close

Sfinții zilei

Sfinții zilei

AZI POMENIREA SF. PAISIE AGHIORITUL (+) 12 IULIE 1994

CR

Dragii mei,

Azi pomenim un alt Urias al Ortodoxiei. Un Sfant contemporan cu noi. Mare facator de minuni, mare rugator pentru lumea toata.

Unul din putinii duhovnici ortodocsi care s-a ocupat si de cei ce au facut Yoga.

A scris numeroase carti si a avut mii de ucenici pe care i-a atras cu dragostea lui dar si cu harismele sale deosebite.
Stia cum te cheama fara sa te fi vazut vreodata. Te scana duhovniceste dintr-o privire.

Din punctul meu de vedere una din invataturile lui cele mai utile este SIMPLIFICATI-VA VIATA. Adica incercati sa ajungeti in pozitia in care sa fiti linistiti ca sa aveti timp de mantuire.

SIGUR CA A FOST CANONIZAT RAPID adica in 2015. Dupa cum stiti eu nu pot sa inteleg ce criterii bizare folosim noi cand e vorba de canonizare si de ce se aplaca numai in BOR. Am auzit ca unul din ele este sa asteptam sa moara nu stiu ce rude ca sa ….ceva. Suntem de ras. Serios. Si noi avem cel putin 2 la acelasi nivel cu Sf. Paisie adica Pr. Cleopa si Pr. Paisie Olaru.

Daca aveti timp azi faceti acatistul!

ACATISTUL Cuviosului Parintelui nostru Paisie Aghioritul

Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră, ca să se nevoiască”, grăit-ai, Părinte, luminat fiind de Duhul Sfânt. Că ne-ai vestit nouă, celor întunecaţi, că vremurile sunt spre plinire şi că cei ce acum se luptă cu vitejie ca să-şi câştige mântuirea, au plată de mucenic. Pentru aceasta, Îi mulţumim lui Dumnezeu, Cel ce cu milă şi-a cercetat poporul, trimiţând pe Sfântul Său spre luminarea noastră, şi Îi cântăm Preabunului Stăpân, în glas de bucurie, cântarea: Aliluia!

(Cătălin Rusu)

mai mult
PromovateSfinții zilei

AZI POMENIREA Pr. SOFRONIE SAHAROV (+) 11 iulie 1993

preot2

Dragii mei,

Astazi este o zi speciala pentru mine si cred ca si pentru voi. Este ziua mutari la Hristos a unui URIAS AL ORTODOXIEI. Ucenic al Sf. Siluan si duhovnicul unor parinti ca Rafail Noica si Zaharia Zaharou.

Monah si pusnic in cei 20 la Sf. Munte Athos si mai apoi un fel de Apostol al Bisericii in Occident, din punctul meu de vedere a influentat Ortodoxia mondiala cu cartile lui si cu popularizarea invataturii Sf. Siluan.

Orice carte scrisa de Pr. Sofronie nu are cum sa nu te trezeasca si sa nu-ti dea directie si sens duhovnicesc.

Va recomand din suflet orice invatatura a sa.

Daca aveti timp azi spuneti si o mica rugaciune intru pomenirea sa.

BUCURA-TE APOSTOLUL VREMURILOR NOASTRE, PARINTE SOFRONIE!

Pentru ale sale rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi!

(Cătălin Rusu)

mai mult
Sfinții zilei

Sfantul Sisoe cel Mare

Sisoe

Sfantul Sisoe cel Mare a fost ucenicul Sfantului Antonie cel Mare. A primit de la Dumnezeu puterea de a vindeca bolnavii, a scoate duhurile rele si a invia mortii. Sfantul Sisoe s-a nevoit in pustia Egiptului vreme de 72 de ani. Cuviosul Sisoe postea atat de mult, incat ajungea sa nu manance nimic timp de mai multe zile.

Intr-una din zile, un om se indrepta cu fiul sau spre chilia Sfantului Sisoe pentru a lua binecuvantare. Pe drum, copilul muri, insa tatal, fara a se tulbura si-a continuat drumul pana la batranul Sisoe. A intrat in chilia acestuia cu fiul sau in brate. A cazut la pamant pentru a fi binecuvantat. Dupa acest gest, tatal s-a ridicat, lasandu-l pe copil la picioarele Sfantului Sisoe.

Batranul, necunoscand ca fiul acestuia este mort, i-a spus:

– Ridica-te si du-te afara!

Dupa ce a rostit aceste cuvinte, copilul s-a ridicat si a iesit. In urma acestei minuni, tatal i-a spus Cuviosului Sisoe cele petrecute cu fiul sau, iar batranul i-a spus sa nu vesteasca nimanui despre cele petrecute pana la moartea sa.

Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe: „Daca suntem intr-o calatorie si calauza ne rataceste, trebuie sa-i atragem luarea-aminte?“. Batranul zice: „Nu“. Fratele intreaba: „Sa-l lasam atunci sa ne rataceasca?“. Batranul zice: „Dar ce sa faceti, sa luati un ciomag si sa-l bateti? Eu am cunoscut cativa frati care calatoreau sprin pustiut si calauza lor i-a ratacit, noaptea. Erau doisprezece si toti stiau ca s-au ratacit si fiecare se lupta cu sine, ca sa nu spuna. Cand s-a facut ziua, calauza si-a dat seama ca au gresit drumul si le-a zis: «Iertati-ma, ne-am ratacit». Toti i-au zis: «Stiam, dar am tacut». El a fost uluit si le-a zis: «Fratii se stapanesc pana la moarte, ca sa nu vorbeasca». Si L-a slavit pe Dumnezeu. Bucata de drum pe care o ratacisera era de douasprezece mile“.

Troparul Sfântului Cuvios Sisoe cel Mare 

Glasul 1

Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Sisoe; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Condacul Sfântului Cuvios Sisoe cel Mare 

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Sihăstrind, înger pe pământ te-ai arătat, luminând, cuvioase, gândurile credincioşilor cu dumnezeieşti semne totdeauna. Pentru aceasta, pe tine, Sfinte Sisoe, cu credinţă te cinstim.

Tot astazi, facem pomenirea:
– Sfintei Mucenite Lucia, fecioara, si a lui Rix, vicarul;
– Sfintilor 24 de mucenici care impreuna cu Lucia si cu Rix au marturisit pe Hristos;
– Sfintitului Mucenic Astie, episcopul Dirahiei;
– Sfintilor Arhip si Filimon;
– Sfintilor Mucenici Apolonie, Alexandrion, Epimah si Onisim.

Maine, facem pomenirea Sfintei Mucenite Chiriachi.

(CrestinOrtodox.ro)

mai mult
Sfinții zilei

Soborul celor 12 Apostoli; Sfantul Ierarh Ghelasie de la Ramet

ghelasie

Sfantul Ierarh Ghelasie de la Ramet s-a nevoit in veacul al XIV-lea, mai intai ca sihastru pe valea paraului Ramet din Muntii Apuseni si apoi ca egumen al Manastirii Ramet din judetul Alba. Pe peretele bisericii de la Ramet, perete care desparte naosul de pronaos, se afla urmatoarea inscpritie: „Scris-am eu mult gresitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crisul Alb in timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, in zilele regelui Ludovic“. Aceasta inscriptie este prima mentiune a unui intaistatator ortodox al Transilvaniei in istoria Bisericii noastre.

Potrivit traditiei Sfantul Ghelasie avea doisprezece ucenici cu care impreuna se ruga, postea si savarsea sfintele slujbe. Nu manca decat sambata si duminica, iar in celelalte zile se hranea doar cu Sfintele Taine.

Sfantul Ghelasie era atat parintele sihastrilor din Muntii Ramet, cat si al satenilor din Tara Motilor. Multi din cei stapaniti de duhurile necurate, au primit vindecare prin rugaciunile sale.

La trecerea sa la cele vesnice, trupul sau a fost ingropat langa vechea biserica a Manastirii Ramet. Cu timpul a devenit necunoscut locul in care a fost inmormantat.

Moastele sale au fost scoase la iveala in anul 1925, cand, in urma unei ploi torentiale, a fost vazut un cap de om care a inconjurat de trei ori vechea biserica a Manastirii Ramet si s-a oprit langa sfantul altar. Alte doua capete au fost scoase la suprafata de ape. Capetele au fost ingropate in partea dreapta a vechii biserici. S-a purces la dezgroparea lor dupa ce calugarii au vazut ca zapada se topea in fiecare an deasupra locului in care au fost puse capetele. Capul Sfantului Ghelasie a fost identificat dupa ce o femeie bolnava de epilepsie s-a vindecat dupa ce s-a atins de el.

Pe 20 iunie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat canonizarea oficiala a Sfantului Ghelasie si trecerea numelui sau in calendarul ortodox. Canonizarea solemna s-a facut la Ramet la 29 iunie 1992. Pomenirea Sfantul Ierarh Ghelasie de la Ramet se va face la 30 iunie.

Rugaciune catre Sfantul Ghelasie:

Catre tine, Sfinte Ierarhe Ghelasie, inaltandu-ne gandurile, cu umilinta si cu caldura te rugam: cauta din inaltimea plina de slava a cerului si te milostiveste de suferintele, durerile, patimile, necazurile, amaraciunile si stramtorarile noastre. Si roaga pe Stapanul si Dumnezeul nostru cel ceresc, sa ne ierte pacatele pe care, cu stiinta si cu nestiinta, le savarsim neincetat, ca si pentru putina noastra dragoste fata de El si fata de aproapele nostru, rugandu-L sa fie pururea milostiv si iertator si sa indeparteze de la noi toata suferinta si durerea. Fii povatuitorul si indrumatorul nostru pe cararile cele necunoscute ale vietii, pentru ca, urmand pilda credintei si a dragostei tale fata de Hristos, sa ne invrednicim de darurile Sale si trecand din aceasta viata, sa ne bucuram impreuna cu tine si cu toti cei bineplacuti din veac ai Domnului, de Imparatia cea nesfarsita a cerurilor, ca acolo, inconjurati de cetele ingerilor, sa aducem marire, cinste si inchinaciune lui Dumnezeu Celui in Treime slavit, in vecii vecilor, Amin.

Soborul celor 12 Apostoli

Sfântul Apostol Petru, mai marele apostolilor, râvnitorul cel fierbinte după Domnul şi slăvitul mărturisitor al numelui Său cel Sfânt, care a zis:Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu a fost frate cu Andrei cel întâi chemat, din Betsaida Galileei, fiul lui Iona, din seminţia lui Simeon. El, fiind chemat de Domnul nostru Iisus Hristos de la mrejele pescăreşti la apostolie şi de la vânarea peştilor la vânarea oamenilor, a câştigat Biserica în loc de corabie, iar în loc de vâslă, cheile împărăţiei cerului. Sfântul Apostol Petru a propovăduit Evanghelia mai întâi în Iudeea; apoi în Antiohia, în Pont, în Galatia, în Capadochia, în Asia, în Bitinia şi în Iliric. S-a pogorât şi până la Roma şi a bine vestit Cuvântul lui Dumnezeu în toată Italia. Pe Simon vrăjitorul l-a biruit în mijlocul cetăţii Romei, cu puterea lui Hristos, surpându-l jos din înălţimea văzduhului. Iar mai pe urmă, Petru a fost răstignit pe cruce cu capul în jos de împăratul Nero şi s-a dus la cele cereşti.

Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, a fost la început ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi a mers cel dintâi în urma Mielului lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii. Era fratele Sfântului Apostol Petru, pe care l-a şi adus la Hristos. După primirea Sfântului Duh, el a propovăduit pe Hristos în Bitinia şi în toate ţările de pe lângă Marea Neagră, în Herson şi în Rusia. Ajungând aici, cu rânduiala lui Dumnezeu, a înfipt o cruce pe dealurile Kievului, vestind înainte încredinţarea neamului aceluia din scaunul său cel apostolesc din Vizantia. Apoi, propovăduind în Sciţia cea Mare, în Sinopi şi în Miotia, s-a întors în Tracia şi s-a pogorât în Elada şi în Pelopones, unde a fost răstignit de antipatul Egheat în cetatea Patras din Ahaia.

Sfântul Apostol Iacov, fiul lui Zevedeu, cel numit de Domnul Boanerghes, adică „fiii tunetului”, era fratele Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, care a văzut slava Schimbării la Faţă a Domnului în Muntele Tabor. După înălţarea Domnului, a tunat ca un tunet până la marginile pământului; pentru că a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu mai întâi prin toată Iudeea şi, după aceea, în Spania. Apoi, întorcându-se iarăşi la Ierusalim, cu glas de tunet mustra pe necredincioşii evrei, arătându-le din dumnezeiasca Scriptură că Iisus Hristos este adevăratul Mesia. Acest lucru nesuferindu-l evreii, au întărâtat împotriva lui pe împăratul Irod, care se numea Agripa, şi Sfântul Apostol Iacov a băut paharul pătimirii pentru Hristos, pe care a făgăduit să-l bea, fiind ucis de Irod cu sabia.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, a fost apostolul cel iubit Domnului, care s-a rezemat pe pieptul Lui şi a stat lângă Sfânta Cruce cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. EI s-a învrednicit a se numi fiu al Maicii Domnului, iar în vremea cinstitei ei adormiri, Sfântul Apostol Ioan a dus înaintea patului ei stâlparea cea din Rai, dată de îngerul Gavriil. El a propovăduit Evanghelia lui Hristos în Efes şi în toată Asia. Deci, fiind în insula ce se numeşte Patmos, s-a învrednicit de negrăite descoperiri dumnezeieşti care sunt scrise în Sfânta Scriptură. întorcându-se în Efes şi aducând la Hristos multe popoare din părţile Asiei, s-a odihnit în pace, fiind îngropat de viu la adânci bătrâneţi.

Sfântul Apostol Filip era din aceeaşi cetate cu Petru şi cu Andrei. El era ştiutor iscusit al cărţilor prooroceşti şi al Legii celei vechi. Tot el a adus la Hristos pe Natanail, zicând:Am aflat pe Hristos, despre care au scris Moise în Lege şi proorocii. Vino şi veziI Sfântul Apostol Filip a propovăduit pe Hristos în părţile Asiei, împreună cu Sfântul Apostol Vartolomeu şi cu Maria, sora sa. El a fost ucis de păgâni în Ierapoli din Frigia, fiind răstignit cu capul în jos.

Sfântul Apostol Vartolomeu era de neam din Galaad. El a propovăduit Evanghelia mai întâi în Siria şi în Asia de sus, uneori împreună cu Sfântul Filip, iar alteori, singur, ajutându-le lor câteodată şi Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Apoi, după sfârşitul lui Filip, s-a dus în India, care se numeşte binenorocită, şi petrecând acolo multă vreme întru buna vestire, întorcând pe mulţi la Hristos şi tălmăcind Evanghelia scrisă de Sfântul Evanghelist Matei, în limba indiană. De acolo s-a dus în Armenia cea Mare şi în Alvan, cetatea Armeniei. Acolo a fost răstignit pe cruce cu capul în jos, iar pielea trupului său a fost jupuită şi, tăindu-i-se capul, s-a încununat. Trupul lui, punându-se în raclă de plumb şi aruncându-se în mare, a plutit uşor pe apă ca o luntre, până a sosit la insula ce se numeşte Lipar.

Sfântul Apostol Toma, care s-a numit şi „geamăn”, era din Paneiada, cetatea Galileei. El a fost acela care a pipăit rănile Domnului după învierea Lui. El a propovăduit pe Hristos partenilor, midenilor, perşilor, ircanilor, bactrilor şi brahmanilor, până la cele de pe urmă părţi ale Indiei. Iar în părţile Calamidului, împungându-se cu suliţele, a murit pentru Hristos.

Sfântul Apostol Matei, fratele lui Iacov al lui Alfeu, a fost chemat la apostolie de la vamă. El a fost întâiul scriitor al vieţii lui Hristos, scriind Sfânta Evanghelie în limba evreiască. El a propovăduit pe Hristos în toată Etiopia şi în părţile mâncătorilor de oameni, unde, în cetatea ce se numea Mirmeni, a trecut muceniceşte din viaţa aceasta.

Sfântul Iacov al lui Alfeu, a fost fratele Sfântului Apostol Matei şi a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu în diferite ţări şi la felurite popoare închinătoare de idoli. Deci, aducând la Hristos multe popoare, şi-a săvârşit pătimirea fiind răstignit pe cruce şi a fost numit „sămânţă dumnezeiască” de neamurile care se întorseseră.

Sfântul Apostol Iuda, fiul Sfântului Iosif logodnicul, teslarul din Nazaret, este numit de Luca „al lui Iacov”, căci era fratele lui Iacov, întâiul episcop al Ierusalimului, care a fost numit „fratele Domnului”. Iar de Matei şi de Marcu a fost numit Levi şi Tadeu. El a propovăduit pe Hristos în Iudeea, în Galileea, în Samaria, în Idumeea, în Arabia, în Siria şi în Mesopotamia. Iar în părţile Araratului el a fost spânzurat pe o cruce de lemn, de către închinătorii de idoli şi, fiind străpuns de săgeţi, şi-a dat sufletul său pentru Domnul.

Sfântul Apostol Simon, cel din Cana Galileei, la a cărui nuntă Iisus Hristos a prefăcut apa în vin, a fost numit Zilot, pentru râvna sa pentru Hristos Dumnezeu, şi a binevestit cuvântul mântuirii în Mauritania şi în Africa. Apoi, fiind răstignit de necredincioşi în Britania, şi-a dat duhul său în mâinile lui Dumnezeu.

Sfântul Matia, care s-a numărat în rândul Sfinţilor Apostoli, în locul lui Iuda vânzătorul, a propovăduit pe Hristos în Etiopia cea mai din afară, şi acolo suferind multe pătimiri, s-a sfârşit muceniceşte.

Sfântul Apostol Pavel, care, mai târziu decât toţi, a fost chemat de sus de Domnul la apostolie, arătându-se vas ales al numelui lui Hristos, L-a propovăduit pe El înaintea neamurilor şi împăraţilor, începând de la Ierusalim până la Roma, fiind învăţător la multe popoare. El a fost ucis cu sabia de către împăratul Nero şi astfel şi-a sfârşit nevoinţa alergării sale. Acest sfânt Apostol, asemenea cu Sfântul Apostol Petru, se cinsteşte de Biserică ca cel care s-a ostenit mai mult decât alţi apostoli pentru buna vestire a lui Hristos.

Deci, chemând arhiereul şi voievodul la ei pe Petru, i-au zis: „Voieşti să te însoţim pe tine cu femeie?” Iar Petru a răspuns: „Stăpânii mei, eu am iubit credinţa aceasta sfântă şi pentru ea am lăsat toate şi m-am lăsat în voia lui Hristos Dumnezeul nostru, deci să fie şi acum voia Domnului şi a voastră”. Atunci voievodul îndată i-a căutat lui o mireasă frumoasă din boieri şi l-a cununat cu ea însuşi arhiereul în biserica sobornicească. Iar voievodul a numit pe Petru frate al său şi avea către el mare dragoste, atât el cât şi feciorii lui. Şi a vieţuit Petru mulţi ani în legiuită însoţire cu cinste şi s-a făcut tată de fii. Încă şi tuturor săracilor şi scăpătaţilor le era tată, hrănind pe flămânzi, îmbrăcând pe cei goi şi ca un alt drept Iov, fiind ochiul orbilor şi piciorul şchiopilor. Şi plăcea Domnului prin păzirea cu dinadinsul a sfintelor lui porunci, ferindu-se de tot răul şi sârguindu-se a împlini toată fapta bună.

Apoi, dezlegându-se de însoţirea trupească, s-a însoţit Domnului prin Duhul, întru rânduiala monahicească; căci a luat pe sine îngerescul chip al monahilor şi în acela s-a mutat către Domnul, fiind la adânci bătrâneţi. Astfel, Petru, fiul de împărat, a murit la Rostov. Deci cinstitul lui trup s-a pus în biserica Sfinţilor Apostoli cea zidită de el, şi preamărind Dumnezeu pe plăcutul Său, a făcut prin darul Său a se da tămăduiri bolilor la mormântul fericitului Petru. Şi chiar până acum se dau tămăduiri celor ce cu credinţă se apropie de moaştele lui, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos, Celui împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Căruia de la toţi să-I fie cinste, închinăciune şi mulţumire în veci. Amin.

Tot astazi serbam:
– Soborul Sfintilor 12 Apostoli: Petru, Iacov al lui Zevedeu, Ioan, Andrei, Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacov al lui Alfeu, Tadeu, Simon Cananeul, Matia (ales in locul lui Iuda) si pomenirea:
– Sfantului Mucenic Meliton;
– Sfantului Mucenic Petru din Sinopi;
– Sfantului Mucenic Mihail, gradinarul (sec. al XVIII-lea).

Maine, facem pomenirea Sfantului Ierarh Leontie de la Radauti si a Sfintilor Doctori fara de arginti, Cosma si Damian.

(crestinortodox.ro)

mai mult
PromovateSfinții zilei

Sfintii Apostoli Petru si Pavel

Petru-Pavel

Sfintii Apostoli Petru si Pavel sunt sarbatoriti pe 29 iunie, dupa o perioada de post, care variaza ca durata, in functie de data Sfintelor Pastilor.

Sfantul Apostol Petru – fiul lui Iona si fratele Apostolului Andrei, s-a nascut in Betsaida Galileei. Numele sau iudeu era Simon, insa Mantuitorul il va numi Chifa (piatra). Dupa o pescuire minunata pe lacul Ghenizaret, este chemat sa devina pescar de oameni. Marturiseste in numele apostolior dumnezeirea lui Hristos, dar se si leapada de Hristos cand El este prins spre a fi rastignit. Dupa Inaltarea Domnului, Petru ia cuvantul in adunarea ucenicilor si aleg ca apostol pe Matia in locul lui Iuda. In ziua Cincizecimii, dupa predica Sfantului Apostol Petru, se boteaza trei mii de persoane.

