la 379, în ziua de 1 ianuarie, marele stâlp al Bisericii, marele tunet al Cuvântului lui Dumnezeu, ochiul Biseri­cii şi gura cea de foc a Duhului, părintele săracilor şi mângâietorul celor necăjiţi, îndreptarea rătăciţilor şi dărâmătorul eresurilor, a închis ochii.

Dar înainte de a închide ochii, s-a făcut o minune mare. El avea un pri­eten, anume Iosif, evreu, care învăţase cu dânsul în Constantinopol şi la şcoala de la Atena. Şi îi zicea acestuia: „Iosife, de ce nu te botezi?”. „As­cultă, Vasile, suntem prieteni, dar până aici; vreau să mor în credinţa în care m-am născut”, zicea acela. Iar Marele Vasile i-a proorocit: „Să mă crezi, Iosife, că n-am să mor eu şi nici tu până nu te vei renaşte din apă şi din Duh, că fără acea naştere nu poţi să mergi în Împărăţia cerului şi-mi pare rău de un prieten ca tine”. Iar acela a zis: „Nu cred că voi face una ca aceasta”.

Şi acest Iosif era un doctor tare iscusit. Căci dacă-l chema cineva îna­inte de moarte, sau se afla la patul lui şi punea mâna pe pulsul mâinii, îi spunea cu trei zile mai înainte: „Pregăteşte-te, că ai să mori!”. Îi spunea şi ceasul când va muri, căci cunoştea după bătaia inimii cât a slăbit trupul aceluia.

Şi aşa s-a întâmplat în sute de cazuri. Şi Marele Vasile, când a ză­cut de pe urma suferinţei, în boală, s-a făcut că are nevoie de meşteşug doctoricesc şi a trimis pe diaconul său: „Du-te şi cheamă pe Iosif, că vreau să mă consulte, că-s tare bolnav!”.

Şi când a venit Iosif şi l-a văzut pe Marele Vasile slăbit foarte, a început să plângă, zicând: „Astăzi, Stăpâne, ne despărţim”. „Ia vezi tu – îi zise Sfântul Vasile – cu meşteşugul tău mâna aceasta! Ce zici, că tu ai experienţă în aceasta?”. Şi a luat mâna sfântului, care era numai piele şi oase şi a zis: „Vasile, prietenia noastră nu mai apucă soarele, nu va răsări soarele şi vei fi dus”. Iar Sfântul Vasile i-a zis: „Ce vei zice tu, Iosife, dacă mâine eu voi sluji Sfânta Liturghie?”. „Mâine să mai faci Liturghie?! Dacă faci Liturghie în starea în care eşti, eu mă botez cu toată casa mea! Să mor eu, dacă ai să slujeşti!”. „Ştiu – a zis Marele Vasile – că ai să mori cu adevărat păcatului şi ai să înviezi dreptăţii”.

Şi după plecarea lui Iosif, s-a rugat Sfântul Vasile, zicând: „Doamne, Tu, Care eşti Stăpânul morţii şi al vieţii, Tu, Care i-ai dat lui Iezechia 15 ani de viaţă numai pentru că a suspinat, auzi-mă şi pe mine [cum mă rog suspinând] pentru sufletele acestea, ca să vie la Tine şi-mi lungeşte viaţa până mâine seară, ca să aduc aceste suflete Împărăţiei Tale”.

Şi îndată s-a sculat Sfântul Vasile sănătos şi s-a apucat de rugăciune, pregătindu-se pentru Sfânta Liturghie. Şi a doua zi i-a spus diaconului: „Stai şi pregăteşte toate, că acum am să fac Sfânta Liturghie”. Şi când a auzit Sfântul Iosif că Sfântul Vasile face Sfânta Liturghie, a zis : „Nu cred. Face Vasile Liturghie?! S-a îmbrăcat Vasile?!”. „Da, hai să-l vezi!”.

Şi când a venit în biserică şi l-a auzit pe Sfântul Vasile ţinând predică şi vă­zând poporul care asculta, a strigat: „Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat mă lepăd de credinţa mea iudaicească! Nu este alt Dumnezeu de­cât Dumnezeul pe Care-L propovăduieşte Vasile!”. Şi a cerut botezul; iar Sfântul Vasile, după Sfânta Liturghie, l-a botezat pe el, punându-i numele Ioan şi pe soţia lui şi pe copii lor, iar după ce i-a creştinat, i-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine şi pe dânşii şi pe cei vrednici.

A venit apoi acasă, s-a culcat pe pat şi le-a spus: „Da, acum, la ceasul al nouălea, mă duc la Stăpânul Hristos”. Şi când a fost ceasul al treilea după-amiază (ceasul al nouălea din zi), au auzit toţi care erau în jurul lui cuvântul acesta: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu”. Şi zicând acestea, a adormit Marele Vasile în ziua de 1 ianuarie, la anul 379, în cea­sul al nouălea din zi.

Şi atunci i-a ţinut o predică acel Ioan, Iosif evreul care fusese botezat, de a plâns toată lumea. A vorbit cu lacrimi şi printre altele a spus: „Va­sile, Vasile, cu adevărat nici acum n-ai fi murit, dacă nu tu singur ai fi voit! Fiindcă ai vrut tu ai murit, că dacă nu, puteai să mai trăieşti mult”.

Şi l-a înmormântat pe Marele Vasile un mare sobor de mitropoliţi şi de ar­hierei şi popor fără de număr, cu tămâieri, cu rugăciuni, cu o slujbă de înmormântare de mare frumuseţe. Dar n-a fost acolo iubitul său prieten Grigore. El era episcop în cetatea Nazianz, la mare depărtare şi s-a silit, dar n-a putut ajunge la vreme, căci nu erau mijloace de transport rapide pe atunci, astfel că a venit mai târziu cu câteva zile.

Şi când a venit, a alcătuit cu­vântul acela de la înmormântarea Marelui Vasile, de la mormântul lui, care-i foarte vestit şi pe care l-a scris foarte dogmatic şi foarte frumos, zi­când şi acestea: „Vasile, Vasile, nimeni nu poate să lucreze fapta bună atât cât învaţă, totdeauna omul învaţă multe şi lucrează puţine, dar la tine, Vasile, cuvântul a fost tunet şi viaţa ta a fost fulger, adică mai mult ai lu­crat decât ai învăţat!”.