Sfantul Apostol Petru a propovaduit in Ierusalim, Iudeea, Samaria, Asia Mica pana in Babilon si in ultima parte a vietii, la Roma. Sfantul Petru a murit rastignit pe cruce, cu capul in jos, in anul 67, pe 29 iunie.

Sfantul Apostol Pavel era originar din Tarsul Ciliciei, din neamul Veniamin. Sfantul Pavel a fost elevul invatatului Gamaliel. Pavel locuia in Tars si lupta impotriva crestinilor. Sfantul Apostol Pavel a participat la uciderea arhidiaconului Stefan. Pe calea Damascului i se arata Hristos intr-o lumina orbitoare si il mustra: „Saule, Saule de ce ma prigonesti?”. Se converteste si primeste botezul de la Anania, episcopul Damascului. Sfantul Apostol Pavel a pornit in trei mari calatorii misionare si a scris 14 epistole care se gasesc in Sfanta Scriptura. A fost decapitat din porunca imparatului Nero, in anul 67.

Din cauza faptului ca Sfintii Apostoli Petru si Pavel au fost in temnita pentru ca L-au marturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, au devenit ocrotitori ai sistemului penitenciar din Romania. Ei sunt ocrotitori ai celor lipsiti de libertate si din cauza faptului ca cei ajunsi in penitenciare sunt persoane care au gresit fata de Dumnezeu, precum au gresit si ei: Petru S-a lepadat de Hristos, iar Pavel i-a prigonit pe crestini.

Troparul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Cei ce sunteti intre apostoli mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori, Stapanului tuturor rugati-va, pace lumii sa daruiasca si sufletelor noastre mare mila.

Maine, serbam Soborul Sfintilor 12 Apostoli si facem pomenirea Sfantului Ierarh Ghelasie de la Ramet.

(crestinortodox.ro)

mai mult
Sfinții zilei

Sfanta Mucenita Agripina

SfAgripina

Sfanta Mucenita Agripina a luat cununa muceniciei in anul 275, in timpul domniei imparatului Valerian. Sfanta Agripina s-a nascut la Roma intr-o familie de crestini, primind inca din copilarie o educatie in duhul Evangheliei lui Hristos.


Marturisind dreapta credinta in vremea persecutiilor, Sfanta Agripina a fost supusa la numeroase torturi. In timpul acestora mucenitei i s-a aratat ingerul Domnului care a intarit-o. Dar nemaiputand suporta chinurile ingrozitoare la care a fost supusa, sufletul mucenitei s-a mutat la Domnul.

Insotitoarele acesteia, Vasa, Paula si Agathonica au luat trupul sfintei si l-au dus in Sicilia. Pe locul unde au fost ingropate sfintele moaste a fost ridicata o biserica in cinstea Sfintei Mucenite Agripina, unde, potivit traditiei, s-au petrecut numeroase minuni.

Tot in aceasta zi facem pomenirea:

– Sfintelor Vasa, Paula si Agatonica;

– Sfintilor Mucenici Aristocleu preotul, Dimitrian diaconul si Atanasie anagnostul;

– Sfantului Mucenic Eustohie preotul si cei impreuna cu el, Gaie nepotul sau, si fiii sai Lolia (Lulo), Prov si Urban (secolul al IV-lea);

Maine, facem pomenirea Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul.

(crestinortodox.ro)

mai mult
Sfinții zilei

SF IERARH LUCA AL CRIMEEI – 11 IUNIE

Sf

Alt marturisitor contemporan. MARE FACATOR DE MINUNI

Un chirurg de talie mondială care ne vorbeşte despre rugăciune şi nemurire, despre frumuseţea şi înţelesurile praznicelor creştine.

Un mărturisitor care a cunoscut îndeaproape grozăviile lagărelor staliniste şi prigoana lui Hruşciov împotriva Bisericii care ne vorbeşte despre lumina lui Hristos, despre credinţa care biruie orice piedici şi despre educaţia copiilor în vremuri de răsturnare a valorilor.

O FIGURĂ UNICĂ A ORTODOXIEI SECOLULUI XX:
adevărat doctor al trupurilor şi al sufletelor, arhipăstor, mărturisitor şi ascet: Sfântul Luca, arhiepiscopul Crimeii.

Fie ca rugăciunile către Dumnezeu ale noului doctor fără de arginţi să aducă alinare şi folos tuturor celor ce vor primi în inimă, cu dragoste şi credinţă, uimitoarele lucrări săvârşite în vremurile noastre de Duhul Sfânt prin alesul Său!

Aveti mai jos un film despre el.

(Cătălin Rusu)

mai mult
Sfinții zilei

Sf. Mc. Zotic, Atal, Camasie şi Filip – 4 Iunie

Catalin

Dragii mei,

Azi sarbatorim pe cei 4 mucenici daco-romani.

Tin foarte mult la ei pentru ca au fost cei ce au marturisit pe Hristos pana la jertfa.

O marturisire CONCRETA si CURAJOASA din care avem ce invata. Dupa cum vedeti i-am vizitat si gandul care mi-a venit a fost unul de mare umilinta si rusine.

Asta pentru ca m-am gandit in cate situatii am preferat sa evit sa-l marturisesc pe Hristos. Si asta fara sa fi avut ceva important de pierdut. Compromisuri prostesti cu lumea. Ce o sa spun la judecata cand voi sta langa ei?

Sa ne fie exemplu si va rog,gasiti-va timp sa faceti acatistul lor azi (vezi link mai jos). Sunt ff prietenosi si grabnic ajutatori.

O, Preafericiţilor Mucenici ai lui Hristos: Zotic, Atal, Camasie şi Filip, rugaţi-vă Preamilostivului Dumnezeu pentru Biserica noastră dreptmăritoare şi pentru poporul cel credincios, ca să dobândim prin rugăciunile voastre îndurare, pace şi har, spre a cânta împreună cu voi, acum şi în veacul viitor: Aliluia!

https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-sfintilor-mucenici-zotic-atal-camasie-filip-de-la-niculitel

(Cătălin Rusu)

mai mult
PromovateSfinții zilei

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful

Justin_Martyr

Sfântul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părţile Siriei Palestinei, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie.

Viaţa Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful

Sfântul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părţile Siriei Palestinei, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun şi slăvit, dar elin cu credinţa; şi chiar Iustin era în aceeaşi rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credinţe. Şi se îndeletnicea din tinereţe cu învăţătura cărţii şi sporea în înţelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteaţă.

Deci, deprinzându-se bine cu buna grăire ritoricească, dorea să înveţe şi filosofía; şi la început s-a dus la un filosof dintre stoici, dorind să înţeleagă filosofía acelora, Şi avea mare dorinţă să ştie despre dumnezeire şi ce este Dumnezeu. Deci, petrecând la acel filosof stoic câtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu – de vreme ce nici acest filosof stoic nu ştia pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuinţă învăţătura cea pentru dumnezeiasca înţelegere -, pentru aceasta a lăsat Iustin pe dascălul acela şi s-a dus la un alt filosof – bărbat, pe cât se părea înţelept – care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.

Acela, după puţină vreme, a început a se sfătui cu Iustin pentru plată, nevrând să-l înveţe în dar. Iar Iustin, văzând că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom şi l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu ştia să treacă cu vederea câştigurile cele lumeşti.

Pentru nişte pricini ca acestea, lepădând pe filosofii stoici şi pe cei peripatetici şi dorind foarte mult înţelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora, dar acela poruncea lui Iustin să înveţe mai întâi astronomia, geografia, aritmetica, muzica, şi alte învăţături, sgunându-i că învăţăturile acelea sunt mai de trebuinţă în viaţa aceasta. Insă Iustin socotind că va trebui să petreacă mulţi ani într-acele învăţături şi văzând că din acele ştiinţe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să sature dorinţa inimii lui – care din zi în zi se aprindea mai tare cu dragostea lui Dumnezeu -, pentru aceea l-a lăsat şi pe acel dascăl şi s-a lipit de un din cei ai lui Platon, de vreme ce învăţătura acelora era de mare slavă într-acele vremuri şi multă le era cinstea lor.

Acel filosof al lui Platon s-a făgăduit să-l înveţe pe Iustin din asemănarea lucrurilor celor trupeşti pe cele netrupeşti, din închipuiri­le celor de jos pe cele de sus şi din chipurile înţelegerilor cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că acesta era sfârşitul socotelii înţelepciunii celei platoniceşti ca, din închipuiri, să vină întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înţelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu şi se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lângă dascălul acela vreme îndelungată şi degrab a învăţat dogmele şi rânduielile lui Platon, devenind filosof desăvârşit şi slăvit între elini. Cu toate acestea, încă nu putea să ajungă la credinţa creştinească şi la cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamăreau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricăciosului Dumnezeu întru asemănarea chipului omului cel ştricăcios şi al păsărilor, al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. Insă Iustin se mângâia în parte cu duhul, îndeletnicindu-se întru gândirea de Dumnezeu şi învăţându-se întru cunoştinţa de Dumnezeu, pe cât mintea lui, fiind încă neluminată, putea să ajungă.

Iar odată plimbându-se singur afară din cetate, departe la un loc osebit, aproape de mare, şi pe când socotea cu mintea sa înţelegerile cele filosofeşti, a văzut pe un bărbat cinstit necunoscut, bătrân împodobit cu cărunteţile. Şi privind spre el cu de-amănuntul, bătrânul i-a zis: „Oare mă cunoşti pe mine, de mă priveşti astfel cu dinadinsul?” Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am aşteptat să văd pe cineva, te văd pe tine”. Zis-a bătrânul: „Nişte oameni de ai mei s-au dus în partea aceasta şi, aşteptând întoarcerea lor, le-am ieşit înainte ca să-i pot vedea de departe. Dar tu ce faci aici?” Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăţ cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. întrebat-a bătrânul: „Ce folos câştigi din filosofie?” Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decât filosofía? Pentru că aceea este luminătoare a minţii, povăţuitoare la toată socoteala cea bună şi îndreptătoare a vieţii. Dacă cineva o ştie bine pe aceea, acela vede ca în oglindă neştiinţele şi rătăcirile altora şi nu este cu putinţă să se alcătuiască înţelepciunea fără de învăţătura filosofiei şi fără de uneltirea cea dreaptă a înţele­gerii; deci se cade ca tot omul să o înveţe pe aceea, ca să ştie cele folositoare şi nefolositoare, de care lucruri să se ţină şi pe care să le lepede”.

Zis-a bătrânul: „Dar oare filosofía aduce vreo fericire omului?” Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”. Bătrânul l-a întrebat: „Deci spune-mi ce este filosofía şi ce fericire are ea?” Răspuns-a Iustin: „Filosofía este aceea care este facere a înţelegerii şi cunoştinţă a adevărului; iar fericirea ei este cinstea înţelegerii şi a înţelepciunii ei”. Bătrânul a întrebat: „Dacă din filosofía care le înţelege pe toate cunoaşteţi adevărul, apoi ce ziceţi că este Dumnezeu?” Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este Acelaşi; Care este pricinuitorul facerii tuturor”. Iar bătrânul, îndulcindu-se de răspunsul acela, iarăşi l-a întrebat: „Numele înţelegerii este la toate lucrurile de obşte? Căci întru toate meşteşugurile, ori întru care cineva este iscusit, întru acela se numeş­te că este înţelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corăbiei, sau în doctorii, şi după asemănare întru celelalte lucruri şi dumnezeieşti şi omeneşti, oare nu este aşa? Deci spune-mi mie iarăşi, este vreo înţelegere care naşte cunoştinţa lucrurilor împreună şi a celor dumnezeieşti şi a celor omeneşti?” Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrânul a zis: „Deci ce? Oare tot una este a cunoaşte pe Dumnezeu, precum a cunoaşte muzica, sau aritmetica, sau astronomia sau oricare din acestea?” Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este înţelegerea aceea de a cunoaşte pe Dumnezeu şi alta este aceea de a cunoaşte un meşteşug”.

Grăit-a bătrânul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la oarecare înţelegeri; pe de-o parte din auz şi din învăţătură, iar pe de alta din însăşi vederea lucrurilor; precum dacă ţi-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare – într-un fel sau în alt fel, cu felurite feţe şi cu multe chipuri – n-ai fi putut s-o cunoşti pe aceea ne văzând-o cu ochii tăi, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întâi singur de la cel ce spune. Deci aici te întreb: Cum pot filosofii voştri elineşti să înţeleagă drept pentru Dumnezeu, sau cum să grăiască ceva adevărat pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoştinţă a Lui, ca cei ce nici nu L-au văzut pe El cândva, nici nu L-au auzit?” Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupeşti se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învăţătură eu o urmez”. Zis-a bătrânul: „Oare este în mintea noastră vreo putere de acest fel şi atât de multă, prin care mai degrabă decât cu simţurile cele trupeşti am putea înţe­lege sau să cunoaştem vreun lucru, şi să ajungem pe cele nevăzute?”

Răspuns-a Iustin: „Este cu adevărat. Şi acea putere este numită de Platon ochi al minţii, fiind dată omului chiar spre aceea – precum el învaţă -, ca fiind curăţit şi luminat prin învăţătura cea iubitoare de înţelepciune, să poată vedea pe însuşi Adevărul dumnezeiesc, Care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătându-Se prin vopsele, nici având vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, care se vede cu ochii cei trupeşti; ci este o Fiinţă mai presus de toate fiinţele, neajunsă, nespusă, singură bună şi frumoasă, a căreia dorire a ştiinţei este sădită din început de însăşi aceea în sufletele cele de bun neam, pentru că aceea iubeşte a fi cunoscută şi văzută de acelea”.

Pe nişte cuvinte ca acestea bătrânul le asculta cu dragoste, însă încă nu se îndestula cu acea înţelegere a lui Iustin despre Dumnezeu, învăţată de Platon, ca una care, fiind fără de creştineasca mărturisire, era nedesăvârşită. Deci nebinevoind pentru Platon, a zis: „Dacă Platon învaţă aşa precum tu mărturiseşti, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a ştiut Adevărul lui Dumnezeu? Pentru că zicând că Dumnezeu este nevăzut şi neajuns, el se închina apoi făpturii celei văzute: cerului, stelelor, aşijderea lemnului şi pietrei celei cioplite în chip de om, ca însuşi lui Dumnezeu, schimbând astfel pe Adevărul lui Dumnezeu întru minciună, ţinându-se de închinarea la idoli şi învăţând la aceea şi pe alţii? Deci nu socotesc că la Platon şi la ceilalţi filosofi elini este înţelegere dreaptă, care să se poată veni la adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deşerţi întru cugetările lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deştepţi, au înnebunit. Eu îţi spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovăţuindu-se de Duhul Sfânt şi neluminându-se prin credinţă, nu poate nicidecum să-L ştie şi să-L înţeleagă pe adevăratul Dumnezeu!”

Acestea şi multe altele grăind bătrânul despre dreapta cunoştinţă de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu şi despre celelalte lucruri dumnezeieşti, vădind astfel rătăcirea filosofilor elini, Iustin se minuna. Apoi a zis: „Deci unde şi ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povăţuiască spre adevăr, dacă în Platon şi în ceilalţi filosofi nu este adevărul?”

Atunci bătrânul a început a-i spune lui despre sfinţii prooroci, zicând: „In vremile cele de demult, cu mulţi ani mai înainte de toţi filosofii, au fost oarecare bărbaţi sfinţi drepţi şi iubiţi de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfânt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvârşesc. Acei bărbaţi se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul din început şi l-au spus oamenilor. Şi spunând adevărul, nu s-au ruşinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dânşii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deşartă; ci le-au spus drept, curat, adevărat şi fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-au făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.

încă sunt şi acum scripturile lor, care, dacă le citeşte cineva cu credinţă, îi aduc mult. folos şi-i luminează mintea spre cunoştinţa adevărului; pentru că acei sfinţi prooroci nu întăresc cele grăite de dânşii cu meşteşug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi sofistice sau cu silogisme, ci cu dreaptă vorbire spun însuşi adevărul. Căci ei înşişi, mai mult decât toate dovezile sofistice, au fost martori preacre- dincioşi ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi mai înainte au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sunt vrednici de credinţă; pe de-o parte că acum unele din graiurile lor s-au împlinit şi altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dânşii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoşi şi neînvăţaţi de Dumnezeu n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări şi năluciri diavoleşti” .

Deci acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfârşit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ţi deschidă ţie uşa luminii, de vreme ce nu poate cineva să ştie şi să înţeleagă pe cele ce sunt ale lui Dumnezeu, decât numai cel căruia însuşi Dumnezeu va voi să-i descopere. Şi le descoperă fiecăruia care-L caută pe El cu rugăciunea şi se apropie de El cu dragoste”.

Acestea zicându-le bătrânul acela, s-a dus de la el şi s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai putut să afle undeva sau să vadă vreun bărbat ca acela. Ce a simţit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, el însuşi a spus când a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu, şi a zis: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu şi mi-a crescut dragostea spre sfinţii prooroci şi spre acei bărbaţi care sunt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrânului, doar pe aceea am cunoscut-o că este filozofie dreaptă, pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărţile prooroceşti şi apostoliceşti şi dintr-acelea m-am făcut filosof drept, adică creştin adevărat”. Aceasta spunând-o fericitul Iustin mai pe urmă lui Trifon, a făcut înştiinţare pentru sine neamului celui mai de pe urmă, în ce fel a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu şi cum a fost povăţuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neştiut, ca de un trimis din cer.

După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrânul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sârguit a căuta cărţi creştineşti şi a început a citi dumnezeieştile Scripturi cu silinţă osârdnică. Şi alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu proorociile sfinţilor prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre pătimirea cea de voie a Lui, despre sfârşitul acestei lumi văzute şi despre judecata ce va să fie. Şi, văzându-le pe acestea întru toate împreună glăsuite între ele, se minuna în sine şi venea încet – învăţându-l pe el Sfântul Duh – spre cunoştinţa cea mai desăvârşită a lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Deci, râzând de nebunia elinească, se pleca spre creştineasca credinţă, înmulţindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credinţă.

Însă erau unele lucruri care îi împiedicau sufletul ce dorea dreapta credinţă creştinească de la scopul cel bun; şi acestea erau: desele şi cumplitele prigoane aduse de către păgâni creştinilor, şi multe lucruri necinstite şi de ruşine, pe care păgânii le aduceau cu minciună asupra lor, prihăniri şi clevetiri nemaiauzite care ziceau despre creştini că în adunările lor de noapte, stingând lumânările, sting împreună şi lumina curăţiei, spurcându-se unul cu altul prin necurăţie şi mâncând carne de om, după asemănarea fiarelor. Cu unele ca acestea, elinii şi iudeii ocărau în popor pe creştinii nevinovaţi, şi astfel se credea minciuna oamenilor necuraţi şi nebuni ca şi cum ar fi fost adevăr. Deci creştinii, oamenii cei drepţi şi sfinţi, erau urâţi, prigoniţi, scuipaţi şi batjocoriţi de toţi necredincioşii, ca nişte mari nelegiuiţi, vinovaţi de grele păcate, şi erau daţi la cumplite morţi, în multe feluri.

Nişte lucruri ca acestea împiedicau la început pe Iustin de la scopul său să se facă creştin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau împotriva creştinilor, ştiind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovaţi se osândesc ca cei vinovaţi, cei curaţi se necinstesc ca cei spurcaţi şi cei drepţi se socotesc ca cei păcătoşi. Deci, văzând pe creştini neînfricaţi în răspunsuri la judecăţi, viteji în chinuri, defăimând toate cele văzute frumoase ale acestei lumi ca pe nişte gunoaie, dându-se de bună voie la munci pentru Domnul lor şi sârguindu-se la moarte ca la un ospăţ, socotea în sine, zicând:

„Nu sunt drepte cele ce se spun despre creştini, ca şi cum ar fi făcând nişte urâciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvârşind fără de înfrânare poftele trupeşti şi întru mâncarea cărnuri lor omeneşti căutând iubire de plăceri, se teme de moarte şi nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la răni, ci fuge de ele, iar de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sârguieşte în tot felul să se arate fără de prihană şi se răscumpără de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere şi cu sănătate şi să se îndulcească mai mult de poftele lui. Dar creştinii nu sunt deloc aşa, ci aleg de bună voie a pătimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc mai mult moartea decât viaţa; deci cum poate să se afle într-înşii o iubire de păcat ca aceea?”

Astfel socotind el, cerceta cu dinadinsul pentru viaţa creştinilor şi s-a înştiinţat desăvârşit, că ei petrec în frica Domnului cu curăţie şi fără de prihană, păzind curăţia lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul şi cu înfrânarea, şi adeseori se roagă şi totdeauna se învaţă în faptele cele bune. Acestea cunoscându-le din cercetările lui, i-a iubit pe ei foarte mult şi s-a lipit de ei cu toată dragostea. Şi a luat Sfântul Botez şi s-a făcut mare ajutor al credinţei în Hristos, luptându-se prin cuvinte şi prin scrisori cu elinii şi cu iudeii. Şi s-a făcut ostaş nebiruit al lui Hristos şi nevoitor tare şi viteaz. Şi căutând mântuirea sufletelor omeneşti, a cercetat felurite ţări, învăţând şi propovăduind numele lui Hristos şi întorcând pe cei necredincioşi la Dumnezeu.