Acestea le-a spus Sfântul Grigore şi după aceea s-a dus în cetatea sa. Iar pe urmă a fost ales Patriarh al Constantinopolului. Dar s-a retras la bătrâneţe, din pricina pizmei unora. Şi-a dat demisia de la Patriarhia Constantinopolului şi s-a dus în oraşul său, Nazianz, unde şi-a făcut o co­libă în grădină, a aşternut nişte crengi de copaci şi acolo a scris cuvintele cele mari şi despre alte dogme ale Bisericii.

Şi în coliba acea s-a sfârşit marele luminător al lumii, Grigore de Nazianz, a căruia prăznuire o săvârşim la 25 ianuarie, prietenul cel mai de aproape, cel de un suflet şi de o minte cu Marele Vasile.

Ar mai fi de spus încă multe alte minuni ale Sfântului Vasile, care de care mai frumoase, dar în cadrul Liturghiei cam atât m-am gândit să vă vorbesc, căci nu vreau să vă obosesc prea mult.

Deci întotdeauna, când vă rugaţi Prea Sfântului Dumnezeu, să nu uitaţi să ziceţi: „Sfinte Mare Ierarh Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”. Că mare sfânt şi mare prieten al lui Dumnezeu Cuvântul este Marele Vasile şi de mare binecuvântare şi de ajutor de la Dumnezeu se va învrednici acela care cinsteşte pe Sfântul Vasile cel Mare şi are icoana lui în casă şi citeşte acatistul lui. Amin!

mai mult
PromovateSfinții zilei

Sfântul Proroc Daniel și Sfinții trei tineri Anania, Azaria și Misail 17 Decembrie

WhatsApp Image 2024-12-16 at 11.39.55

Acatistul Sfântului Proroc Daniel

Rugăciuni care se citesc înainte de orice Acatist

Condacul 1

Vas ales al lui Dumnezeu şi sfeşnic al Luminii Celei neapropiate te-ai arătat lumii, Sfinte Prorocule Daniel, învrednicindu-te prin viaţa sfinţită a proroci cele viitoare. Pentru aceasta, ca pe un iconom al tainelor dumnezeieşti şi organ al Duhului Sfânt, te cinstim pe tine, cântând: Aliluia!

Icosul 1

Născut din neam regesc în Vitora de sus, ai fost dus rob de mic copil din Iudeea în Babilon, împreună cu Ioachim, împăratul Iudeii. Iar darul lui Dumnezeu s-a revărsat din fragedă vârstă în inima ta. Prin minunata judecată ai izbăvit de moarte pe femeia lui Ioachim, Suzana cea curată, din mâinile judecătorilor nedrepţi şi desfrânaţi. Pentru aceasta strigăm ţie:
Bucură-te, revărsat de zori al înţelepciunii;
Bucură-te, din pruncie dăruit cu cinstea bătrânilor;
Bucură-te, ştiutor al celor ascunse;
Bucură-te, cumpănă a dreptăţii dumnezeieşti;
Bucură-te, arc întins de dreapta lui Dumnezeu;
Bucură-te, rază purtătoare de lumină cerească;
Bucură-te, stâlp al fecioriei şi al întregii înţelepciuni;
Bucură-te, grabnic ajutător al celor ce-şi pun nădejdea în Domnul;
Bucură-te, că legea Lui s-a arătat în inima ta vieţuind;
Bucură-te, făclie risipind întunericul necunoştinţei;
Bucură-te, că descoperi şi ruşinezi tot sfatul viclean;
Bucură-te, flacără a Duhului ce arzi pe slujitorii patimilor;
Bucură-te, Sfinte Prorocule Daniel, de Dumnezeu înţelepţite

Continuare via https://doxologia.ro/acatistul-sfantului-proroc-daniel

mai mult
CreștinătatePromovateSfinții zilei

Sfântul Proroc Osea – 17 octombrie

WhatsApp Image 2024-10-18 at 08.21.15

Sfântul Proroc Osea – 17 octombrie

Provenind din seminția lui Isahar și crescut cu frică de Dumnezeu, Sfântul Proroc Osea a viețuit cu peste 800 de ani înainte de Nașterea Mântuitorului. În vremea în care oamenii uitau de minunile săvârșite de Dumnezeu și se închinau idolilor, Sfântul Osea îi întorcea pe cei rătăciți, prorocind venirea Domnului. Murind la bătrânețe, cu pace, a trecut în Împărăția cea veșnică despre a cărei nemărginire spusese că se va face cunoscută.

text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
CreștinătatePromovateSfinții zilei

Sfântul Sfințit Mucenic Dionisie Areopagitul – 3 octombrie

WhatsApp Image 2024-10-03 at 08.04.31

Sfântul Sfințit Mucenic Dionisie Areopagitul – 3 octombrie

 

Unul dintre înțelepții Areopagului din Atena secolului I, Sfântul Dionisie, căsătorindu-se, a ajuns conducător al orașului pe când avea doar 25 de ani. Întâlnindu-l pe Sfântul Apostol Pavel, a simțit în inimă dragostea pentru Dumnezeu și a primit Sfântul Botez, urmându-l pe Sfântul Pavel vreme de trei ani.
Numit episcop în Atena, a plecat apoi să propovăduiască în Galia și, fiind deja la vârsta de 90 de ani, a fost prins împreună cu episcopul Luchian, preotul Rustic și diaconul Elefterie și au murit martiri, fiind persecutați de oamenii împăratului Domițian, pentru că erau creștini.