Deci a mers la Roma ca un filosof, purtând îmbrăcăminte filosofească şi având ucenici cu sine. Şi se adunau la el mulţi pentru învăţătură şi a întemeiat şcoli; însă sub chipul filosofiei celei din afară, învăţa filosofia creştinească cea adevărată. Deci, aflând acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui tare şi l-a ruşinat; iar împotriva eresului acela, precum şi împotriva altor ere­suri, a scris mai multe cărţi. Tot acolo în Roma era un oarecare cinic, filosof păgân, cu numele Crescent, mare vrăjmaş al creştinilor. Iar Sfântul Iustin, adevăratul filosof creştinesc, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atât cu cuvântul cât şi cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, având viaţă spurcată şi prea fără de lege, ura pe creştinii care petreceau după Dumnezeu în curăţie şi zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit şi slăvit de ro­mani, pe de o parte pentru înţelepciunea sa cea insuflată de Dumne­zeu, iar pe de altă parte pentru viaţa lui cea curată şi neprihănită.

Deci Crescent cinicul, fiind plin de răutate; aducea împotriva creştinilor multe lucruri ruşinoase cu minciună, vrând să-l necin­stească în popor şi să facă urât atât pe Iustin cât şi pe credincioşii care erau cu el; deci îndemna poporul cel necredincios asupra lor. Acestea auzindu-le şi văzându-le Sfântul Iustin, zicea: „Eu pentru credinţa lui Hristos doresc a pătimi şi a fi ucis de necredincioşi; şi socotesc că de la acel Crescent cinicul, mi se va pricinui moartea, de la acel cinic nebun, care iubeşte mândria mai mult decât înţelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăzneşte a spune la arătare lucruri pe care nu le ştie cu dinadinsul, ca şi cum creştinii ar fi fără de Dumnezeu şi ar face multe fărădelegi. Aşa ne huleşte pe noi din urâciune şi răutate, şi este mai rău decât poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le ştiu.

În vremea aceea împărăţea în Roma Antonin, care fusese împărat după Adrian. Şi cu toate că Antonin însuşi nu era cumplit asupra creştinilor, însă necredincioşii închinători la idoli fiind întru stăpâniri, prigoneau şi ucideau pe creştini după poruncile împăraţilor celor mai dinainte, din ura cea prea multă către ei şi încă şi din lăcomie, ca să jefuiască averile lor. Şi nu atât pentru mărturisirea numelui lui Hristos, cât pentru fărădelegile cele multe, pe care cu minciună le aduceau clevetitorii asupra credincioşilor, îi dădeau pe ei la judecată şi, necercetându-i pentru clevetirile cele aduse asupra lor, îi pedepseau cu felurite morţi.

În acea vreme s-a întâmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare necredincioasă, care trăia în necurăţie, auzind de la creştini cuvânt pentru adevăratul Dumnezeu şi învăţătură pentru viaţa cea întreg înţeleaptă, pentru răsplătirea drepţilor şi pentru munca păcătoşilor, s-a umilit cu sufletul şi a crezut în Hristos. însă avea bărbat care petrecea întru necredinţa închinării de idoli şi se tăvălea fără de măsură întru necurăţiile trupeşti. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrând să-l povăţuiască la viaţa înfrânată şi să-l întoarcă la adevărata credinţă.

Deci, văzând ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el, ca să nu mai petreacă în necurăţiile aceluia. Iar bărbatul ei, înştiinţându-se de la care creştin a învăţat femeia lui credinţa creştinească, s-a dus la eparhul cetăţii, jelindu-se împotriva aceluia. Iar numele acelui creştin era Ptolomeu. Deci robul lui Hristos, Ptolomeu, a fost prins şi ţinut multă vreme într-o temniţă necurată; apoi eparhul, scoţându-l la judecată, l-a osândit la moarte, în vremea acelei nedreptei judecăţi, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzând pe fericitul Ptolomeu osândit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strâmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrâ­nat, nici făcător de silă, nici ucigaş, nici tâlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creştin?” Iar eparhul, căutând cu groază spre dânsul, i-a zis cu mânie: „Oare şi tu eşti din numărul creştini­lor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat şi eu sunt creştin”. Atunci el a poruncit ca şi pe acela să-l pedepsească cu moarte. încă s-a alăturat celor doi creştini şi al treilea, un prieten, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creştin; şi toţi aceşti trei şi-au pus sufletele lor pentru Hristos.

Şi înştiinţându-se fericitul Iustin de o nedreaptă ucidere a sfinţilor ca aceasta, i-a fost jale mare pentru ei. Deci, scriind o cărticică numităApologia, care arăta nevinovăţia creştinilor şi defăima şi certa rătăcirea şi răutatea slujitorilor de idoli, a dat-o împăratului şi fiilor lui, şi la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci şi de moarte. Iar împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înţelepciunea filosofului creştin; şi nu numai că nu s-a mâniat împotriva lui şi nu l-a ucis pe el, dar a şi lăudat înţelepciunea lui; de vreme ce Sfântul Iustin a vădit, în acea cărticică, înşelăciunea zeilor elini, iar puterea lui Hristos a dovedit-o lămurit şi a arătat că sunt mincinoase clevetirile ce se aduceau asupra creştinilor, adeverind curăţia şi viaţa lor cea dreaptă.

Deci împăratul, citind acea cărticică şi umilindu-se, a dat poruncă ca să nu fie munciţi creştinii pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să fie jefuite averile lor, decât numai dacă s-ar fi arătat asupra cuiva dintre ei oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednice de pedeapsă şi de judecată. Deci prescriind Sfântul Iustin acea poruncă împărătească şi luând voie de la împărat, s-a dus în Asia unde erau creştinii prigoniţi mai mult atunci. Şi mergând la Efes în haina cea filosofească, pe care n-a lăsat-o până la sfârşitul său, a arătat şi a propovăduit tuturor porunca împăratului şi a trimis-o în părţile şi în cetăţile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea şi s-a mângâiat Biserica lui Hristos; de vreme ce prigoana creştinilor a încetat pentru o vreme, în locul ei venind bucuria. Acolo petrecând Sfântul Iustin câtăva vreme, a avut întrebare cu înţeleptul rabin Trifon iudeul şi l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum şi deApologia, despre care s-a zis mai sus – se află cuvânt scris pe larg în cartea lui Iustin.

Şi după multă vreme, Sfântul Iustin s-a întors iarăşi de la Efes în Italia; iar în calea în care rîiergea pretutindeni propovăduia apostoleşte pe Hristos, şi, biruindu-i în cuvinte pe iudei şi pe elini, îi întorcea la sfânta credinţă, iar pe credincioşi îi întărea. Deci mergând el iarăşi la Roma, Crescent cinicul, filosoful cel păgân, s-a pornit asupra lui cu mai multă ură şi cu mai multă răutate; deci Sfântul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia şi-l ruşina înaintea tuturor.

Pentru aceea, neputând el să stea împotriva lui şi neştiind ce să-i mai facă, l-a clevetit cu multe minciuni la divanul romanilor; deci au prins pe sfântul ca pe un vinovat de răutate şi l-au muncit în legături. Şi aducându-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temându-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte şi cu aceea a ucis prin înşelăciune pe ostaşul cel nebiruit al lui Hristos.

Astfel s-a sfârşit Sfântul Iustin, adevăratul filosof al creştinilor, lăsând Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sunt pline de înţelepciunea Sfântului Duh. Deci, stând înaintea lui Hristos Domnul, puitorul de nevoinţă, a luat de la El cununa pătimirii şi este rânduit în ceata sfinţilor mucenici, a celor ce slăvesc Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

(doxologia.ro)

mai mult
Sfinții zilei

Sfintii Imparati Constantin si Elena

ctin

Sfantul Constantin a fost fiul imparatului Constantius Chlorus si al Elenei. S-a nascut la 27 februarie 272, in cetatea Naissus (astazi, Nis, in Serbia). Dupa moartea tatalui sau din 304, a fost proclamat imparat. Intra in conflict cu Maxentiu, fiul imparatului Maximian, pentru ca acesta dorea sa ocupe functia pe care el o detinea.

In ziua premergatoare luptei cu Maxentiu, in anul 312, Constantin a vazut pe cer o cruce luminoasa si o inscriptie: In hoc signum vinces (prin acest semn vei birui). Noaptea, in vis, i se descopera Hristos si-l indeamna sa puna semnul sfintei cruci pe toate steagurile armatei sale. Constantin va iesi biruitor din lupta.

In anul 313 va da un decret prin care va opri prigonirea crestinilor si astfel, crestinismul devine religie permisa in imperiu. Religia crestina va deveni religie de stat, in vremea imparatului Teodosie cel Mare (379-395).

Amintim ca in vremea imparatului Constantin s-a tinut primul Sinod Ecumenic, la Niceea in anul 325, unde a fost inlaturata erezia lui Arie si s-au alcatuit primele articole din Crez.

Imparatul Constantin a murit in anul 337, la zece ani de la trecerea la cele vesnice a mamei sale.

Imparateasa Elena, mama sfantului Constantin, este cea care a descoperit pe dealul Golgotei, crucea pe care a fost rastignit Hristos. A zidit Biserica Sfantului Mormant, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret si multe alte sfinte locasuri.



Hramul istoric al Catedralei Patriarhale din Bucuresti

Unul dintre cele mai vechi lacasuri de cult din tara inchinate Sfintilor Imparati Constantin si Elena este Catedrala patriarhala din Bucuresti, ctitorie a voievodului Tarii Romanesti, Constantin Serban Basarab (1654-1658), care a fost sfintita in 1658 de patriarhul Macarie al Antiohiei si al Intregului Orient, impreuna cu mitropolitul Stefan al Tarii Romanesti si cu episcopii de Ramnic si de Buzau.

In anul 2002, la sarbatoarea hramului catedralei, o delegatie a Bisericii Ortodoxe din Cipru a daruit vrednicului de pomenire patriarh Teoctist Arapasu o racla cu particele din moastele Sfintilor Imparati Constantin si Elena, aduse de la Manastirea Kykkos, impreuna cu o copie dupa icoana Maicii Domnului pictata de Sfantul Evanghelist Luca, care se pastreaza in manastirea cipriota.

Troparul Sfintilor Imparati Constantin si Elena

Chipul Crucii Tale pe cer vazandu-l si ca Pavel chemarea nu de la oameni luand, cel intre imparati Apostolul Tau, Doamne, imparateasca cetate in mainile Tale o a pus, pe care pazeste-o totdeauna in pace, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, unule iubitorule de oameni.

Tot astazi, facem pomenirea Sfantului Mucenic Pahomie.

Maine, facem pomenirea Sfintilor Mucenici Vasilisc si Marcel.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

mai mult
PromovateSfinții zilei

Iacob Putneanul

Iacob_Putneanul

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul (n. 20 ianuarie 1719 – d. 15 mai 1778) a fost mitropolit al Moldovei între anii 1750-1760. El și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală și tipar, apărării celor nedreptățiți și povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci și smeriți, care a dus o viață de Sfânt”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

Viața
Sf. Iacob Putneanul s-a născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din nordul Moldovei. La numai 12 ani a intrat în viața monahală, ca ucenic la Mănăstirea Putna. Formarea sa duhovnicească este legată și de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), cel care, la Kiev, l-a convins pe Paisie Velicikovski să vină în Moldova.