 

Cătălin Rusu

mai mult
PromovateSfinții zilei

Sfântul Voievod Neagoe Basarab – 26 septembrie

WhatsApp Image 2024-09-26 at 09.20.40

Sfântul Voievod Neagoe Basarab – 26 septembrie

Sfântul Neagoe Basarab „a acţionat, în general, ca un creştin într-un stat creştin din familia europeană. Spun asta pentru că, de multe ori, în secolul al XVI-lea, când se tratează istoria noastră în alte părţi, Ţara Românească e trecută ca provincie otomană, ca şi cum ar fi avut în frunte un paşă, un guvernator otoman, ceea ce n-a fost cazul niciodată”.
„S-a străduit să-şi ţină rangul (…) european, dar şi rangul de domn al Ţării Româneşti, de domn uns al lui Dumnezeu pentru ţara şi pentru biserica sa şi pentru ca acestea două, zice el, să nu fie batjocură limbilor străine. Unii dintre liderii de azi ar putea să înveţe din Învăţăturile lui”

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
CreștinătateSfinții zilei

Sfântul Mucenic Petru Aleutul – 24 septembrie

WhatsApp Image 2024-09-24 at 13.10.32

 Sfântul Mucenic Petru Aleutul – 24 septembrie

Sfântul Petru s-a născut în jurul anului 1800 pe insula Kodiak din Alaska, fiind numit de părinți Cungagnaq. Cungagnaq a fost botezat de monahii ruși care făceau misiune în Alaska, primind numele Petru.
Pe când Petru avea paisprezece ani a însoțit un grup de vânători de vidre și foci într-o expediție. Pe când se apropiau de California, corabia lor a fost atacată și jefuită de marinari spanioli. Toți cei paisprezece aleuți au fost luați prizonieri, duși în San Francisco și întemnițați.
A doua zi, un preot spaniol a mers și a încercat să-i convertească pe ostatici la romano-catolicism. Văzând că nu poate să-i înduplece să părăsească credința ortodoxă, i-a înțepat cu săbiile, după care i-a separat, în speranța că așa vor ceda.
În ziua următoare, preotul iezuit a scos pe Sfântul Petru și pe Kychaly și a încercat să-i forțeze să părăsească credința ortodoxă. Văzând că Sfântul Petru refuză, preotul a ordonat indienilor care-l însoțeau să-i taie degetele de la mâini și picioare, unul câte unul. După ce au împlinit acest ordin, indienii i-au tăiat Sfântului Petru și mâinile și picioarele.
Simțind că viața sa pământească se apropie de sfârșit, Sfântul Petru a început să se roage lui Dumnezeu ca să primească putere ca să poată îndura până la capăt pătimirile pentru credința în Hristos.
Rânjind, preotul a încercat încă odată să-l convingă pe Sfântul Petru ca să renunțe la ortodoxie, dar nu a reușit.
Văzând aceasta, el a ordonat celor ce îl însoțeau ca să-i scoată Sfântului Petru măruntaiele. Astfel, în dureri îngrozitoare, Sfântul Mucenic Petru Aleutul a primit cununa muceniciei, fiind astfel primul băștinaș american care s-a numărat în cetele sfinte ale mucenicilor.
A doua zi, Kychaly și ceilați prizonieri au trecut prin noi chinuri pentru a se lepăda de credința lor. Pe când se pregăteau să-i martirizeze și pe ceilalți aleuți, a sosit ordinul prin care se cerea să fie eliberați.
Sfântul Mucenic Petru Aleutul este menționat în viața Sfântului Gherman de Alaska (13 decembrie).
Sfântul Petru Aleutul a fost canonizat de Biserica Ortodoxa din America în anul 1980, cu dată de prăznuire în ziua de 24 septembrie, zi în care au sosit în America Sfinții Gherman și Iuvenalie, împreună cu ceilalți însoțitori ai misiunii Kodiak, de la Mănăstirea Valaam. De asemenea, în ziua de 24 septembrie este prăznuit și Soborul Sfinților din Alaska.
Atât în ​​suferințele sale și în mărturisirea neclintită a credinței, Sfântul Petru este egal martirilor din vechime și, de asemenea, noilor mucenici care au strălucit în vremuri mai recente.

mai mult
PromovateSfinții zilei

Sfântul Slăvit Proroc Ilie Tesviteanul – 20 iulie A. D. 2024

WhatsApp Image 2024-07-20 at 08.54.14

Sfântul Slăvit Proroc Ilie Tesviteanul – 20 iulie A. D. 2024

SFÂNTUL PROROC ILIE ŞI VIAŢA ÎN DUMNEZEU

????Biserica îl sărbătoreşte astăzi pe unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Vechiului Testament, care, prin misiunea şi prin viaţa sa, leagă cu totul Vechiul Testament de cel Nou, şi nu numai pentru noi, ci chiar şi pentru cei care au trăit dinainte de Hristos. El se încadrează în şirul prorocilor care şi-au împlinit misiunea de a ţine poporul ales aproape de Dumnezeu şi de a-l călăuzi spre ţelul său, anume pregătirea venirii lui Hristos. Au fost câţiva proroci mari şi prin scrierile lor, însă Prorocul Ilie, alături de Moise, s-a deosebit prin faptul că a cerut cu stăruinţă să-L vadă pe Dumnezeu, socotind că altfel nu-şi poate trăi viaţa. Chiar dacă Dumnezeu i-a răspuns, ca şi lui Moise, că „nu va vedea omul faţa Mea şi să fie viu”, el s-a înălţat cu trupul la ceruri, fiind răpit de Dumnezeu, iar, la Schimbarea la Faţă, a stat împreună cu Moise alături de Hristos, vorbind cu Acesta despre sfârşitul lumii.

????Prin această atitudine putem înţelege şi şi defini viaţa unui proroc. Dacă împăratul se ocupa cu treburile administrative, pământeşti, ale poporului, prorocul se ocupa de viaţa religioasă a acestuia. Puterea unui proroc era în cuvântul său, pe care îl aducea direct de la Dumnezeu. Toţi prorocii au fost recunoscuţi ca şi glasuri ale lui Dumnezeu, adresate poporului. Dar nu numai prin cuvânt slujeau prorocii, ci îşi puneau şi viaţa lor în slujba lui Dumnezeu. Ei îşi potriveau viaţa cu ceea ce le spunea Dumnezeu, aşa încât prima dată cuvântul Lui le răsuna în inimă şi în minte, apoi se vădea prin faptele cu care ei îşi slujeau semenii. În mod firesc, faptele lor deveneau minunate, pentru că în ele nu numai se împlinea cuvântul lui Dumnezeu, dar lucra şi harul Duhului Sfânt, astfel încât ei deveneau şi făcători de minuni. Deci Dumnezeu Îşi întărea cuvântul Său în proroci atât prin vocea lor puternică şi autoritară, cât şi prin întreaga lor viaţă şi prin minunile pe care le făceau.