S-a remarcat printre monahii de la Putna prin „înțelepciune de bătrân și viață aleasă”, fiind hirotonit preot la numai 17 ani și fiind apoi egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani (în 1744). În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuți, unde s-a remarcat, printre altele, prin tipărirea unui Liturghier bilingv (în slavonă și română) și unde a înființat o școală pentru învățarea limbilor slavonă, greacă și română.

După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa ca episcop, au fost hotărâtoare în alegerea sa ca mitropolit al Moldovei. A păstorit această mitropolie, din scaunul de la Iași, timp de zece ani (1750-1760), într-o perioadă dificilă pentru Țara Moldovei, în acest interval schimbându-se nu mai puțin de cinci domni: Constantin Racoviță, Matei Ghica, Constantin Racoviță (a doua oară), Scarlat Ghica și Ioan Teodor Callimachi.

În perioada cât a fost mitropolit, Iacob Putneanul a desfășurat și o intensă activitate culturală, promovând tiparul românesc și veghind la traducerea de cărți folositoare sufletului. Reușind să deschidă o tipografie, în 10 ani a tipărit 15 cărți de slujbă bisericească și învățătură în limba română, care au fost folosite în bisericile și mănăstirile din toate ținuturile locuite de români. A avut grijă și de românii din Transilvania, amenințați în acea perioadă să-și lepede credința strămoșească, grijă pe care și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești din Maramureș și din ținutul Clujului. El era îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriții săi, deoarece, după cum spunea, „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”. De aceea a înființat școli și a tipărit cărți de învățătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și înființând, pentru copiii satului Putna, prima școală rurală din Moldova. A dispus și traducerea în românește a „Vieților sfinților”, dar în vremea păstoririi sale s-a reușit doar traducerea primelor 6 din cele 12 volume.

Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna (pe care a restaurat-o între anii 1756-1760) și așezămintele ei, Mitropolitul Iacob Putneanul a ajutat și alte mănăstiri și biserici, ca Mănăstirea Doljești, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava, Mănăstirea și spitalul Sfântul Spiridon din Iași, precum și altele.

În vremea domniilor fanariote situația economică a țăranilor din Moldova era extrem de grea. Mitropolitul Iacob Putneanul, împreună cu ceilalți ierarhi ai țării, a intervenit pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea „veciniei” – forma autohtonă a iobăgiei – de către Constantin Mavrocordat în 1749) și a unor biruri împovărătoare, reușindu-se desființarea „vădrăritului” în 1756 și a „văcăritului” în 1757, legând cu blestem pe domnii țării să nu mai revină asupra acestora.

În anul 1758 a avut loc o invazie a tătarilor în Moldova. Ca ocrotitor al poporului pe care îl păstorea, Mitropolitul Iacob a cerut, cu mult curaj, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei. În în anul următor (1759) a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului Ioan Teodor Callimachi să îndeplinească unele cerințe pentru pacificarea țării. A mustrat adesea pe unii conducători din acei ani, din pricina cărora, în cele din urmă, a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a birurilor împovărătoare.

Sf. Iacob Putneanul și-a petrecut ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, Putna. El a continuat lucrările de refacere a mănăstirii începute în perioada cât fusese mitropolit, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei după Ștefan cel Mare și Sfânt, întărind-o duhovnicește și material. Astfel, acest sfânt lăcaș a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775. Retragerea sa la mănăstire i-a fost prilej de adâncire în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet. El a scris astfel despre rugăciune: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune”.

Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 el a mers la Sihăstria Putnei și a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Cuviosul Natan, luând numele de Eftimie. După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul. Sf. Iacob Putneanul a fost înmormântat în pridvorul mănăstirii de la Putna, ca un nou ctitor al acesteia.

Cărți tipărite
Liturghierul (Rădăuți, 1745)
Penticostarul (Iași, 1754)
Antologhionul (1755)
Apostolul (1756)
Psaltirea (1757)
Liturghierul (1759)
Sinopsis, adică adunarea celor șapte laude ale sfintei Biserici (1751)
Canoane din sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei (1751)
Alfavita sufletească (1755)
Sinopsis, adică adunare de multe învățături (1757)
Bucvar (1755; retipărit – cu completări – la Viena, 1771)

Proslăvirea ca sfânt
Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

La 14 mai 2017, a avut loc la Mănăstirea Putna, în prezența PF Daniel, proclamarea solemnă a canonizării Sfinților Putneni: Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan.

Imnografie
Tropar, glasul glasul al 3-lea, podobie „Mare apărător”:

Grija cea lumească lepădând și viața pustnicească trăind, ca un bun păstor turma cea cuvântătoare a Moldovei ai păzit, pentru aceasta cu îngerii în ceruri te veselești, Sfinte Ierarhe Iacob, Arhiereul lui Hristos, roagă-te pentru sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:

Cu fapte bune și cu virtuți împodobindu-te, Sfinte Ierarhe Iacob, dascăl iscusit al credincioșilor te-ai arătat și înnoitor al mănăstirii Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Sfânt te-ai învrednicit. Pentru aceasta, Hristos te-a preamărit în ceruri, unde te rogi neîncetat pentru sufletele noastre.

Cite;te mai mult – Wikipedia

mai mult
Sfinții zilei

Sfantul Ioan Valahul

ioan_valahul

Sfantul Ioan Valahul este cinstit pe 12 mai .

Sfantul Ioan s-a nascut in anul 1644, din parinti crestini. La varsta de 15 ani ajunge rob la turci. Pe drumul spre Constantinopol, un pagan pune ochii pe el si-l cumpara cu gandul de a-l sodomiza.

„Sunt stapanul tau, te-am cumparat cu aur si fac cu tine ce vreau!”.

„Ba – raspunde tanarul – stapanul meu este Hristos, Care m-a cumparat cu sangele Lui si face cu mine ce trebuie!”.

Aparandu-si demnitatea si curatia, Ioan il omoara pe pagan. Agarenii, pazitorii robilor, afland ca Ioan si-a ucis stapanul, l-au legat in lanturi si asa l-au dus spre Constantinopol. Aici a fost dat in stapanirea femeii paganului ucis. Aceasta a fost fermecata de frumusetea lui Ioan si i-a fagaduit ca daca va renunta la credinta in Hristos il va lua de barbat. Dupa 2 ani de refuz, a fost dat pe mana eparhului cetatii si aruncat in temnita.

A fost supus la diverse chinuri, iar in cele din urma a fost spanzurat in data de 12 mai 1662. Viata Sfantului Ioan a fost scrisa de Ioan Cariofil si a fost tiparita la Venetia de Sfantul Nicodim Aghioritul.

(crestinortodox.ro)

mai mult
PromovateSfinții zilei

Sfantul Mucenic Hristofor – sfantul cu cap de caine

sf-hristofor-caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai.

Chinocefalii – existenta oamenilor cu cap de caine

Oamenii cu cap de caine, numiti si „chinocefali”, sunt mentionati inca din cele mai vechi timpuri. Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se refera la acestia ca la niste locuitori ai Indiei, in zona actualului Pakistan. In varianta greceasca a vietii Sfantului Hristofor, se spune ca a venit in lumea romana trecand prin desertul Persiei, iar Marco Polo ii mentioneaza pe acestia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca acestia sa fie vietuitorii acelorasi triburi pe care le-a intalnit si Alexandru cel Mare, in drumul sau spre tarmul marii de langa desertul Gedrosian (actualul Makran, iin Pakistan).

Principala sursa despre existenta chinocefalilor ramane insa personajul Ktesias (secolul al V-lea), un binecunoscut geograf antic, farmacist si istoric din Knidos, ale carui scrieri au fost luate foarte in serios de catre Parintii Bisericii din Bizant, precum Patriarhul Fotie cel Mare (a se vedea opera acestuia, Miriobiblion). In cartea lui Ktesias “Indica,” folosita de insusi Sfantul Fotie, exista un intreg text inchinat chinocefalilor, “un trib indian”. Anticele legende, intalnite in popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci si in tarile slave, se refera la intalnirea dintre Alexandru cel Mare si chinocefalii.

Marco Polo a vazut un asemenea trib, pe care l-a si numit „al chinocefalilor”, pomenind si faptul ca fetele le erau asemanatoare cu ale cainilor buldog. Acestia obisnuiau sa isi taie obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de mici. Toate acestea erau facute spre a capata o infatisare infioratoare, numai cu scopul de a a se apara pe ei insisi de atacurile invadatorilor. Daca mergi astazi in unele dintre triburile ce vietuiesc in sub-Saharan, de-a lungul Nilului, in Rwanda, de-a lungul Amazonului sau in Noua Guinee, vei observa faptul ca fetele acelor oameni sunt adesea infioratoare. Acestia sunt infioratori in estetica, insa nu si in obiceiuri. Aceasta este o caracteristica a oamenilor primitivi, savarsite in scopul de autoaparare.

Potrivit textului siriac ce pastreaza viata , se spune ca atunci cand acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au incetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. In cartea se mentioneaza interzicerea de a-si mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului a avut roada de a-i ajuta sa renunta la acele urate obiceiuri. Sfantul Andrei a fost infiorat atunci cand i-a vazut pentru prima data, motiv pentru care a si fugit inapoi, spre barca in care venise pana aici. Ajuns in barca el simte o mireasma placuta, ceea ce il face sa isi dea seama ca Insusi Domnul a fost Cel care a condus barca pana in acest loc. Astfel, incurajat in inima lui, el e intoarce la chinocefaci. Ajuns intre ei, el isi da seama ca acestia erau deosebit de ospitalieri, doar infatisarea fiind ceva infiorator.

Sfantul Hristofor – mucenicul cu cap de caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai. De ce este cel mai uimitor sfant? Cei care il cunosc deja pe acesta, stiu de ce. Cei care nu-l cunosc inca, vor afla acum. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant infatisat in frescele bisericii avand cap de caine. Nu multi dintre noi cunosc existenta sfintilor cu cap de caine (chinocefali) sau de miel, cu toate ca de multe ori am ramas surprinsi vazand aceasta silueta pe peretii vechilor manastiri sau biserici crestine.

Cine este insa acest sfant mucenic? Inca din secolul al IV-lea, viata Sfantului Mucenic Hristofor, martirul „purtator de Hristos” (hristo + foros) a fost reprezentata in mai multe variante, in fresca si icoane. Reprezentarile lui iconografice ne vin in minte sub doua chipuri, desi acestea sunt cu mult mai multe. In prima ipostaza, Sfantul Hristofor ne apare ca un barbat de rand, care il duce in spate pe Hristos prunc, peste o apa. Se stie ca aceasta slujba, de a trece oamenii peste apa, dintr-o parte in alta, o facea deoarece avea o inaltima mai mare decat a celorlalti. Cea de-a doua ipostaza este aceea in care barbatul ne apare avand cap de caine si o cruce in mana, crucea de mucenic.

Se crede ca prima varianta este de origine apuseana, pe cand cea de-a doua este de origine rasariteana. In lumea romano-catolica, evlavia credinciosilor fata de Sfantul Hristofor a fost foarte mare, mai ales spre sfarsitul Evului Mediu. Aici, el era vazut drept ocrotitor al calatorilor si pazitor de moartea neasteptata. In partea de Rasarit, crestinii au simtit o atractie mai mare fata de un anumit detaliu din viata sfantului, si anume particularitatea lui fizica: capul de caine sau miel.

Sfantul Mucenic Hristofor apare des in frescele bisericilor si ale manastirilor, insa intr-un mod diferit, de la loc la loc. Astfel, canoanele privind pictarea acestuia difera, modelele sale fiind mai multe (aproximativ 8 variante). Ne punem intrebarea, se poate sa fie vorba despre mai multi sfinti cu acelasi nume? Totusi, sansa ca Sfantul Hristofor sa fie unul singur, iar traditia sa fi pastrat doua variante ale vietuirii si ale muceniciei sale, este cu mult mai mare decat cea a existentei mai multor sfinti cu acelasi nume.

O varianta de reprezentare a acestui sfant chinocefal este aceea intalnita la noi in tara, in nordul Moldovei, spre deosebire de celelalte, mult mai cunoscute. In bisericile si manastirile din Muntenia si Oltenia, Sfantul Muncenic Hristofor apare avand cap de caine sau de miel, pe cand in minunatele manastiri din Moldova – , – Sfantul Hristofor are cap de om, insa isi poarta capul de caine pe o tipsie. Legenda spune ca cei care vad icoana Sfantului Mucenic Hristofor, nu vor muri de moarte rea in ziua respectiva.

Traditia crestina rasariteana, alaturi de legendele locurilor, marturiseste faptul ca Sfantul cu cap de caine Hristofor a trait pe vremea imparatului Deciu, in jurul anilor 250; o alta datare a vietii acestuia ne arata anul 308, iar ca prigonitor pe cezarul Maximin Daia. Legat de viata si chipul acestuia, asemanator cu cel al unui caine, exista insa doua posibile variante, pastrate pana astazi. Prima varianta este aceea a tanarului minunat, care se roaga sa i se ia frumusetea, spre a nu mai sminti pe nimeni prin aceasta, iar a doua varianta aminteste faptul ca acesta facea parte dintr-un trip al chinocefalilor, iar convertit la Hristos, el ajunge sa fie omorat, devenind astfel martir. Ambele variante sunt impresionante, atat jertfirea frumusetii proprii, cat si iubirea lui Hristos indiferent de toate circumstantele exterioare, arata minunata lucrare a Duhului Sfant in inima omului.

Prima varianta – Hristofor cel preafrumos. Aceasta tine mai mult de traditia populara crestina. Sinaxarul din Minei ne spune ca Sfantul Mucenic Hristofor era un tanar de o frumusete rara, care, din dragoste pentru Hristos, a ales sa renunte la viata sa normala. In orice loc ajungea, el starnea ispite prin frumusetea trupului si chipului sau, lucru ce facea ca orice fata sa se tulbure si sa-si piarda linistea. Vesnic intristat de mahnirile pe care le pricinuia in mod involuntar, tanarul Hristofor s-a rugat lui Dumnezeu sa-i ia frumusetea, pe care tot El i-o si daduse. Rugaciunea acestuia, facuta cu durere in inima, a fost ascultata, prin urmare, a doua zi el s-a vazut lipsit de acea cruce grea a frumusetei, in loc de cap de om el avand cap de caine. In unele locuri se mentioneaza ca mucenicul avea cap de miel.

Schimbarea frumusetii pe uratenie, in urma rugaciunii vesnic ascultate de Dumnezeu, a fost facuta numai si numai spre a scapa de legatura pacatului, caci scris este: „Vai celui prin care vine ispita.” Foarte frumos spune , zicand: „Iubirea lui Dumnezeu nu-i lasa pe cei indragostiti sa fie ai lor, ci ai celor de care sunt indragostiti.” Aceasta este dragostea care l-a impins pe Sfantul Hristofor sa renunte la frumusetea trupului.

Cea de-a doua varianta – Hristofor cel din tribul chinocefalilor. Aceasta tine mai mult de cele dintai relatari scrise pastrate cu viata sfantului. Cel mai vechi manuscris haghiografic privind viata sfantului cu cap de caine apartine episcopului Teofil Indianul, in limba greaca, inca de pe la jumatatea secolului al IV-lea. Potrivit acesteia, Sfantul Mucenic Hristofor era un soldat originar din nordul Africii. Tanarul soldat avea un chip de nemaivazut, fata lui semana cu cea a unui caine, iar cuvintele ii erau stalcite. Cu toate ca acesta infiora pe tot omul care il vedea, el nu avea un comportament fioros. Prins de catre armata romana, el ajunge prizonier in temnitele unde crestinii erau adesea aruncati si ei. Intrand in contact cu iubitorii de Hristos din Antiohia, el se converteste la crestinism. In cele din urma, alaturi de multi alti crestini, si tanarul Hristofor va fi omorat pentru nelepadarea dreptei credinte.

Nedreptatea facuta Sfantului Mucenic Hristofor – sfantul cu cap ca de caine

Datorita faptului ca omul a ajuns, din ce in ce mai mult, sa se limiteze la ceea ce vede, fara a se stradui sa patrunda insa si in spatele lucrurilor, in continutul lor real, multe dintre lucrurile ce dadeau viata bisericii au ajuns sa fie data la o parte, fiind vazute drept de prisos. Din pacate acest lucru s-a cam intamplat si cu Sfantul Mucenic Hristofor, el disparand aproape total de pe peretii noilor biserici.

Toate bisericile si manastirile din vechime il aveau pe Sfantul Mucenic Hristofor, pictat alaturi de alti sfinti, in amintirea slavei si lucrarii lui Dumnezeu. Mai ales in aceste cazuri se arata slava lui Dumnezeu si puterea de schimbare a harului Sfantului Duh. Nimeni si nimic nu va putea impiedica pe iubitorul de Hristos sa moara pentru Acesta, caci trupul este o unealta prin care inima merge unde vrea. Oricum ar fi trupul, sufletul ce arde de dor pentru Dumnezeu il va umple si pe acela (trupul) de cinstirea cea intocmai cu a sufletului.

Atat varianta in care frumusetea insuportabila l-a dus pe tanarul Hristofor sa se roage pentru indepartarea acesteia, cat si diformitatea initiala, infrumusetata interior prin convertire, sunt vrednice de amintit, iara si iara, pana in sfarsit, iubitorilor de Dumnezeu. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant ce isi merita locul pe absidele bisericilor, alaturi de toti marii sfinti nevoitori si mucenici.

Teodor Danalache – crestinortodox.ro

mai mult
PromovateSfinții zilei

Invierea lui Lazar

Lazar

Invierea lui Lazar este sarbatorita in Biserica Ortodoxa cu o zi inainte de Florii. Din Evanghelii aflam ca Lazar era fratele Martei si al Mariei si locuia in Betania. Aceasta localitate se afla in Tara Sfanta si este asezata pe una din culmile pietroase din sud-estul Muntelui Maslinilor.

In zilele care au premers Patimii Sale, Hristos se afla dincolo de Iordan, in Pereea, intr-un tinut pustiu. Aici va primi vestea ca Lazar era grav bolnav si ca este asteptat sa-l vindece. Evangheliile nu mentioneaza ce boala avea, insa, fara indoiala era o boala fara vindecare. Hristos nu pleaca spre Lazar, decat dupa doua zile de la aflarea acestei vesti. Ajunge in Betania, impreuna cu ucenicii Sai, in cea de-a patra zi de la moartea lui Lazar.

La intrarea in sat este intampinat de Marta cu urmatoarele cuvinte: „Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Hristos ii raspunde: „Eu sunt invierea si viata!”, adica El este Cel care a adus de la nefiinta la fiinta toate si Cel care are putere sa biruiasca moartea.

La intrebarea lui Hristos: „Unde l-ati pus?”, cei din jur au raspuns: „Doamne, vino si vezi”. In cartea de cult (Triod) se spune: „Ca un muritor ai intrebat, iar ca un Dumnezeu ai inviat”. Lucrarile omenesti se impletesc cu cele dumnezeiesti. Toate actiunile savarsite de Hristos fiind teandrice, fiecare din ele poarta poarta pecetea ambelor firi, desi uneori precumpaneste elementul omenesc si alteori cel divin.

Sunt persoane care sustin ca Fiul nu este de o fiinta cu Tatal. Invoca faptul ca Hristos a dat dovada de nestiinta, de vreme ce a intrebat „Unde l-ati pus”. Ori Dumnezeu este atotstiutor. Ca sa nu cadem si noi in eroare, Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca daca numim nestiinta aceasta intrebare a lui Iisus, atunci trebuie sa numim nestiinta si intrebarea Tatalui din rai: „Adame unde esti?” sau pe cea adresata lui Cain: „Unde este Abel fratele tau?”. Dar nici Tatal, dupa Vechiul Testament, n-a fost nestiutor, nici Fiul, dupa Noul Testament, nu este.

Invierea lui Lazar simbol al invierii de obste

Potrivit Sfintelor Evanghelii, Hristos va plange in fata mormantului lui Lazar. El va lacrima din mila pentru toata firea omeneasca, nu doar pentru Lazar, ci pentru intreaga fire omeneasca intrata in stricaciune. Va cere sa fie data la o parte piatra de la usa mormantului, ii va multumi Tatalui pentru minunea ce avea sa se intample si apoi il va chema pe Lazar afara. Acesta iese din mormant asa cum fusese ingropat: infasurat in giulgiu si cu mahrama pe fata.

Strigarea lui Hristos, cand il cheama pe Lazar din mormant, este vazuta ca un chip al chemarii din pamant a tuturor mortilor la invierea de obste, care va fi o chemare a tuturor la judecata finala. Parintele Dumitru Staniloae afirma ca un astfel de cuvant sau o astfel de putere trebuie sa fi folosit Dumnezeu Cuvantul si la crearea lumii. Dar atunci le-a creat pe toate pe rand, pe cand la invierea de obste va chema trupurile tuturor deodata la o noua viata. Trebuie observat ca in cazul lui Lazar biruinta asupra mortii nu a fost definitiva, deoarece la el a avut loc o reinsufletire a trupului sau pamantesc. Numai in Hristos moartea va fi pe deplin invinsa.