????Sfântul Mare Proroc Ilie a strălucit între toţi prorocii, deşi, aşa cum aţi auzit citindu-se în Apostolul de astăzi, şi el a fost om asemenea nouă, cu neputinţe ca şi noi. Dar, rugându-se, nu a plouat trei ani şi şase luni. Oare el îşi făcea astfel voia sa? Iată, dragii mei, de ce unui om i se împlineşte rugăciunea: pentru că are gândul lui Dumnezeu, cum spune Apostolul Pavel. Câştigul este însă al lui Dumnezeu sau al oamenilor atunci când îi ascultă pe proroci? Aceştia, şi toţi Drepţii Vechiului Testament, identificându-se cu Cuvântul lui Dumnezeu şi umplându-se de har, n-au făcut altceva decât să împlinească deja în ei Noul Testament. Dacă ei pregăteau poporul în vederea venirii lui Hristos, iată că ei trăiau deja viaţa cu Hristos. Ei se identificau atât de mult cu Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, încât trăiau în Hristos şi cu Hristos în Dumnezeu. Noi îi cinstim pe prorocii, pe judecătorii şi pe Drepţii Vechiului Testament ca sfinţi, tocmai pentru că s-au identificat cu Hristos. Astfel ei au devenit modele nu numai pentru cei din Vechiul Testament, ci şi pentru noi. Au devenit purtători atât de mesaj, cât şi de har. Au devenit Hristoşi sau sfinţi.

????Aşa ar trebui să-l vedem pe Sfântul Ilie care voia să stea în faţa lui Dumnezeu, dar nu privind prin cheia uşii, ci faţă către faţă, şi cu faţa descoperită. Pentru că astfel a fost Ilie, astfel au fost Moise şi toţi Drepţii, care au fost modele pentru cei din Vechiul Testament, dar rămân modele şi pentru noi. Amin.

Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Praznicul Sfântului Proroc Ilie – 20 iulie 2019

mai mult
CreștinătatePromovateSfinții zilei

Sfânta Treime 24 Iunie 2024

WhatsApp Image 2024-06-24 at 11.18.36

Andrei Rubliov (în limba rusă: Aндрей Рублёв) sau Sfântul Andrei Iconograful (n. anii 1360, Cnezatul Moscovei – d. 29 ianuarie 1430, Mănăstirea Andronikov⁠(d), Cnezatul Moscovei) a fost un călugăr și pictor de icoane rus, din secolul al XV-lea.
Recent, Biserica Ortodoxă Rusă l-a canonizat, iar sărbătoarea sa a fost fixată pe 29 ianuarie și pe 4 iulie.

Sfânta Treime24 Iunie 2024
Sfânta Treime 

 

mai mult
PromovateSfinții zilei

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele – Drăgaica) – 24 iunie

WhatsApp Image 2024-06-24 at 08.23.54

 Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele – Drăgaica) – 24 iunie

Sărbătoarea, atestată încă din primele secole creştine, îşi are o sorginte scripturistică. Stabilirea zilei de naştere a Înaintemergătorului (Luca 1, 57; Ioan 1, 15) în ziua de 24 iunie nu a fost întâmplătoare. În calendar sunt sărbătorite liturgic doar trei zile de naştere a unei persoane: Naşterea Domnului, Naşterea Maicii Domnului şi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Şi aceasta pentru că ele sunt momente hotărâtoare în istoria mântuirii, semne minunate ale lucrării lui Dumnezeu pe pământ.
Zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc după ce preotul Zaharia a încheiat zilele slujirii sale la templu. Tămâierea în Sfânta Sfintelor se făcea o dată pe an, în luna a şaptea, ziua a zecea (Leviticul 16, 29-34).
În calendarul iudaic, luna a şaptea, numită Tişri, cuprindea a doua parte a lunii septembrie şi prima parte a lunii octombrie. Luând în considerare zilele care au trecut până când Zaharia a ajuns acasă, casa fiind situată pe una dintre colinele din apropierea Ierusalimului, în vechiul oraş Carem (Iosua 15, 59), astăzi Ein Karem (Ayn Kārim), la 8 km vest de Cetatea Sfântă, Sfinţii Părinţi au rânduit ziua zămislirii sale la 23 septembrie, iar ziua naşterii, la 24 iunie. Sigur, în primul caz ei au avut în atenţie momentul Bunei Vestiri, iar în stabilirea zilei naşterii au luat în calcul ziua Naşterii Domnului, 25 decembrie.
Zilele de 24 iunie şi 25 decembrie sunt apropiate solstiţiului de vară, când ziua începe să se micşoreze, respectiv solstiţiului de iarnă, când ziua începe să crească. Astfel, se împlinește ceea ce însuşi Sfântul Ioan Botezătorul a anticipat: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” (Ioan 3, 30). Mântuitorul Iisus Hristos Îşi va începe misiunea în momentul când Sfântul Ioan și-o încheia pe a sa. Însă această „micşorare” îi va crea Sfântului Ioan Botezătorul o bucurie iruptă din taina credinţei, legată de trăirea realităţii şi a manifestării puterii lui Dumnezeu pe pământ prin Hristos – Mesia, Cel îndelung aşteptat.
Sfântul Evanghelist Luca este singurul care prezintă detaliat naşterea Sfântului Ioan, în capitolul 1 al Evangheliei sale. Din cele expuse de Sfântul Evanghelist Luca reţinem că „pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului […] Şi i s-a arătat îngerul Domnului stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea, şi de naşterea lui mulţi se vor bucura.” (1, 8-14).
Întrucât Zaharia – deşi se trăgea din ceata preoţească a lui Abia (Luca 1, 5) – nu a crezut cele auzite, a rămas mut până în ziua împlinirii celor vestite lui de înger (Luca 1, 20). Aşadar, împlinindu-se zilele slujirii sale la templu, Zaharia s-a dus la casa sa. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, din seminţia lui Aaron, deşi era stearpă şi înaintată în vârstă, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: „Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea” (1, 25).
Iar în a şasea lună, Elisabeta a primit vizita Maicii Domnului, care la rândul ei primise de la înger Vestea cea Bună şi încredinţarea că Elisabeta va avea un fiu (Luca 1, 36, 39-45). Și au rămas împreună timp de trei luni, adică până ce s-a împlinit vremea Elisabetei să nască. Astfel, în casa lui Zaharia s-a împărtăşit pentru prima dată încredinţarea că este aproape bucuria mântuirii oamenilor, atunci când Elisabeta a născut un fiu.
Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea (1, 58). Şi adunându-se toate rudeniile în ziua a opta, – în vederea circumciziei pruncului şi pentru însemnarea acestuia cu un nume –, contrar vrerii celor din jur care doreau ca pruncul să se numească Zaharia, după numele tatălui său, el s-a numit Ioan, după vrerea mamei sale, povăţuită de Duhul Sfânt (1, 60). Să nu uităm însă că ea era soţie de proroc şi născătoare de proroc, fiind ea însăşi plină de darul prorocesc, deşi nimeni dintre rudeniile lor nu purta nume de proroc. Fiind întrebat şi Zaharia cum ar vrea să-i fie numit copilul, dar neputând glăsui, a cerut o tăbliţă pe care a scris: „Ioan este numele lui” (1, 63). Şi îndată i s-a dezlegat muţenia, confirmând cu gura ceea ce scrisese cu mâna şi binecuvântându-L pe Dumnezeu pentru darul nesperat.
Ioan este un nume providenţial, care înseamnă „Dumnezeu s-a milostivit”, desemnând pe un „om trimis de la Dumnezeu” (Ioan 1, 6); adică pe cel care, încă din pântecele maicii sale, prin săltări, s-a arătat cinstitor de Dumnezeu şi plin de har, confirmând spusa îngerului: „Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt.” (Luca 1, 15). Este un lucru revelat de altfel încă din momentul întâlnirii Elisabetei cu Maria, când – cum am spus – pruncul, auzind salutul Mariei, a săltat în pântecele ei, iar Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt.
Zaharia, amintindu-şi cuvintele îngerului din ziua primirii mesajului, a spus sub inspiraţia Duhului Sfânt: „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului ca să găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor” (Luca 1, 76-77). Ultimul verset al capitolului 1 al Evangheliei după Luca este semnificativ: „Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul” (v. 80). Despre acest copil, numit de Dumnezeu „îngerul Meu” (Maleahi 3, 1), Mântuitorul Însuşi a zis că „nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11, 11). Ioan creştea şi se întărea cu „duhul şi cu puterea lui Ilie”, ca să îi poată întoarce pe mulţi dintre fiii lui Israel la Domnul Dumnezeu (Luca 1, 16-17).
Cât priveşte copilăria sa, Sfântul Evanghelist Luca spune lapidar: „Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel” (Luca 1, 80). Unele completări vin însă din partea Sfintei Tradiţii, căreia nu i-au fost străine nici scrierile apocrife. Vestea despre naşterea minunată a Sfântului Ioan, precum şi profeţiile făcute despre el au făcut înconjurul Israelului, ajungând până la urechile lui Irod Idumeul (cel Mare). Pe fondul disensiunilor create de vestea naşterii unui prunc împărat, Irod, simţindu-şi tronul ameninţat, a dispus să fie omorâţi toţi copiii sub doi ani din Betleem şi din împrejurimi, până spre Ierusalim. Tradiţia spune că Elisabeta a reuşit să fugă împreună cu pruncul, ascunzându-se într-o peşteră din pustie. Preţul neaflării copilului a fost uciderea preotului Zaharia, care a fost sugrumat între templu şi altar, sângele lui uscându-se pe pietrele pavajului, ca mărturie peste timp.
Tradiţia ne mai spune că la scurt timp a murit şi Elisabeta, iar copilul a rămas singur în pustie, loc prielnic pentru a găti calea Domnului (Matei 3, 3), în afara alcătuirilor acestei lumi, încredinţându-se lui Dumnezeu şi îngerilor săi. Întâlnirea cu Hristos necesita o pregătire prin asceză. Nu putea să-L vadă pe Hristos fără o astfel de pregătire. Or, pustia îţi oferă această posibilitate de a-ţi exersa puterile sufletului şi ale trupului, de a experimenta prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în cel mai neprielnic loc de pe pământ, care nu este altul decât locul lipsit de viaţă al pustiei.
Arheologul britanic Shimon Gibson susţinea – într-o prelegere ţinută în 15 august 2004 – că ar fi identificat la Kibbutz Tzuba, Israel, peştera în care s-ar fi retras Sfântul Ioan Botezătorul şi unde ar fi botezat pe mulţi. Peştera, situată la aproximativ 4 km de Ein-Karem, este destul de încăpătoare: 25 m lungime, 4 m lăţime şi 5 m înălţime, datând din perioada 800-500 î.Hr. Pe pereţii peşterii au fost identificate câteva picturi murale, reprezentând scene din viaţa Sfântului Ioan. Pentru a ajunge la nivelul apei se coborau 28 de trepte.
La baza scărilor se afla o piatră ovală, în care era săpată urma unui picior, folosită pentru ceremonialul spălării picioarelor. Printre descoperirile arheologice au mai fost identificate peste 250.000 fragmente ceramice provenite de la vasele folosite în cadrul ceremoniei botezului, unele dintre ele datând din jurul anului 150 î.Hr.. Sigur, au fost destule voci care s-au ridicat împotriva celor expuse de arheologul britanic, susţinând că nu există dovezi (inscripţii) care să ateste prezenţa Sfântului Ioan în acea peşteră.
În Coran, episodul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul prezintă foarte multe asemănări cu textul evanghelic, deşi este mai scurt: „O, Zaharia, Noi îţi vestim un fecior cu numele Ioan … Doamne, de unde să-mi fie un fecior? Femeia mea doar este stearpă, iar eu am ajuns slab de bătrâneţe… (Coran, Sura Mariei, XIX, 7-15).
Aşadar, Sfântul Ioan Botezătorul nu este cinstit doar de confesiunile creştine, ci şi de musulmani, unionişti şi chiar de unele grupări gnostice (mandeeni, nazorei etc.). Trebuie să mai menţionăm că fragmente din capul Sfântului Ioan se păstrează într-o moschee islamică, fiind cinstit cu multă evlavie.
Toţi se întrebau: „Ce va fi oare acest copil?” (Luca 1, 66). Răspunsul ni-l dă Scriptura: este ultimul profet al Vechiului Testament (Matei 11, 13); făclia care este aprinsă şi luminează (Ioan 5, 35) însăşi venirea lui Hristos, Mântuitorul lumii. Deşi nu s-a numărat printre profeţii făcători de minuni, ca Ilie şi Elisei, totuşi toate cele profeţite de el despre Iisus s-au împlinit, încât mulţi au crezut în Hristos datorită celor vestite de Ioan (Ioan 10, 41-42). Or, aceşti mulţi convertiţi la Hristos pot fi consideraţi printre marile minuni săvârşite de el, căci naşterea sa cea după fire anticipează naşterea cea după firea omenească a lui Hristos.