Invierea lui Lazar si Taina Pocaintei

Lazar s-a imbolnavit, a murit, dar a inviat pentru ca era prieten al lui Hristos. Deci, nimeni nu trebuie sa-si piarda nadejdea, chiar daca se afla in raul extrem. In ceea ce s-a intamplat cu Lazar, prin dezlegare, aflam ceea ce se implineste cu fiecare dintre noi cand este scapat din moartea sufleteasca. Prin pocainta omul devine viu. Dar aceasta nu ajunge, este nevoie si de dezlegarea pe care o da preotul, dupa cum a fost nevoie ca si Lazar sa fie dezlegat de Apostoli la porunca Mantuitorului.

Lazar episcop al Ciprului

Dupa omorarea arhidiaconului Stefan, Lazar impreuna cu surorile lui, au mers in insula Cipru. Era si el cautat pentru a fi omorat. Cand Pavel si Barnaba, aflati in prima lor calatorie misionara, au poposit in Cipru, l-au intalnit acolo si l-au hirotonit episcop al Ciprului. Traditia spune ca, dupa ce a fost inviat de Hristos, a mai trait 30 de ani, apoi a murit.

A fost ingropat in localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormantul lui s-a zidit o bisericuta. Pe la 890, imparatul Leon Inteleptul a mutat moastele la Constantinopol. In schimbul sfintelor moaste, a oferit bani si mesteri care au ridicat, in Larnaca, biserica „Sfantului Lazar„, care se vede si astazi. In 1204, cand cruciatii au cucerit Constantinopolul, au dus in Occident moastele lui Lazar. Pastrate initial in Marsilia, au fost purtate apoi in alte locuri, incat astazi s-a pierdut urma lor. In anul 1972, in timpul lucrarilor de restaurare a bisericii „Sfantul Lazar” din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmura cu un fragment din moastele sfantului. Pe sicriu scrie: „Lazar cel de a patra zi, prietenul lui Hristos”.

La fiecare pomenire a celor adormiti, Sfantul Lazar este chemat sa se roage pentru ei: „…pentru rugaciunile sfantului si dreptului Lazar cel inviat a patra zi din morti…”

Sa ne identificam cu Lazar

Parintele Alexander Schmemann ne atrage atentia ca toata saptamana a sasea a Postului Mare ne invita sa devenim martorii celor intamplate cu Lazar si sa ne identificam cu el. Astfel, luni ni se spune: „Astazi, umbland Hristos pe langa Iordan, I S-a aratat boala lui Lazar…”, marti: „Ieri si astazi a fost boala lui Lazar…”, miercuri: „Astazi, Lazar, murind, este ingropat si il jelesc surorile…”, joi: „Doua zile are astazi Lazar cel mort”, iar vineri: „Maine, Domnul vine sa ridice pe fratele cel mort al Martei si al Mariei”.

Dureros pentru noi este ca ne-am obisnuit cu moartea, atat de mult incat am ajuns sa o consideram fireasca. Nu mai suntem constienti de faptul ca omul nu a fost creat sa moara, ca moartea a fost inghitita de biruinta (1Cor. 15, 50-54). Invierea lui Lazar este invitatia sau chemarea de a iesi din moarte si a intra in Viata.

Adrian Cocosila – crestinortodox.ro

mai mult
Sfinții zilei

Sinaxar 16 Aprilie

Sf

În această lună, în ziua a şaisprezecea pomenirea sfintelor muceniţe fecioare Irina, Agapi şi Hionia.

Irina, Agapi şi Hionia erau trei surori, provenind dintr-o familie bogată şi influentă din Tesalonic. Pe vremea în care s-a tăiat capul mucenicului Hrisogon de către Diocleţian pentru mărturisirea în Hristos, aproape de iezerul unde locuiau aceste trei surori: Agapi, Irina şi Hionia cu un oarecare Zoil, rob al lui Dumnezeu, arătatu-s-a Hrisogon lui Zoil în vis, zicîndu-i că sfânta Anastasia va să ia parte la luptă cu acele trei surori, şi cu dânsul să-şi săvârşească nevoinţa muceniciei. Dacă a aflat acestea, a urmat sfânta după Zoil, şi a intrat la sfinte, şi le-a sărutat; şi le slujea apoi. Aflând aceasta Diocleţian a trimis de le-a adus şi le-a dat pe seama domnului ţării de le-a chinuit şi iarăşi au fost date pe seama altui domn, anume Sisinic, care pe Agapi şi pe Hionia le-a ars în foc, iar sfintei Irina, unul din slujitori întinzându-şi arcul şi săgetând-o, i-a adus sfârşitul.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Felix episcopul, Ianuarie preotul, Furtunat şi Septemiu.

În al optulea an al împărăţiei lui Dioeleţian şi Maximian, a ieşit poruncă pe la toate locurile ca să se ardă toate cărţile creştinilor. De aceea a fost trimis în cetatea Tibiuca un oarecare Marian, bărbat prea spurcat, care a adus înaintea sa pe Felix episcopul, pe Ianuarie preotul, pe Furtunat şi pe Septemiu, şi citindu-le porunca împărătească, cerea numaidecât cărţile ce erau la ei. Iar preasfântul episcop a zis către ei: „Scris este guvernatorule: nu daţi cele sfinte câinilor, nici aruncaţi mărgăritarele înaintea porcilor. În zadar te nevoieşti, deşi ai cu tine poruncile împărăteşti.” Guvernatorul a zis: „Lasă vorbele nebuneşti, şi fă voia împăratului, căci altfel te voi trimite legat la proconsul.” Şi sfântul i-a zis: „Precum mă aflu către tine, asemenea şi către toţi, şi către însuşi împăratul tău mă voi afla.” Atunci închizându-l în temniţă, fără de nici o îngrijire l-a lăsat trei zile, apoi scoţându-l, l-a mai cercetat; şi legându-l pe el şi pe cei împreună cu el, i-a trimis la proconsul. Acela iarăşi cercetându-i, i-a pus la închisoare. Şi după şase zile scoţându-i, i-a trimis legaţi la prefectul pretorilor, care, după ce i-a primit şi i-a îngrozit foarte mult, i-a aruncat într-o cumplită temniţă cu multă pază şi după paisprezece zile, scoţându-i de acolo, şi încă cercetându-i, i-a băgat pe ei într-o corabie la un loc cu cai, legaţi de picioarele cailor; iar sfinţii tăvălindu-se printre picioarele cailor fără să guste hrană sau apă patru zile, mulţumeau lui Dumnczeu. Şi ajungând la limanul unei cetăţi, au fost cercetaţi pe ascuns de cărtre creştini. Şi de acolo mergând la cetatea numită Tavromeni, şi plutind încă pe la Licaonia, au venit la cetatea Eluron. Atunci ticălosul prefect, dezlegând pe sfinţi din legături, cu glas lin le făcea întrebările; iar sfinţii grăind dimpotrivă, că nici cărţile nu le dau, nici idolilor nu jertfesc, a poruncit el ca ei să fie tăiaţi de sabie; şi aflând ei hotărârea, au făcut rugăciune şi, tăindu-li-se capetele, au primit cununile din mâna Domnului.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Leonid, Harisa, Nichi, Galini, Calida, Nunehia, Vasilisa şi Teodora.

Aceşti sfinţi mucenici erau din Grecia. Leonid a fost prins în Trizina, începător fiind duhovniceştei cete în zilele de prăznuire a sfintei Învieri a lui Hristos, şi a fost adus la Corint. Iar Harisa, Nunehia şi maica Nunehiei, Vasilisa, Nichi, Galini, Calida şi Teodora, fiind şi acestea din Grecia, adusu-s-au şi ele la Corint, către guvernator. Acesta aflând că sfântul Leonid avea neclintită credinţa în Hristos, a poruncit să-l spânzure şi să-l strujească fără milă, şi apoi să fie aruncat în adâncul mării cu cei ce erau împreună cu el. Atunci se zice că fericita Harisa cânta strigând, ca oarecând Mariam, când s-au înecat în mare egiptenii: „O milă am alergat, Doamne, şi oaste m-a gonit, Doamne, şi nu m-am lepădat de Tine. Doamne, mântuieşte sufletul meu.” Iar ceilalţi care împreună ascultau şi cântau, au ajuns până la mare; şi intrând în corabie, îndelungând cântarea, au înotat până la treizeci de stadii; apoi fiind legaţi cu pietre, i-au scos afară şi i-au aruncat în mare; şi a fost mucenicia lor cu o zi înainte de Paşti.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Irina.

Această sfântă era de loc din Grecia. În timpul Paştilor, când şi sfântul Leonid a mărturisit cu cei împreună cu el în aceeaşi casă de rugăciune slăvind pe Dumnezeu, era acolo şi sfânta Irina împreună cu creştinii din acea vreme. Pârâtă fiind, guvernatorul a pus-o la închisoare, din care scoţând-o, i-a tăiat limba, i-a scos dinţii, şi i s-a tăiat şi capul.

Tot în această zi, sfântul mucenic Mihail Vurliotul, care a suferit mucenicia în Smirna, la anul 1772, şi care de sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

(calendar-ortodox.ro)

mai mult
Sfinții zilei

12 aprilie: Sfântul Mucenic Sava de la Buzău

Sf

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 12 aprilie pe Sfântul Mucenic Sava de la Buzău.

Sfântul Sava, grec de neam, a pătimit în anul 372. Drept în credință, cucernic, blând, apărător al adevărului și cumpătat la vorbă, stăruitor în rugăciune și râvnitor la postire, Sfântul Sava s-a împotrivit jertfirii la idoli, îndemnând cu putere și pe ceilalți creștini să rămână curați.

Sărbătoarea Paștelui anului 372 a însemnat pentru Sfântul Sava întâlnirea cu Iisus Hristos Mântuitorul Cel mort și înviat. Prins de păgânii goți, a fost bătut, schingiuit și ocărât, iar apoi a fost aruncat în râul Buzău (Museos). Legându-i-se un lemn de gât, Sfântul Sava a fost aruncat în apa râului și a murit.

Martiriul său a fost relatat de un izvor istoric contemporan: „Scrisoarea Bisericii lui Dumnezeu din Gothia către Biserica lui Dumnezeu din Capadocia și către comunitățile locale ale Bisericii Universale”. De fapt, scrisoarea e actul său martiric, alcătuit cu prilejul mutării Sfintelor sale Moaște în Capadocia, prin anii 373-374.

Sfântul Vasile cel Mare i-a cerut lui Iunus Soranus, guvernatorul Scythiei Minor (Dobrogea de azi), să-i trimită moaște de sfinți.  El a auzit de persecuțiile păgânilor goți din această regiune și a fost înștiințat că mulți daco-romani, goți și chiar capadocieni au suferit moarte pentru simplul fapt că erau creștini. Astfel au ajuns Moaștele Sfântului Mucenic Sava în Capadocia, cetatea din Asia Mică (Turcia de azi) unde păstorea marele ierarh Vasile.

(Răzvan Marinescu – activenews.ro)

mai mult
1 2 3 27
Page 1 of 27