mai mult
CreștinătatePromovateSfinții zilei

Predică la Sărbătoarea Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa, Elena – Pr. Vasile Gordon

sfintii_mari_imparati_si_intocmai_cu_apostolii_constantin_si_mama_sa_elena_2

Predică la Sărbătoarea Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa, Elena – Pr. Vasile Gordon

    • Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa, Elena

„Cel ce chipul Crucii strălucind pe cer mai mult decât soarele l-ai văzut şi biruinţa semnului Domnului bine ţi-a descoperit, cu care întrarmându-te pe toţi vrăjmaşii i-ai biruit, acum şi nouă celor ce plecăm genunchii înaintea icoanei tale, Sfinte Împărate Constantin, dă-ne, împreună cu buna ta maică, Elena împărăteasa, ajutor celor ce cântăm vouă: Bucuraţi-vă, părinţi ai creştinilor!”.

„Cel ce chipul Crucii strălucind pe cer mai mult decât soarele l-ai văzut şi biruinţa semnului Domnului bine ţi-a descoperit, cu care întrarmându-te pe toţi vrăjmaşii i-ai biruit, acum şi nouă celor ce plecăm genunchii înaintea icoanei tale, Sfinte Împărate Constantin, dă-ne, împreună cu buna ta maică, Elena împărăteasa, ajutor celor ce cântăm vouă: Bucuraţi-vă, părinţi ai creştinilor!”.

Iubiţi credincioşi,

Cuvintele pe care le-aţi auzit alcătuiesc primul condac din Acatistul Sfinţilor Împăraţi pe care noi îi cinstim astăzi, alături de întreaga creştinătate dreptmăritoare. Întrucât vă este cunoscută, în general, viaţa şi exemplara lor osteneală, ne-am gândit să evocăm doar câteva dintre cele mai semnificative fapte, mergând pe firul Acatistului, pe care, dacă nu l-aţi citit până acum, vă îndemnăm să-l citiţi, atât ca zăbavă de rugăciune, cât şi ca semn de cinstire şi preţuire pentru sfinţii pomeniţi.

Căci Acatistul, minunată împletire de cântări şi rostiri liturgice, rânduite în condace şi icoase, exprimă într-o formă poetică, plină de evlavioasă simţire, faptele pentru care Biserica le-a rânduit zi specială de pomenire, în fiecare an.

Alegem, aşadar, câteva fragmente, pe care le vom explica pe scurt, mai ales din punct de vedere istoric, utilizând cu precădere scrierea episcopului Eusebiu de Cezareea, vieţuitor şi el în secolul al IV-lea, „Viaţa lui Constantin cel Mare” (P.S.B., vol. 14, trad. R. Alexandrescu, Bucureşti, 1991, p. 63-188):

– Bucură-te, al creştinilor numit de noi tată…

Dumneavoastră ştiţi că până la anul 313, când împăratul Constantin a dat un edict de libertate, creştinii au fost crunt persecutaţi de împăraţii păgâni, fiind nevoiţi de multe ori să se ascundă sub pământ, în catacombe, pentru a se putea ruga. Uneori erau descoperiţi şi acolo, iar persecutorii, în neomenia lor, astupau gurile de intrare cu nisip, creştinii murind asfixiaţi. Alteori erau arşi de vii prin incendierea bisericuţelor în care participau la Sfânta Liturghie.

Vă amintiţi, de asemenea, că persecutorii foloseau cele mai diabolice chinuri pentru a-i înspăimânta: erau unşi cu smoală, puşi pe stâlpi, li se dădea foc, arzând ca nişte torţe, spre a lumina calea pe unde aveau să treacă ei, puternicii zilei; alteori creştinii erau îmbrăcaţi, în bătaie de joc, cu piei de oaie şi azvârliţi în arene unde se dădea drumul fiarelor spre a-i sfâşia. Şi multe alte asemenea îngrozitoare forme de persecuţie.

De aceea, pe bună dreptate, când au primit libertate, când li s-a dat voie să-şi construiască Biserici, cu ajutor chiar de la împăratul Constantin, creştinii au văzut în el un TATĂ, aşa cum frumos glăsuieşte Acatistul.

– Bucură-te că pe Maxenţiu, prin puterea cinstitei cruci l-ai biruit…

Cine nu cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu prin care împăratul Constantin a biruit pe Maxenţiu, cel care la Roma trăia în desfrânări, ocupându-se cu vrăjitoria şi sărăcindu-şi supuşii până la înfometare?

Neputând suferi barbariile acestui nemernic, Constantin s-a rugat Domnului să-l ajute a-l birui. Mai departe îl lăsăm pe Eusebiu de Cezareea să vorbească: „Şi cum şedea împăratul înălţând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă l-am fi aflat din gura altcuiva – poate că nu ne-ar fi tocmai uşor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul ne-a dăstăinuit nouă, cu puterea jurământului, cine, mă întreb, s-ar mai îndoi?… Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi o dată cu ea, putuse desluşi cuvintele: „En tu to nika” („întru acesta vei învinge”)…

– Bucură-te, că singur Domnul Iisus în vis ţie s-a arătat…

Cuvinte pentru care acelaşi Eusebiu are următoarea explicaţie: „Această arătare (de pe cer) îl descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. Or, tot cugetând la ea şi adâncindu-se el în gânduri, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer…”.

Urmarea se cunoaşte: împăratul a poruncit să fie cusut semnul sfintei cruci pe steaguri şi pe hainele ostaşilor, biruindu-l pe Maxenţiu şi intrând triumfal în Roma unde, zice Eusebiu „a înălţat chiar în inima oraşului un monument triumfal…”.

Iar în mâna propriei statui a poruncit să se aşeze o lance lungă în chipul crucii, iar pe soclu să se sape următoarea inscripţie, cu litere latine: „Prin acest semn mântuitor – adevărata dovadă a bărbăţiei – am izbăvit eu oraşul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; şi izbăvindu-vă, am redat atât senatului cât şi poporului roman însemnătatea şi strălucirea de odinioară”.

– Bucură-te, că soborul cel dintâi al celor 318 sfinţi părinţi cu porunca ta în Niceea s-au adunat…

Cuvinte care amintesc de Sinodul I ecumenic, din anul 325, la care a fost condamnat Arie ereticul, iar Iisus Hristos a fost mărturisit ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, alcătuindu-se prima parte a Crezului, aşa cum îl rostim şi noi, la fiecare Sfânta Liturghie.

– Bucură-te, că întocmai cu Apostolii, de la Dumnezeu eşti cinstit…

Mărturisire prin care Biserica recunoaşte înălţimea faptelor sfântului împărat, socotit – pe bună dreptate – în şirul apostolilor.

Acatistul conţine cântări şi laude şi pentru sfânta sa maică, evlavioasa Elena, cea care a avut o mare înrâurire asupra fiului ei, dar şi asupra multor păgâni care, căutând la exemplul ei minunat, au îmbrăţişat creştinismul, precum glăsuieşte un vers din Icosul al 3-lea: „Bucură-te că păgânii, căutând la tine, creştini s-au făcut…”.

Transcriem, mai departe, alte câteva versuri din Acatist, însoţindu-le cu mici explicaţii:

– Bucură-te că-n Ierusalim optsprezece Biserici ai zidit…

Vers care aminteşte de călătoria împărătesei la locurile sfinte, de faptul că a făcut săpături pe Golgota descoperind, în anul 327, Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul, că pe acel loc a zidit o frumoasă Biserică, alături de alte 17 în Ţara sfântă.

– Bucură-te că întotdeauna pe săraci i-ai miluit…

Evlavia împărătesei era pururi însoţită de acte de milostenie, precum ne încredinţează istoricul Eusebiu: „Cel mai mult îşi arăta dărnicia înaintea săracilor celor goi şi neajutoraţi: faţă de către unii, cu daruri de bani; altora împărţindu-le cu prisosinţă veşminte ca să-şi acopere trupul. Pe câte unii i-a scăpat din închisoare; a slobozit de prigoană pe mulţi asupriţi; în sfârşit, câte unora le-a trimis vorbă să se întoarcă din surghiun…”.

Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveşmântată simplu şi modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bine-plăcute Lui”.

Iubiţi credincioşi,

Aceste evocări din Acatist, completate cu mărturiile istorice pe care le-aţi auzit, sunt doar frânturi din multele fapte pe care sfinţii cinstiţi de noi astăzi le-au săvârşit, fapte înscrise cu litere mari în cartea de aur a creştinismului.

Ştiţi prea bine că Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt foarte iubiţi şi de neamul nostru românesc, una din dovezi fiind marea răspândire a numelui lor, nume cu preafrumoasă semnificaţie.

Astfel, Constantin are la bază adjectivul „constans” = constant, ferm, statornic, iar Elena din gr. eleni = torţă, făclie, strălucirea soarelui (Tatiana Petrache, Dicţionar enciclopedic al numelor de Botez, „Anastasia”, Bucureşti, 1998).

Vă îndemnăm încă o dată să vă faceţi timp, chiar astăzi, spre a citi în întregime Acatistul sfinţilor pomeniţi, spre a va îndulci de frumuseţea duhovnicească a cuvintelor ce-l alcătuiesc, o dată cu împrospătarea în memorie a faptelor strălucite descrise în versurile lui.

Acatistul se încheie cu o rugăciune pe care o socotim acum întru totul potrivită să încheie smeritul nostru panegiric: „Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cei ce sunteţi mai cinstiţi decât toţi împăraţii, aleşii lui Dumnezeu, căzând înaintea voastră cu lacrimi vă rugăm: daţi-ne mângâiere şi nouă celor ce suntem în necazuri; voi sunteţi mijlocitori înaintea Sfintei Treimi şi puteţi să ne ajutaţi nouă. Auziţi-ne şi pe noi acum, alungaţi de la noi necazurile şi nevoile ce vin asupră-ne în această vremelnică viaţă şi vindecaţi neputinţele noastre, tămăduiţi bolile noastre, potoliţi răutatea noastră, izgoniţi pe vrăjmaşii noştri văzuţi şi nevăzuţi. Daţi-ne nouă ca în pace şi linişte să trăim; ajutaţi-ne cu sfintele voastre rugăciuni. Pentru mântuirea sufletelor noastre faceţi milă cu noi acum, când cu frică şi cu umilinţă grăim către voi aşa: Bucuraţi-vă, părinţi a creştinilor”. Amin.

mai mult
CreștinătatePromovateSfinții zilei

Sfântul Proroc Isaia – 9 mai

WhatsApp Image 2024-05-09 at 11.49.11

Sfântul Proroc Isaia – 9 mai

Sfântul Proroc Isaia - 9 mai
Sfântul Proroc Isaia – 9 mai

Platon, în Dialogul Timaios, afirma că istoria este ciclică şi că timpul este o măsura dinamică a veşniciei. Istoria Vechiului Israel, precum şi cea de astăzi, a fost una dificilă, cu inconstanţa suişurilor şi a coborâşurilor. Dar pentru fiecare timp al nostru, istoria pogorâtă din cer, Dumnezeu ne trimite personalităţi profetice, capabile să îi schimbe sensul, spre mântuirea lui. Isaia, profetul-„evanghelist” al Vechiului Testament din secolul al VIII-lea î.Hs., este un astfel de om, nu doar instruit în înţelepciunea celor lumeşti, dar mai ales „lămurit” prin focul cărbunelui încins al Cuvântului revelat (6, 6-7). Profetul „mântuirii lui Dumnezeu”, Ieşaiahu, este modelul de care contemporaneitatea ar avea nevoie: model de politician-diplomat la curtea lui Ahaz, îndemnând umanitatea spre vremurile de pace mesianică (2, 2-4), model de om implicat în viaţa comunităţii, acuzându-i pe cei care „zic răului bine şi binelui rău” (5, 20), model de teolog al luminii dumnezeieşti, lansând îndemnul veşniciei: „Veniţi să umblăm în lumina Domnului!” (2, 5).
În Săptămâna Luminată de Învierea lui Hristos Domnul, Isaia îşi relevă specificitatea de profet al luminii Învierii: „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (26, 19). Dumnezeu este Cel care „întocmeşte lumina” (45, 7). El este pentru Israel „o lumină veşnică“ (60, 19-20). Legea lui Dumnezeu va fi „lumină popoarelor” (51, 4), care „va răsări ca zorile” şi „va grăbi tămăduirea” (58, . Lumina Slavei lui Dumnezeu nu poate fi pusă sub obroc. În vremurile mesianice, ea „va răsări în întuneric şi bezna va fi ca miezul zilei” (58, 10).
Isaia a fost cel care a afirmat cuvintele pe care Biserica le-a cântat în serile de Denie: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi” (9, 1). Şi tot el anunţa intrarea plină de lumină, dar şi de smerenie a lui Hristos în Ierusalim: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit!” (60, 1). Dar profetul lui Hristos Răstignit, al Robului lui Dumnezeu (42, 1-4; 49, 4-9; 50, 4-9; 52, 13; 53), este şi profetul Învierii Lui, al vieţii noastre în lumina binecuvântării divine. De aceea Biserica ne cheamă astăzi nu doar la o simplă lectură a cărţii Isaia, ci şi la împărtăşirea de lumina înţelepciunii dumnezeieşti, prin cuvintele revelate ale profetului: „Veniţi acum cei ce poftiţi de luaţi darul luminii celei profeţeşti să ne apropiem cu osârdie şi cu poftă necurmată de cartea lui Isaia, cea plină de dumnezeiască cunoştinţă, şi să ne umplem de dumnezeiască lumină” (Utrenie, Cântarea 9)

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
CreștinătatePromovateSfinții zilei

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan – 8 mai

WhatsApp Image 2024-05-08 at 07.10.33

  Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan – 8 mai

Cinstita mutare a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, cel ce s-a rezemat pe pieptul Mântuitorului, a iubitorului de feciorie și ucenicului iubit al lui Hristos, se prăznuiește în 26 ale lunii septembrie, unde s-a scris pe larg viața lui cea sfântă. Iar în această zi se cinstește numai pomenirea prafului tămăduitor, care cu minune iese în fiecare an din mormântul lui, în ziua a opta a lunii mai și pe care creștinii cei de acolo îl numesc mană. Pentru că Sfântul Ioan, trăind mai mult de o sută de ani și ostenindu-se în bunăvestirea lui Hristos, a ieșit împreună cu șapte ucenici ai săi din cetatea Efesului și le-a poruncit să-i sape un mormânt în chipul Crucii și într-însul – precum scrie în viața lui – să fie îngropat de viu. Auzind frații cei din cetate de aceasta, au mers și au săpat mormântul lui, dar n-au aflat trupul apostolului și s-au întors, plângându-l mult. După aceea, mergeau adeseori la mormântul lui și acolo își săvârșeau rugăciunile către Dumnezeu, chemând în ajutor și spre mijlocire pe Sfântul Ioan.
Apoi a început în fiecare an, în această lună și zi, a ieși din mormântul lui un praf subțire făcător de minuni, pe care credincioșii luându-1, tămăduiau neputințele și patimile ce erau în popor. Pentru aceea s-a așezat într-această zi, precum și în luna lui septembrie, să-l lăudăm cu bisericești cântări de laude și să-l fericim pe acest plăcut al lui Dumnezeu, care mai mult decât alții a fost iubit lui Dumnezeu. Cu rugăciunile aceluia să câștigăm și noi tămăduire de bolile noastre cele sufletești și trupești și să ne învrednicim a fi plăcuți și iubiți lui Hristos Dumnezeul nostru.

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

 

mai mult
PromovateSfinții zilei

Sf. Cuvios Ioan Casian Romanul (Joi, 29 Februarie)

ioan_casian1

 Sf. Cuvios Ioan Casian Romanul
 (Joi, 29 Februarie)

Condacul al 13-lea:

O, Sfinte Părinte Ioan Casian, nu ne lăsa pe noi, păcătoşii, care în neputinţe şi patimi cumplite ne zbatem, şi nu îndrăznim a căuta la faţa lui Dumnezeu din cauza fărădelegilor şi împietririi ce ne apasă, revarsă spre noi cu harul ce ţi s-a dat milostivirea dumnezeiască spre tămăduire, luminare şi înmulţirea dragostei întru slava Preasfintei Treimi, ca să cântăm cu mulţumire: Aliluia!

Sursa: Acatistul Sfântului Cuvios Ioan Casian

*Aflați mai multe despre Sfântul Cuvios Ioan Casian vizitând www.sfintiromani.ro

Sfinte Cuvioase Ioan Casian, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

mai mult
1 2 3 35
Page 1 of 35